Vladimir Beşleagă

A apărut recent la editura ARC, în seria „Personalităţi notorii”, volumul „Nicolai Costenco, cavaler al poeziei”, coordonator şi autor de studii istoricul literar şi profesorul universitar Vasile Malaneţchi.

Este un remarcabil succes al realizatorului valoroasei investigaţii, dar şi a editurii Academiei de Ştiinţe, care readuc în actualitate marile figuri ale culturii şi spiritualităţii române din Basarabia zbuciumatului secol trecut.

Prin destinul dramatic al acestui emblematic exponent al literelor basarabene care a fost poetul, prozatorul, dar şi memorialistul Nicolai Costenco, cel care a făcut 15 ani de Siberie (rimând Siberia cu... Beria!), publicul cititor va putea să cunoască prin viaţa şi creaţia sa plină de ascensiuni fulminante, dar şi de căderi inevitabile adevăratul suflu al tristei epoci, care a fost cea de după ocuparea Basarabiei de tancurile Armatei Roşii în iunie 1940...

În rândurile ce urmează ţin să mă opresc doar asupra unui singur moment care m-a intrigat la lectura studiilor, exegezelor, recenziilor, amintirilor sau simplelor consemnări ale numeroşilor autori care au fost incluşi în volum...

E vorba de eseul cu titlul interogativ „O literatură fără jurnal?”, semnat de eminentul critic literar şi eseist de mare clasă Eugen Lungu.

La fel ca cei mai mulţi dintre autorii incluşi în carte, E. Lungu este şi dânsul de părerea că cea mai rezistentă operă a scriitorului, ce a suportat ani lungi de puşcărie în gheţurile Siberiei, este proza memorialistică „POVESTEA VULTURULUI”, realizată în 1955 chiar acolo, dincolo de Cercul polar, imediat ce s-a simţit în afara pericolului de a fi iarăşi condamnat, după moartea tiranului Stalin şi anunţarea amnistiei...

După o minuţioasă şi inspirată analiză şi interpretare făcută cu multă simţire a „POVEŞTII...”, în alineatele finale ale textului său, eseistul se pronunţă asupra frazei şi stilului cărţii.

„Fraza e inegală, curgând când firesc şi fluent, copiind pitoreştile meandre ale Nistrului, când împotmolindu-se într-o magnificenţă bizară suferind de prea multă literaturizare ades gongorică cu stufozităţi neologice, prin care scriitura respiră greu...” Şi-şi ilustrează afirmaţia: „După certurile (şi nu numai! - nota mea) cu tânăra soţie vine rasputiniana pocăinţă, urmată de stridente îmbrăţişări ce schimbau lumea într-o fanfară violentă la extrem, să modeleze iarăşi la solo flautul unei senine împăcări” (p.11), „Centralul (închisoarea) Aleksandrovsk sta greoi ca blestemul împietrit al victimelor de privirile pietrificate de sfinx ale destinului vitreg” (p.61) etc., etc.

Acum atenţie la cea ce urmează, pentru că e anume remarca ce m-a provocat la redactarea acestei sumare note.

„CHIAR TITLUL MI SE PARE UŞOR UMFLAT, POMPAT CU VANITĂŢI LITERARE”.

Deşi pusă între paranteze, ca ceva fără prea mare importanţă în contextul eseului, observaţia, fără să fi vrut eu anume, mi-a iscat, brusc, câteva întrebări.

Ce a avut în vedere Eugen Lungu?

La care titlu s-a referit?

De sigur, la „POVESTEA VULTURULUI”!

Deci, acest titlu i s-a părut „UMFLAT, CU VELEITĂŢI LITERARE”?

Şi, tot aşa, fără să fi căutat anume, Intenţionat, o explicaţie a faptului de ce m-a surprins această opinie a colegului, mi-am zis: „Dar parcă am mai auzit - citit ceva de genul acesta, CU VULTURUL... Şi tot din acea epocă şi venind tot de la un autor din acele vremuri... Cine să fie şi de unde să vină?”

Deschizând Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia, 1812-2010, citesc la pagina 308: ”DEBUT EDITORIAL CU VOLUMUL „BLESTEM”(1937), URMAT DE MOARTEA VULTURULUI (1938)”...

Despre cine este vorba?

Despre Bogdan Istru, bineînţeles!

Marele amic şi coleg de generaţie, dar care a avut un cu totul alt destin decât cel al lui Nicolai Costenco.

Bogdan Istru a prosperat sub noul regim, ajungând şi dânsul, alături de Em. Bucov şi A. Lupan un clasic, fondator al literaturii sovietice moldoveneşti... (Dumnezeu s-o... iepure!)

Să fie oare un titlu UMFLAT, cum i s-a părut lui Eugen Lungu?

Sau o polemică a lui Costenco, peste ani, nu doar cu... Istru cel fericit, ci cu o întreagă EPOCĂ???

19 decembrie 2014

V. Beşleagă

Abia dacă a apucat să împlinească cei şaptezeci de ani pe care îi dăruieşte Sfânta Scriptură fiecărui om (Viaţa omului – şaptezeci de ani, ce e pe deasupra, boală şi suferinţă).

Destulă suferinţă a avut de înfruntat Pavel şi până aici:a fost mereu asaltat de tot felul de slăbiciuni, dar a luptat cu ele şi le-a învins.

Acum l-au dat gata ele pe dânsul.

Dar a fost un adevărat erou.

A trăit o viaţă frumoasă, demnă, plină de bucurii intelectuale, în compania marilor spirite ale culturii româneşti, printre care cele mai familiare i-au fost Haşdeii,miraculoasa dinastie a Hasdeilor. Domnia Sa a fondat celebrul Centru de Cercetări în Hașdeulogie din Chişinău, care a fost şi rămâne unicul de acest fel în tot spaţiul românesc marcând faptul că geniul Basarabiei a revenit, după ani mulţi şi grei, acasă, spre a le aminti alor noştri, dar şi lumii întregi că acest pământ a născut asemenea titani ai cunoaşterii umane...

Pavel Balmuş a fost cel care a cunoscut ca puţini alţii marile avuţii ale scrisului nostru secular, atât de uitat şi ignorat în timp, a fost cel care a editat pe marii noştri cărturari, pornind de la Dosoftei şi până la enigmaticul autor al romanului anonim „Aglaia”,care a zăcut în hrubele imperiului rusesc peste suta de ani...

Palmaresul cărţilor Domniei Sale este unul impresionant. Întreaga sa viaţă este un şir de cărţi de o inestimabilă valoare...

Tragicul sfârşit i-a venit tot aflându-se între şi în compania cărţilor: pe 11 decembrie a fost la Iaşi unde a lansat cele trei volume ale sale recent apărute, pe 12 decembrie porni să ducă unui coleg o carte ce îi fusese transmisă de colegii de la Iaşi, dar nu apucă să iasă din casă şi fu secerat de nemilosul destin...

Rămîne să ne aplecăm asupra acestor ultime studii ale sale.

Acum aş vrea să consemnez câteva reflecţii pornind de la acest trist eveniment...

Azi, la Biserica Tuturor Sfinţilor de la Cimitirul central am asistat la o slujbă divină întru pomenirea celui plecat dintre noi. Au venit să-l petreacă pe ultimul drum mulţi colegi şi prieteni. Am stat în tăcere alături de bunul nostru Pavel şi am comunicat cu sufletul lui blând şi curat. Dar cum se întâmplă, am mai schimbat şi câteva cuvinte între noi. Îl aveam de vecin pe veneratul savant Grigore Botezatu, unul dintre puţinii patriarhi ai branşei noastre. Cum eram într-un sfânt lăcaş, ne-am adus aminte de Biserica celor Trei Ierarhi de la Iaşi, în care odihnesc marile personalităţi ale neamului românesc: Vasile Lupu, Alexandru Ioan Cuza şi Dimitrie Cantemir...

La un moment dat Grigore Botezatu zice:

- Dar ştii că Pavel a murit la Iaşi?

- Nu ştiam, îi răspund. Dar în gândul meu m-am întrebat: dacă a murit la Iaşi, de ce nu văd pe niciun coleg de acolo să fi venit la înmormântare?

Când am ieşit din biserică şi am pornit spre locul lui de veci, o întreb pe Clara, consoarta lui Pavel, e adevărat că Pavel s-a săvârşit la Iaşi?

- Nu, zice doamna, acasă a fost...

Şi acum am ajuns la momentul pe care am ţinut să-l relatez în finală.

În 1991 am mers cu un grup de chişinăueni la Iaşi ca să comemorăm 300 de ani de la moartea lui Miron Costin. (Sau, poate, cu... altă ocazie?) După partea aşa zisă oficială, gazdele ne-au invitat să vizităm celebra locaţie Bolta Rece. La întoarcere, mergând spre hotel prin străzi şi stradele, am fost conduşi de academicianul şi marele lingvist Silviu Berejan, Dumnezeu să-l odihnească... Şi, cum era o seară frumoasă, cu lună, dar la Iaşi totul e frumos, în orice anotimp, parcă-l aud şi acum pe Silviu spunând cu multă emoţie în glas:

- Ce mult aş dori să mor aici, la Iaşi... Aici să mor, aici să fiu înmormântat...

A murit la Chişinău. La Chşinău a fost înhumat.

Dar de ce să fi avut acea dorinţă Silviu Berejan?

Aflat în vechea capitală a Moldovei am vizitat cimitirul Eternitatea unde am găsit atâtea nume cunoscute...

A plecat Pavel Balmuş dintre noi. Şi ne-a lăsat atâta durere, dar şi atâtea lucruri frumoase, care vor dăinui în inimile noastre şi ale celor ce vor veni după noi...

Dumnezeu să-l odihnească în pace...

16 decembrie 2014

P.S. Acum, după ce am terminat acest mic text, mi-a venit şi răspunsul: cred că mulţi dintre noi ar avea aceeaşi sfântă dorinţă de a-şi încheia periplul vieţii în dulcele târg al Ieşilor, dar... Dar destinul ne cheamă acasă, precum l-a chemat pe regretatul Pavel Balmuş, ca să împlinim o nedezminţită mărturie că şi aici vom odihni tot în humă românească...