Vladimir Beşleagă

Acesta este titlul eseului: „Minciuna… artei”! Anume aşa cum l-am ortografiat eu, deşi autorul (auctorul?) o face fără cele trei puncte. De ce mi-am permis să intervin în textul Domniei Sale? Recunosc: stimulat de chiar primele rânduri care sună astfel: „Ar trebui să-i spun mai elegant, mai manierat, adică în stilul general acceptat: FICŢIUNE”.

Dar nu i-a spus! De ce?

Pentru că Eugen Lungu e un „… auctor, adică acela care măreşte, sporeşte,adaugă… sau fictor, creator de ficţiuni, deoarece pe cele false le arată drept veridice”. E tot din textul Domniei Sale, doar că e luat dintr-un filozof polonez care s-a ocupat de problema artei şi adevărului: Wladyslaw Tatarkiewicz(1886-1980).

Arta şi adevărul. Sau: adevărul în artă. E o problemă veche de când lumea, iar părerile sunt împărţite: unii spun aşa, alţii altfel… Iată că Eugen Lungu vine să se pronunţe în acest sens.

Dânsul susţine că arta e o… MINCIUNĂ. Adică nu conţine în ea ADEVĂR.

Pe baza a mai multor autori, exemple din viaţă, referiri la cărţi şi diverse dovezi caută să ne demonstreze şi chiar are impresia că… ne-a convins. De ce zic asta? Pentru că în finală ne pune în faţa ochilor o afirmaţie din Quintilian: „CEI CULTIVAŢI SESIZEAZĂ ÎN ARTĂ RAŢIUNEA, CEI FĂRĂ CULTURĂ PLĂCEREA”.

Să reţinem cele două abordări-percepţii diametral opuse: RAŢIUNE ŞI PLĂCERE, pentru că o să facem un ocol ceva mai pe departe, ca să ne dumirim şi noi ce e cu aseastă încâlceală de... nediscâlcit?

Aşa s-a întîmplat că tocmai în zilele acestea când schiţam respectivele note inspirate de incitanta carte a lui Eugen Lungu „PANTA LUI SISIF”, mi-au sunat în auz nişte vocabule, care s-au aranjat ele singure de la sine, ca şi cum ar fi venit să mă supună unei adevărate ispite... filozofice.

Iată-le: MINTE

LUARE AMINTE

CUMINŢENIE

AMINTIRE

MINTIOŞENIE

MINŢIRE

MINCIUNĂ!

Ho-pa! Aici m-am oprit ca şi trăsnit cu măciuca în scăfârlie: cum, bre, de la minte să ajungi tu la... MINCIUNĂ? Să vă spun sincer: m-am frământat zile la rând întorcând pe o parte şi pe alta vocabulele, scotocind prin cele dicţionare, că le am atâtea, dar nu a fost chip să mă clarifice niciunul.

Am găsit eu singur răspunsul, prin ceea ce se chiamă INTUIŢIE, iar de la o vreme îi zic: REVELAŢIE.

Ce anume?

Cuvinţelul MINCIUNĂ, ca să-i zic aşa să nu supăr urechile prea delicate, este el însuşi o MINCIUNICĂ, pentru că aşa mi s-a fofilat - camuflat, că mai nici nu poţi să-ţi dai seama de unde se trage. Dar de unde anume provine pramatia? De la

MIN-TE-CIU-NĂ!

Adică şi-a ascuns pe acel TE, ca să nu i se poată da legătura lui directă cu... MINTEA,care-i este bunică ori chiar... mamă!

Acu amintiţi-vă de enunţul lui Quintilian şi veţi pricepe ce căutăm, noi, însetaţii de adevăr în operele de artă şi pe ce cale - din care parte le dezgiocăm: din cea a RAŢIUNII ORI A PLĂCERII? Dacă e din cea a RAŢIUNII, căutăm ADEVĂR, iar dacă e din cea a PLĂCERII - DISTRACŢIE, AMUZAMENT.

Iată, dar că, aşa cum afirmă Quintilian, iar după el şi Eugen Lungu, consumatorii de artă s-ar împărţi în cei CULTIVAŢI şi cei FĂRĂ CULTURĂ.

Eu zic că e o divizare artificială şi arbitrară. O Operă de real talent este acesibilă tuturor: şi celor cultivaţi şi celor cu puţină cultură, căci indivizi absolut necultivaţi nu cred că există, nici chiar în junglele Amazonei!

Problema o văd din alt punct de vedere: câtă artă conţine cutare operă? Ori nu este decât o imitaţie, o pastişă, un fals? Apoi: de ce suntem atât de însetaţi de... FICŢIUNE, ca să nu zic: de ARTĂ? Lucru pe care îl remarcă şi autorul nostru: „Rafinatul polonez nu a luat în calcul şi plăcerea noastră a privitorilor-cititorilor de a ne lăsa înşelaţi (înşelaţi? - V.B.) Indiferent de evoluţia gusturilor (iată că a intervenit şi factorul: GUST! - V.B.), A EXISTAT ÎNTOTDEAUNA NESECATA ŞI PĂTIMAŞA NOASTRĂ PREDISPOZIŢIE DE A ACCEPTA SĂ FIM SUBJUGAŢI DE FICŢIUNE .”

Deci, FICŢIUNE, şi nu: MINCIUNĂ!?

Cu această precizare, lucrurile se încâlcesc şi mai abitir, în loc să se limpezească. Ei bine, să lăsăm la o parte vocabula scandaloasă din titlu şi să încercăm a ne dumiri, de ce, totuşi, omul este însetat, dar irezistibil însetat de FICŢIUNE? Adică: de ARTĂ? Sau, cum zice E.L.: de MINCIUNĂ?

Nu cumva s-o manifesta aici latura DIAVOLEASCĂ A OMULUI?

Şi apoi: de ce am căuta, noi oamenii, ADEVĂRUL ÎN ARTĂ, DACĂ NI-L OFERĂ FILOZOFIA? Care ADEVĂR, a propos, NE VINE PRIN... MINTE ! Nu cumva simţim, fără să o conştientizăm, că MINTEA NE... CAM MINTE? Sau, dacă ne spune ADEVĂRUL, ni-l dezvăluie doar pe JUMĂTATE, iar, noi, oamenii îl VREM ÎNTREG şi atunci îl căutăm în operele de ARTĂ? Nu doar la Socrate, ci şi la Homer. Nu doar la sfinţii părinţi, ci şi la Dante, nu doar la marii gânditori, ci la Shakeaspeare, Dostoievski, Kafka, Eminescu...

Or, ADEVĂRUL CEL MARE, ADEVĂRUL INTEGRAL, ca să zic aşa, vine prin INIMĂ.

Iar INIMA NU MINTE, precum MINTE... MINTEA!

8 august 2014

P.S.: Am încercat aceste vagi reflecţii pe marginea ideilor expuse de Eugen Lungu referitor la adevărul în artă, printre altele amintindu-mi de o carte pe care o aveam în copilărie „Dichtung und Warcheit” (POEZIE ŞI ADEVĂR) de Goethe, pe care mă străduiam s-o pătrund în original, astfel că acest poem-eseu mi-a trezit plăcute amintiri.

P.P.S.: Referindu-se la literatură E.L. spune: „Literatura de azi deja presupune probleme de receptare. Scriitura tradiţională era sinceră... Plăsmuitorul de ficţiuni de azi... îţi dă ghes cu altceva... o sofisticărie...” Şi ajunge la sintagma, care vine să-l caracterizeze: „La ce să ne mai aşteptăm oare în mileniul trei de la această SUPERBĂ HIMERĂ?”

P.P.P.S.: Eugen Lungu, supranumit şi HIMEROLOGUL, este consecvent cu sine însuşi: Domnia Sa tratează literatura, dar şi arta în ansamblu ca pe o adevărată HIMERĂ, numai că în scrisul şi argumentările sale, de-a dreptul fascinante, ca mare cititor şi erudit ce este, recurge atât de frecvent, dar şi cu neasemuit har la uneltele pe care le aplică poeţii, prozatorii, dramaturgii,adică exact aceia care produc nu altceva decât celebrele... HIMERE ALE LUMII!

Or, prin cele ce scrie, acum adunate în patru volume de mare valoare, E.L. ni se vădeşte în ipostaza de mare scornitor de HIMERE EUGENLUNGIENE...

Am văzut Roma.

Am fost la Milano.

Am vizitat Pisa.

Am ajuns la Genova.

Şi pe la San-Remo am... alicit.

Dar nu am avut norocul să admir Veneţia.

O, VE—NE—ŢI—A!

„Nicăieri în altă parte vechimea şi bătrâneţea... nu sunt admirate atât de mult ca în Veneţia. „Aşa începe microeseul dedicat celebrului Oraş al Lagunelor. De la chiar primele rânduri eşti asaltat de o sumedenie de asociaţii, analogii, dar şi întrebări, mai mult sau mai puţin motivate. Ce e acest text? O reflecţie pe tema atât de cunoscută a poemului eminescian: ”S-a stins lumina falnicei Veneţii?” Curiozitatea ne stimulează lectura şi, pe măsură ce înaintăm, uităm de ceea ce a enunţat autorul din chiar primele rânduri: vechime, bătrâneţe... şi ne pomenim captaţi de discursul impetuos şi pitoresc al al acestui... poem estetico-filozofic, pentru că asta este textul lui Eugen Lungu.

Un poem estetico-filozofic.

Dar nu e încă răspunsul la întrebarea de bază: care este, totuşi, motivaţia apariţiei acestei bijuterii?

Înainte de a proceda la expunerea supoziţiilor mele, ca un cititor atent şi iscoditor ce sunt, ţin să mai reproduc câteva pasaje în care se vădeşte cu brio harul de artist al cuvântului care este Eugen Lungu. ”Serenissima, cum i se mai spune irepetabilei urbe, are aerul unei distinse şi nobile doamne atinse deja de marasmul senilităţii şi intrată într-o ireversibilă fază a decrepitudinii. ”E dur, f. dur spus. Dar să vedeţi ce urmează! Cu ce forţă de descriere ne reprezintă autorul tabloul acestei decrepitudini. ”Fardurile şi dresurile nu mai pot camufla ruina. Pereţii coşcovi, cu tencuiala căzută, descoperind dizgraţios piatra brută, îmbătrânită parcă şi ea, igrasia, un cancer al materiei şi istoriei, muşcând din mortarul vechi, marmura obosită şi opacă a palatelor, aurul ros şi peticit de pe Ca d”Oro nu mai lasă mare lucru privirii...”

„...igrasia, un cancer al materiei şi istoriei”...

„...marmura obosită şi opacă a palatelor...”

„...aurul ros şi peticit de pe Ca d”Oro”...

Aţi mai citit la mulţi din poeţii noştri asemenea rânduri de înaltă inspiraţie ?

Ei, bine, dar autorul nu rămâne la aceste detalii . Scopul Domniei Sale e unul mult superior decât a cânta sau a deplânge măreţia decăzută a acestei stranii urbe.

„Veneţia se încăpăţinează însă să nu moară. Ea doar întreţine, de cel puţin două secole, spectacolul sfârşirii, la care se grăbesc toţi să asiste. Paloarea ei mortuară nu e însă decât una din multele măşti ale oraşului carnavalurilor.” Urmează o referire la un text de Andrei Pleşu, care pare să aducă ceva lumină în ceea ce priveşte una din sursele care l-au incitat pe autor la zămislirea acestul splendid şi insolit text.

Şi de data aceasta, Eugen Lungu, care este un autor obsedat de asociaţii şi analogii ce ţin de opere ale unor creatori de talie universală (în finală, se referă la un poem din Goethe, cel care a vizitat, la vremea lui, Veneţia şi şi-a exprimat regretul că imaginea acesteia, aşa cum o văzuse în visele sale, nu s-a adeverit), nu se limitează la doar atât.

Ceea ce vrut să ne spună se înalţă mult peste cele două pagini .

Da, Eugen Lungu nu înşiră cuvinte, fie ele şi foarte frumoase şi bine sunătoare, nici nu face metafore cât mai originale.

El are a ne spune, a ne cominica ceva fundamental. Adevăruri pe care noi ori le-am ignorat, ori le-am uitat, ori nici nu le-am ştiut vreodată.

Ascultaţi:

„Dincolo de spectacol, la mijloc mai e şi altceva. (Se au în vedere tradiţionalele carnavaluri. - V.B.) Poate chiar mai mult acel altceva e de vină decât spectacolul. E VORBA DE OBIŞNUITA, PERVERSA, NICIODATĂ TRECĂTOAREA INDOLENŢĂ A GINŢII LATINE. ACEEAŞI PE APELE LAGUNELOR, CA ŞI PE DÂMBOVIŢA SAU BÂC”.

Aţi prins sensul?

1 august 2014

P.S. Ţin să fac o mică, dar esenţială completare: am numit textele lui Eugen Lungu ca fiind poeme estetico-filozofice sui generis. Ziceam la lansarea celor două volume la librăria din Centru: Eugen Lungu şi-a creat propriul gen de exprimare, care îi aparţine doar dumnealui. Dar reflectând în continuare asupra scrisului Domniei Sale, ajung să zic că nu or fi ele doar estetico-filozofice, pentru că au şi o ţintă socială. Comportă, deci, şi o încărcătură... critic politică.

P.P.S. Revin la spusele de la început. Ziceam că am vizitat o serie de localităţi celebre din Italia. Îmi exprimam regretul că nu am ajuns la Veneţia.

Întrebarea este:

-- Spune, rogu-te, dragă Eugen, s-au plimbat oare ochii tăi vreodată (aievea) prin miraculosul Oraş de pe ape? Ai avut acest noroc? Or, eu,după ce te-am citit, ca şi cum aş fost prin el, atât de exact, viu şi simţit mi l-ai arătat!

P.P.P.S. Apropo, în ceea ce mă priveşte, am vizitat destule locuri, oraşe, ţări din lume, dar până astăzi nu am scris niciun rând despre impresiile mele de călătorie. De ce? Aici e un secret, un maaare secret. Poţi să hoinăreşti pe atâtea meridiane şi să nu vezi mai nimic, dar poţi să stai acasă, cu cartea deschisă pe genunchi, şi să cunoşti atâtea şi atâte frumuseţi şi minuni!

A D D E N D A

Mare miracol sunt analogiile, paralelele, dar şi mai frapante capriciile, ca să nu zic: mofturile memoriei.

Se părea că am pus punct acestor prizărite reflecţii pe marginea „VENEŢIEI” lui Eugen Lungu, dar ,brusc şi inopinat, mi-au răsunat în auz primele cuvinte din „Imnul gintei latine” compus de Vasile Alecsandri, pentru care a fost distins cu marele premiu la Montpellier:

„ L A T I N A G I N T Ă E R E G I N Ă”...

După care, la fel de brusc şi inopinat, s-au asociat şi mucalitele, dacă nu chiar acidele vorbe ale lui nenea Iancu referitor la respectiva GINTĂ :

„ G E A N T A L A T I N Ă ”...

P.S. După toate astea ce face să mai credem?

3 august 2014