După cele două cărţi semnate de celebrul actor și regizor român: CINE SUNTEM și OMUL FRUMOS, poate că mai are și altele, dar care, deocamdată, nu au ajuns la mine, care cuprindeau conferinţe, interviuri, dialoguri televizate și pe care le-am citit cu mult interes, recent, aflat la Iași, am procurat la librăria JUNIMEA un nou volum al acestui autor, despre care auzisem că l-a prezentat și la Chișinău în cadrul unei vizite.

Spre deosebire de cele două numite mai sus, această ultimă lucrare cuprinde, preponderent, texte care ar ține, mai degrabă, de genul prozei confesiv-autobiografice, deși nervul publicistic, uneori pronunțat polemic, se manifestă la fel ca în cărțile precedente.

Cu regret, nu cunosc activitatea de actor și regizor a domnului Dan Puric, dar ceea ce am putut să aflu din cărțile semnate de el mi-au descoperit un om de o cultură și erudiție neordinară, dar, în primul rând, un autor care este preocupat cu toată ființa lui de problemele acute ale timpului nostru, mai exact, de dezastrul moral în care am ajuns să ne bălăcim.

Cine suntem? Și oare mai suntem sau, poate că demult nu mai suntem ?

Ce/cine este astăzi, în balamucul acestei lumi, omul frumos?

Sunt întrebări fundamentale ale existenței noastre, care îl preocupă tot mai puțin pe individul de azi, ahtiat de carieră și profit și care atât de acut, până la durere, sunt abordate și dezbătuite în cărțile domnului Dan Puric

Da, până la DURERE!

Acea DURERE pe care o simți citind rândurile scrise ca și cum cu propriul sânge.

Pe linia marilor oameni de cultură, filozofi, istorici și sociologi, Nicolae Drăghicescu, Vasile Pârvan, Mircea Vulcănescu, Constantin Rădulescu-Motru, Constantin Noica, dar și poetul-filozof Lucian Blaga, care au procedat la profunde investigații ale psihologiei și destinului românilor în istorie, Dan Puric în opera sa scrisă se cocentrează asupra ceea ce numim în mod curent SUFLET, acest termen pe cât de complex, pe atât de enigmatic și misterios.

Or, dacă autorii enumerați mai sus veneau să abordeze subiectul ce și-l propuneau cu ajutorul unor procedee și mijloace științifice, autorul nostru o face ca un om de creație, ca un artist.

Vreau să zic: în postura de actor și regizor, cu mijloace scenice, iar în cea de autor de texte, prin mijlocirea cuvântului scris, dar și rostit.

Dacă ar fi să aplicăm metoda așa zisă matematic-structuralistă în analiza textelor incluse în prezenta carte, am constata că cele mai frecvente sintagme-vocabule sunt: POPORUL ROMÂN, SUFLET și TRISTEȚE.

Ca să fim sinceri, dar sinceri până la capăt, vom spune că impresia ce ți-o lasă lectura celor mai multe din eseuri este de-a dreptul... sumbră. Sufletul românesc ne apare ca unul mutilat, atât de regimul comunist, care s-ar părea că a devenit deja istorie, dar și de epoca așa-zisă a democrației ce i-a succedat. Este o constatare ce ne-o propune autorul, care survine atât de des, încât ajunge a fi ca și cum o obsesie. Cât adevăr conține această afirmație rămâne să decidă fiecare dintre noi, cititorii, fapt cert este că ne incită să reflectăm asupra acestei... probleme, ca să zic așa. Da, și subiect de discuție, dar și o mare problemă!

Da, ce e cu sufletul românesc?

Astăzi, aici, acum?

Numai întuneric?

Numai rătăcire?

O, sufletul omului! O sufletul nostru!

Se cuvine să-i fim recunoscători lui Dan Puric pentru faptul că a avut curajul, cu adevărat rar, demn de salutat, dar și de laudă că ne-a amintit și ne amintește prin scrisul său de ceea ce mult prea mulți am uitat: de SUFLET!

„La suprafața vieții sociale poporul român încă mai rătăcește dar în adâncul lui sufletesc s-a deșteptat”, ne mărturisește autorul în vibrantul eseu, un adevărat poem cu nuanță profetică: „MARȘUL TĂCUT AL POPORULUI ROMÂN”.

15 iunie 2014.

P.S. M-a emoționat profund moto-ul pus la deschiderea acestui eseu-poem: „Voi, românii, aveți icoanele îndreptate spre Răsărit. Noi, basarabenii și transnistrenii, le avem îndreptate spre Apus, pentru că știm că acolo se află România.” E din ”„Nichita P. Smochină, n. 14/27 martie 1894, satul Mahala, orașul Dubăsari - d. 14 decembrie 1980, București; a fost jurist, istoric ,etnograf, folclorist și om politic român, membru de onoare 1942 al Academiei Române.

P.P.S. S-au strecurat în carte și câteva inexactități, cum ar fi d.e. cea cu baciul vrancean în loc de cel moldovean, dar acestea nu scad nicidecum din valoarea cărții...

A P E N D I X

Primul cititor al textelor mele pe blog, pe care îl apreciez mult ca autor şi de opiniile căruia ţin cont, colegul Iu. C., m-a atenţionat referitor la prezentul subiect, că „Dan Puric este un autor controversat” şi că „m-am cam prea lăsat impresionat de scrisul lui”, că ar fi bine să mai adaog „o remarcă, prin care să-mi mai temperez un pic entuziasmul ...” Adevărat, sunt dintre cei care receptez cu multă implicare şi chiar trăire cele ce citesc, mai ales cărţile bune, sincere şi scrise cu talent, ceea ce mi s-a întămplat şi în cazul de faţă... Desigur, am avut şi momente, în care nu am fost de acord, dar net categoric în dezacord, cu atitudinea pronunţat, cum să-i zic... fundamentalist ortodoxă a Domniei Sale (Wikipedia îl prezintă drept un „Cristian Orthodox apologist ), dar asta e de la sine înţeles, dat fiind caracterul profund creştin al viziunii şi conceptului de viaţă a domnului Puric, acest mare militant pentru renaşterea sufletului neamului românesc... Apropo, pledoaria Domniei Sale este una poetică, aş zice... mistică, ceea ce o subliniam şi eu în textul meu, cât despre abordarea problemei SUFLETULUI ÎN CONDIŢIILE GLOBALIZĂRII, aici ar fi atâtea şi atâtea de investigat şi de clarificat!. Or, în acest proces de măcinare şi unificare a fiinţei individuale, dar şi a popoarelor în ansamblu, în special a popoarelor mai puţin numeroase, ca să nu le zicem MICI, imperativul de bază este (e o chestiune de supravieţuire!), de a-şi salva sufletul, ceea ce au ele mai de preţ, altfel dispar în potopul, care ne cuprinde tot mai mult şi mai nemilos... Şi atunci de ce să te agăţi, dacă nu de tradiţie, de ceea ce ai mai al tău, moştenit din veacuri? Chiar cu riscul de a fi categorisit ca păşunist, semănătorist, apărător exacerbat al ortdoxiei...

V.B.

23 iunie 2014 .

La acest sfârşit de mai-început de iunie, la Chşinău se desfăşoară tradiţionalul Festival internaţional BITEI.

Pentru cine nu ştie ce e asta, explic: BITEI, adică BIENALA TEATRULUI EUGEN IONESCO.

Parcă aş auzi un fel de voce, cu nuanţe cavernoase şi reci, venind dintr-un pustiu intelectual:

- Eugen... Io... Cine-i ăsta?

Mă înarmez cu răbdare şi explic, în continuare: de peste 20 de ani funcţionează TEATRUL EUGEN IONESCO, purtând numele marelui dramaturg al secolului XX, dar şi al tuturor timpurilor.

- Daaa? se insinuează aceeaşi voce... cavernoasă: aici, la Chişinău?

- Da! îi răspund: aici, la Chişinău... De altfel, este singurul teatru de pe mapamond, care poartă acest celebru nume şi care...

Să-i lăsăm, însă, pe ignoranţi să se bălăceasă în grota lor şi să zicem câteva vorbe despre Festivalul BITEI din acest an.

Este magnific!

Participă trupe din zece ţări cu 23 producţii teatrale, respectiv: Japonia (Cele cinci bandite), România (Gaiţele şi Titanic Vals), Marea Britanie (Hamlet), Moldova (Iosif şi amanta sa, Caruselul erotic, Oscar şi tanti Roz, O lecţie de istorie) ş.a.

Aşa cum menţionează presa, marea surpriză a festivalului din acest an a fost premiera piesei „Oscar şi tanti Roz”, după romanul lui Erik Emmanuel Schmitt în regia lui Petru Vutcărău. Citez: „Deschiderea Festivalului internaţional BITEI s-a lăsat cu lacrimi. Publicul a ieşit extrem de emoţionat de la premiera Teatrului „Eugen Ionescu” OSCAR ŞI TANTI ROZ , în regia lui Petru Vutcărău, semn că spectacolul a fost o reuşită.” (Jurnal de Chişinău, 23 mai 2014).

Nu am prins începutul, iar duminică am mers şi am văzut „Cele cinci bandite”, splendidul spectacol al companiei de Teatru Hachimaru din Japonia. Piesa aparţine lui Kawataki Mokuami (1816-1893), iar premiera absolută a avut loc în 1865. Intrată de atunci în repertoriul de aur al teatrului nipon ,,prin complexitatea ei compoziţională, prin intriga ingenioasă, tensiune dramatică şi tragism piesa este considerată, pe bună dreptate, printre creaţiile de vârf ale dramaturgiei mondiale, iar autorul plasat alături de Shakespeare.

Vizionarea acestui spectacol prezentat în formula teatrulu tradiţional japonez Kabuki a fost una de excepţie. Jucat de actori niponi, în limba originalului, nu simţi nicio barieră în receptarea mesajului de idei, dar şi a nuanţelor de expresivitate. De la primele minute te vezi cuprins de atmosfera acelui univers, care s-ar părea unul exotic, dar devine atât de familiar... Construit ca şi cum pe câteva istorii, care aparent nu au nimic comun între ele, în finală intriga se rezolvă şi întreg spectacolul capătă o rotunjime ideală...

Crime, omoruri, hoţii, asasinate, -toate scot în evidenţă marile mârşăvii ale fiinţei umane -, dar meritul autorului este că a văzut în această colcăială a instinctelor dezlănţuite acte sublime de sacrificiu uman, de dăruire în numele dreptăţii şi omeniei...

Cel de al doile spectacol vizionat a fost cu adevărat cutremurător.

„HAMLET” de Shakespeare în interpretarea celebrului teatru Shakespeare's Globe din Londra, o premieră absolută pentru Moldova. (A propos, ţin să menţionez că în viaţa mea am fost profund mişcat şi am reţinut în memoria-mi de spectator de teatru doar două reprezentaţii: 1) Romulus cel Mare cu George Vraca la Naţionalul din Bucureşti, în 1979, şi 2) Henric al IV-lea, regizat de Tovstonogov la Chişinău). Cu greu am obţinut bilete, dar şi mai greu mi-am găsit locul, în sala plină până la refuz, chiar cu scaune laterale puse în plus...

Aici m-am conectat ceva mai încet la text, deşi jocul actorilor m-a fascinat din primele minute.

Revelaţia serii a fost prinţul Hamlet, geniala creaţie dramatică a marelui Will.

Nu voi proceda la o analiză a spectacolului, nu îmi voi expune impresiile, ar fi inoportun şi... inutil. Voi face doar o mică mărturisire, care mi-a venit chiar acum, la moment, în minte. De când am avut rara fericire să intru şi să cunosc lumea teatrului lui Shakespeare, am fost răvăşit de forţa, adevărul şi frumuseţea personajelor sale. Mi-am zis, atunci, demult, eu cel născut şi format într-o lume opresivă: dar de unde această grandoare? Şi ştiţi la ce răspuns am ajuns? Libertatea, libertatea omului este singura condiţie prin care el îşi poate manifesta toată profunzimea şi măreţia sufletului. De ce libertate beneficiem noi, cei de rând? Personajele lui Shakespeare, în marea lor majoritate, sunt regi, prinţi, baroni, comandanţi de oşti... Ei au acces la libera acţiune, libera exprimare a esenţei lor... Dar şi acolo, sus, funcţionează aceleaşi legi dure, crude...

Atâta cruzime în teatrul Shakespearian!

Dar şi atîta înţelepciune.

Şi multă poezie, adevărată POEZIE!

28 mai 2014

P.S. Sincere, cordiale mulţumiri dlor Val Butnaru şi Petru Vutcărău pentru rara şi fericita ocazie de a vedea aceste capodopere ale teatrului universal.

P.P.S. La fel şi Ministerului culturii pentru sprijinirea unei acţiuni culturale de o asemenea anvergură.