Acesta este titlul eseului: „Minciuna… artei”! Anume aşa cum l-am ortografiat eu, deşi autorul (auctorul?) o face fără cele trei puncte. De ce mi-am permis să intervin în textul Domniei Sale? Recunosc: stimulat de chiar primele rânduri care sună astfel: „Ar trebui să-i spun mai elegant, mai manierat, adică în stilul general acceptat: FICŢIUNE”.
Dar nu i-a spus! De ce?
Pentru că Eugen Lungu e un „… auctor, adică acela care măreşte, sporeşte,adaugă… sau fictor, creator de ficţiuni, deoarece pe cele false le arată drept veridice”. E tot din textul Domniei Sale, doar că e luat dintr-un filozof polonez care s-a ocupat de problema artei şi adevărului: Wladyslaw Tatarkiewicz(1886-1980).
Arta şi adevărul. Sau: adevărul în artă. E o problemă veche de când lumea, iar părerile sunt împărţite: unii spun aşa, alţii altfel… Iată că Eugen Lungu vine să se pronunţe în acest sens.
Dânsul susţine că arta e o… MINCIUNĂ. Adică nu conţine în ea ADEVĂR.
Pe baza a mai multor autori, exemple din viaţă, referiri la cărţi şi diverse dovezi caută să ne demonstreze şi chiar are impresia că… ne-a convins. De ce zic asta? Pentru că în finală ne pune în faţa ochilor o afirmaţie din Quintilian: „CEI CULTIVAŢI SESIZEAZĂ ÎN ARTĂ RAŢIUNEA, CEI FĂRĂ CULTURĂ PLĂCEREA”.
Să reţinem cele două abordări-percepţii diametral opuse: RAŢIUNE ŞI PLĂCERE, pentru că o să facem un ocol ceva mai pe departe, ca să ne dumirim şi noi ce e cu aseastă încâlceală de... nediscâlcit?
Aşa s-a întîmplat că tocmai în zilele acestea când schiţam respectivele note inspirate de incitanta carte a lui Eugen Lungu „PANTA LUI SISIF”, mi-au sunat în auz nişte vocabule, care s-au aranjat ele singure de la sine, ca şi cum ar fi venit să mă supună unei adevărate ispite... filozofice.
Iată-le: MINTE
LUARE AMINTE
CUMINŢENIE
AMINTIRE
MINTIOŞENIE
MINŢIRE
MINCIUNĂ!
Ho-pa! Aici m-am oprit ca şi trăsnit cu măciuca în scăfârlie: cum, bre, de la minte să ajungi tu la... MINCIUNĂ? Să vă spun sincer: m-am frământat zile la rând întorcând pe o parte şi pe alta vocabulele, scotocind prin cele dicţionare, că le am atâtea, dar nu a fost chip să mă clarifice niciunul.
Am găsit eu singur răspunsul, prin ceea ce se chiamă INTUIŢIE, iar de la o vreme îi zic: REVELAŢIE.
Ce anume?
Cuvinţelul MINCIUNĂ, ca să-i zic aşa să nu supăr urechile prea delicate, este el însuşi o MINCIUNICĂ, pentru că aşa mi s-a fofilat - camuflat, că mai nici nu poţi să-ţi dai seama de unde se trage. Dar de unde anume provine pramatia? De la
MIN-TE-CIU-NĂ!
Adică şi-a ascuns pe acel TE, ca să nu i se poată da legătura lui directă cu... MINTEA,care-i este bunică ori chiar... mamă!
Acu amintiţi-vă de enunţul lui Quintilian şi veţi pricepe ce căutăm, noi, însetaţii de adevăr în operele de artă şi pe ce cale - din care parte le dezgiocăm: din cea a RAŢIUNII ORI A PLĂCERII? Dacă e din cea a RAŢIUNII, căutăm ADEVĂR, iar dacă e din cea a PLĂCERII - DISTRACŢIE, AMUZAMENT.
Iată, dar că, aşa cum afirmă Quintilian, iar după el şi Eugen Lungu, consumatorii de artă s-ar împărţi în cei CULTIVAŢI şi cei FĂRĂ CULTURĂ.
Eu zic că e o divizare artificială şi arbitrară. O Operă de real talent este acesibilă tuturor: şi celor cultivaţi şi celor cu puţină cultură, căci indivizi absolut necultivaţi nu cred că există, nici chiar în junglele Amazonei!
Problema o văd din alt punct de vedere: câtă artă conţine cutare operă? Ori nu este decât o imitaţie, o pastişă, un fals? Apoi: de ce suntem atât de însetaţi de... FICŢIUNE, ca să nu zic: de ARTĂ? Lucru pe care îl remarcă şi autorul nostru: „Rafinatul polonez nu a luat în calcul şi plăcerea noastră a privitorilor-cititorilor de a ne lăsa înşelaţi (înşelaţi? - V.B.) Indiferent de evoluţia gusturilor (iată că a intervenit şi factorul: GUST! - V.B.), A EXISTAT ÎNTOTDEAUNA NESECATA ŞI PĂTIMAŞA NOASTRĂ PREDISPOZIŢIE DE A ACCEPTA SĂ FIM SUBJUGAŢI DE FICŢIUNE .”
Deci, FICŢIUNE, şi nu: MINCIUNĂ!?
Cu această precizare, lucrurile se încâlcesc şi mai abitir, în loc să se limpezească. Ei bine, să lăsăm la o parte vocabula scandaloasă din titlu şi să încercăm a ne dumiri, de ce, totuşi, omul este însetat, dar irezistibil însetat de FICŢIUNE? Adică: de ARTĂ? Sau, cum zice E.L.: de MINCIUNĂ?
Nu cumva s-o manifesta aici latura DIAVOLEASCĂ A OMULUI?
Şi apoi: de ce am căuta, noi oamenii, ADEVĂRUL ÎN ARTĂ, DACĂ NI-L OFERĂ FILOZOFIA? Care ADEVĂR, a propos, NE VINE PRIN... MINTE ! Nu cumva simţim, fără să o conştientizăm, că MINTEA NE... CAM MINTE? Sau, dacă ne spune ADEVĂRUL, ni-l dezvăluie doar pe JUMĂTATE, iar, noi, oamenii îl VREM ÎNTREG şi atunci îl căutăm în operele de ARTĂ? Nu doar la Socrate, ci şi la Homer. Nu doar la sfinţii părinţi, ci şi la Dante, nu doar la marii gânditori, ci la Shakeaspeare, Dostoievski, Kafka, Eminescu...
Or, ADEVĂRUL CEL MARE, ADEVĂRUL INTEGRAL, ca să zic aşa, vine prin INIMĂ.
Iar INIMA NU MINTE, precum MINTE... MINTEA!
8 august 2014
P.S.: Am încercat aceste vagi reflecţii pe marginea ideilor expuse de Eugen Lungu referitor la adevărul în artă, printre altele amintindu-mi de o carte pe care o aveam în copilărie „Dichtung und Warcheit” (POEZIE ŞI ADEVĂR) de Goethe, pe care mă străduiam s-o pătrund în original, astfel că acest poem-eseu mi-a trezit plăcute amintiri.
P.P.S.: Referindu-se la literatură E.L. spune: „Literatura de azi deja presupune probleme de receptare. Scriitura tradiţională era sinceră... Plăsmuitorul de ficţiuni de azi... îţi dă ghes cu altceva... o sofisticărie...” Şi ajunge la sintagma, care vine să-l caracterizeze: „La ce să ne mai aşteptăm oare în mileniul trei de la această SUPERBĂ HIMERĂ?”
P.P.P.S.: Eugen Lungu, supranumit şi HIMEROLOGUL, este consecvent cu sine însuşi: Domnia Sa tratează literatura, dar şi arta în ansamblu ca pe o adevărată HIMERĂ, numai că în scrisul şi argumentările sale, de-a dreptul fascinante, ca mare cititor şi erudit ce este, recurge atât de frecvent, dar şi cu neasemuit har la uneltele pe care le aplică poeţii, prozatorii, dramaturgii,adică exact aceia care produc nu altceva decât celebrele... HIMERE ALE LUMII!
Or, prin cele ce scrie, acum adunate în patru volume de mare valoare, E.L. ni se vădeşte în ipostaza de mare scornitor de HIMERE EUGENLUNGIENE...