Vladimir Beşleagă

Prima mea întâlnire cu poezia adevărată (autentică, ca să nu zic: marea poezie, pentru că înaintea acesteia a fost poezia populară; or, aici am în vedere poezia cultă a lumii), a survenit târziu, în anii de studenţie, la facultate ( aşa au fost timpurile!), dar cu atât mai mare, ba chiar magistral-revelator a fost impactul ei asupra fiinţei mele afective... Pe scurt: adevărata, autentica, marea poezie este, aşa cum aveam să constat mai târziu (poate fi şi o concluzie subiectivă, ca toate cele pe lume!), este de factură oarecum paremiologică, cu alte cuvinte, concentrată la maximum...
De ce?
Pentru că (şi aici vorbesc doar în numele meu propriu, dar, mai ştii? poate s-o fi întâmplând şi... altora?), pentru că poezia adevărată, autentică, poezia mare ... e destul s-o aud!, s-o citesc! o singură dată, şi momentan se imprimă în memoria profundă devenind un bun al existenţei mele ...

Acel eveniment poetic, ab initio, ca să-i zic aşa, a avut loc, mai mult decât explicabil, în mod firesc, la una din orele de literatură antică (elină, latină), pe care ni le ţinea neuitatul profesor, un adevărat artist, Boris Kriukov. Făcea parte dintre intelectualii de marcă figăriţi din marile centre de cultură ale imperiului sovietic în urma faimoasei şi de tristă amintire campanie jdanovistă şi aciuat la Chişinău, în provincia noastră ...
Parcă-l văd păşind printre rândurile de mese, la care şedeam noi, tinereii, el cu ţigara fumegând între degete (ceva ne-mai-po-me-nit! într-o instituţie de învăţământ sovietic ca aceea să-ţi permiţi asemenea libertăţi?), noi cu urechile ciulite, şi din mers recita cu o voce care venea ca şi cum de-a dreptul din... Olimp:

O, Sappho, cea cu plete ca viorelele,
Cu surâsul tău gingaş, dulce,
Ce mult aş dori să-ţi şoptesc ceva,
Dar ... ruşinea-mi stă-n cale...

Vorbea poetul îndrăgostit la nebunie Alkeu către mult prea frumoasa poetă din Lesbos.
Da, versurile mi-au parvenit în rusă.
Da, aş fi vrut să le aud în elină, dar nu făceam pe atunci decât latina.
Eu însumi le-am tradus şi mi le-am asimilat. Ca pe una din marile comori ale sufletului, alimentat din frumuseţile lumii... Pe parcursul deceniilor am adăugat atâtea perle poetice, încât aş putea să vă reţin vreme lungă, începând cu întemeietoarele versuri ale Poetului şi venind la colegii mei recent dispăruţi, care continuă să fie mereu prezenţi în inima mea...

Recent am avut fericita ocazie să particip la ieşirea (intrarea?) în lume a unei cărţi de excepţie semnată de poeta Maria Şleahtiţchi. Poartă un titlu laconic, simplu, dar... de-- adevăratelea... misterios.

S-a întâmplat ca tocmai în această perioadă să fiu cufundat în lectura... mai mult decât captivantă-ameţitoare! - a volumului „Originea operei de artă” de Martin Heidegger, anume eseul „La ce bun poeţi?..” ( în timpuri sărace, adaog eu, V.B.).

Pe scurt, voi cita (integral!) poemul anunţat în titlul acestor rânduri:

POEM FEMININ
varianta a
sunt cea care poartă
înlăuntru
cuibul şi oul lumii
sunt deplină

se dedică
margaretei elenei
mie
şi altor femei

varianta reflexivă
sunt un gol imens
cu centrul într-
un cuib părăsit
nu sunt deplină
nu sunt
nu sunt
nu sunt

ultima variantă
sunt cea care port
tot ce îmi dai
doamne
îţi aparţin

Aşa ceva nu am mai citit de la Holderlin încoace.
Am căzut pe gânduri.
Ba nu - care: gânduri? Am fost fascinat!
Ce e asta: poezie? Filozofie? Epifanie?
Toate acestea împreună!
Dar, ca să nu mă arăt oarecum... rigid-academic, cutez a formula o întrebare:
- Nu cumva, peste secole şi milenii, o fi răspunsul lui Sappho către ... Alkeu?!
28 ianuarie 2014

Nu a mai fost posibil nici să-mi facă o invitaţie personală, dar nici eu să răspund la ea.

Cu începere din 1980 mi s-au deschis şi mie drumurile lumii, astfel că am întreprins o serie de călătorii, mai întâi ca turist, apoi ca membru în diverse delegaţii, fie scriitoriceşti, fie de altă factură, astfel că am văzut mai multe ţări din Europa, ba am vizitat şi America (SUA), iar în România am revenit abia în 1990, dar Mircea nu mai era aici - emigrase în Franţa.

Iată că în toamna lui 1997 îmi telefonează şi-mi spune că ar vrea să ne... întâlnim.

- Unde eşti, Mirceo?

- La Chişinău!

- Cum: la Chişinău? Care: Chişinău?

- Chişinăul... vostru?

- Oare crezi că e... al nostru?

Pe atunci criptocomuniştii agrarieni îşi făceau mendrele numai cum le trăsnea prin căpăţânile lor aburite cu tot felul de ceţuri... Aflu că vine din partea radioului Europa Liberă şi e cazat în fostul hotel de lux al fostului CC al PC din RSSM, acum proprietate a celebrului om de afaceri internaţional Boris Birstain, despre care, la vremea lui, primul preşedinte al RM, Mircea Snegur, fiind întrebat, în plin plenul Parlamentului, de către un deputat frontist, ce caută acest tip la Chişinău, dânsul a răspuns: „Dacă el ne aduce... dolari?!!”

Iată dar în ce context spaţio-temporal a fost să se producă cea de-a treia, şi ultima mea întâlnire cu mult regretatul prieten Mircea Iorgulescu.

Or, acolo, în acel local mişunând de tot felul de indivizi obscuri, şezând faţă în faţă, pe hol, la o măsuţă cu reportofonul între noi, am realizat acel dialog care avea să răsune în cadrul ciclului „Oameni, destine, istorie” la începutul anului viitor, ba chiar pus pe post în două rânduri, şi pe care eu, necunoscând ora emisiei nu l-am audiat niciodată, luând cunoştinţă de el abia acum câţiva ani, iar integral doar zilele acestea...

Am fost profund emoţionat să aud vocea atât de cunoscută a neuitatei Monica Lovinescu, cea care a anunţat începerea emisiuni, apoi să parcurg, cu sufletul la gură, desfăşurarea dialogului nostru în doi, vibrând sincer, iar şi iar, la întrebările ce mi le adresa bunul şi mult regretatul Mircea, de parcă am fi fost iarăşi, după ani şi ani, alături, aproape, faţă în faţă...

Dumnezeu să-l aibă în paza lui...

22 ianuarie 2014

P.S. Anexez aici textul introductiv rostit de Mircea Iorgulescu, dar şi adresa emisiunii, care se păstrează în Arhiva istorică a Europei Libere (21.03.1998) şi la care am avut acces graţie bunăvoinţei aleşilor mei prieteni Mihai şi Tudor Papuc, tată şi fiu, cărora le mulţumesc din toată inima...