Am văzut Roma.
Am fost la Milano.
Am vizitat Pisa.
Am ajuns la Genova.
Şi pe la San-Remo am... alicit.
Dar nu am avut norocul să admir Veneţia.
O, VE—NE—ŢI—A!
„Nicăieri în altă parte vechimea şi bătrâneţea... nu sunt admirate atât de mult ca în Veneţia. „Aşa începe microeseul dedicat celebrului Oraş al Lagunelor. De la chiar primele rânduri eşti asaltat de o sumedenie de asociaţii, analogii, dar şi întrebări, mai mult sau mai puţin motivate. Ce e acest text? O reflecţie pe tema atât de cunoscută a poemului eminescian: ”S-a stins lumina falnicei Veneţii?” Curiozitatea ne stimulează lectura şi, pe măsură ce înaintăm, uităm de ceea ce a enunţat autorul din chiar primele rânduri: vechime, bătrâneţe... şi ne pomenim captaţi de discursul impetuos şi pitoresc al al acestui... poem estetico-filozofic, pentru că asta este textul lui Eugen Lungu.
Un poem estetico-filozofic.
Dar nu e încă răspunsul la întrebarea de bază: care este, totuşi, motivaţia apariţiei acestei bijuterii?
Înainte de a proceda la expunerea supoziţiilor mele, ca un cititor atent şi iscoditor ce sunt, ţin să mai reproduc câteva pasaje în care se vădeşte cu brio harul de artist al cuvântului care este Eugen Lungu. ”Serenissima, cum i se mai spune irepetabilei urbe, are aerul unei distinse şi nobile doamne atinse deja de marasmul senilităţii şi intrată într-o ireversibilă fază a decrepitudinii. ”E dur, f. dur spus. Dar să vedeţi ce urmează! Cu ce forţă de descriere ne reprezintă autorul tabloul acestei decrepitudini. ”Fardurile şi dresurile nu mai pot camufla ruina. Pereţii coşcovi, cu tencuiala căzută, descoperind dizgraţios piatra brută, îmbătrânită parcă şi ea, igrasia, un cancer al materiei şi istoriei, muşcând din mortarul vechi, marmura obosită şi opacă a palatelor, aurul ros şi peticit de pe Ca d”Oro nu mai lasă mare lucru privirii...”
„...igrasia, un cancer al materiei şi istoriei”...
„...marmura obosită şi opacă a palatelor...”
„...aurul ros şi peticit de pe Ca d”Oro”...
Aţi mai citit la mulţi din poeţii noştri asemenea rânduri de înaltă inspiraţie ?
Ei, bine, dar autorul nu rămâne la aceste detalii . Scopul Domniei Sale e unul mult superior decât a cânta sau a deplânge măreţia decăzută a acestei stranii urbe.
„Veneţia se încăpăţinează însă să nu moară. Ea doar întreţine, de cel puţin două secole, spectacolul sfârşirii, la care se grăbesc toţi să asiste. Paloarea ei mortuară nu e însă decât una din multele măşti ale oraşului carnavalurilor.” Urmează o referire la un text de Andrei Pleşu, care pare să aducă ceva lumină în ceea ce priveşte una din sursele care l-au incitat pe autor la zămislirea acestul splendid şi insolit text.
Şi de data aceasta, Eugen Lungu, care este un autor obsedat de asociaţii şi analogii ce ţin de opere ale unor creatori de talie universală (în finală, se referă la un poem din Goethe, cel care a vizitat, la vremea lui, Veneţia şi şi-a exprimat regretul că imaginea acesteia, aşa cum o văzuse în visele sale, nu s-a adeverit), nu se limitează la doar atât.
Ceea ce vrut să ne spună se înalţă mult peste cele două pagini .
Da, Eugen Lungu nu înşiră cuvinte, fie ele şi foarte frumoase şi bine sunătoare, nici nu face metafore cât mai originale.
El are a ne spune, a ne cominica ceva fundamental. Adevăruri pe care noi ori le-am ignorat, ori le-am uitat, ori nici nu le-am ştiut vreodată.
Ascultaţi:
„Dincolo de spectacol, la mijloc mai e şi altceva. (Se au în vedere tradiţionalele carnavaluri. - V.B.) Poate chiar mai mult acel altceva e de vină decât spectacolul. E VORBA DE OBIŞNUITA, PERVERSA, NICIODATĂ TRECĂTOAREA INDOLENŢĂ A GINŢII LATINE. ACEEAŞI PE APELE LAGUNELOR, CA ŞI PE DÂMBOVIŢA SAU BÂC”.
Aţi prins sensul?
1 august 2014
P.S. Ţin să fac o mică, dar esenţială completare: am numit textele lui Eugen Lungu ca fiind poeme estetico-filozofice sui generis. Ziceam la lansarea celor două volume la librăria din Centru: Eugen Lungu şi-a creat propriul gen de exprimare, care îi aparţine doar dumnealui. Dar reflectând în continuare asupra scrisului Domniei Sale, ajung să zic că nu or fi ele doar estetico-filozofice, pentru că au şi o ţintă socială. Comportă, deci, şi o încărcătură... critic politică.
P.P.S. Revin la spusele de la început. Ziceam că am vizitat o serie de localităţi celebre din Italia. Îmi exprimam regretul că nu am ajuns la Veneţia.
Întrebarea este:
-- Spune, rogu-te, dragă Eugen, s-au plimbat oare ochii tăi vreodată (aievea) prin miraculosul Oraş de pe ape? Ai avut acest noroc? Or, eu,după ce te-am citit, ca şi cum aş fost prin el, atât de exact, viu şi simţit mi l-ai arătat!
P.P.P.S. Apropo, în ceea ce mă priveşte, am vizitat destule locuri, oraşe, ţări din lume, dar până astăzi nu am scris niciun rând despre impresiile mele de călătorie. De ce? Aici e un secret, un maaare secret. Poţi să hoinăreşti pe atâtea meridiane şi să nu vezi mai nimic, dar poţi să stai acasă, cu cartea deschisă pe genunchi, şi să cunoşti atâtea şi atâte frumuseţi şi minuni!
A D D E N D A
Mare miracol sunt analogiile, paralelele, dar şi mai frapante capriciile, ca să nu zic: mofturile memoriei.
Se părea că am pus punct acestor prizărite reflecţii pe marginea „VENEŢIEI” lui Eugen Lungu, dar ,brusc şi inopinat, mi-au răsunat în auz primele cuvinte din „Imnul gintei latine” compus de Vasile Alecsandri, pentru care a fost distins cu marele premiu la Montpellier:
„ L A T I N A G I N T Ă E R E G I N Ă”...
După care, la fel de brusc şi inopinat, s-au asociat şi mucalitele, dacă nu chiar acidele vorbe ale lui nenea Iancu referitor la respectiva GINTĂ :
„ G E A N T A L A T I N Ă ”...
P.S. După toate astea ce face să mai credem?
3 august 2014