Vladimir Beşleagă

În una din seri, mă anunţă Mircea telefonic: „Vin pe... data de cutare...”, pardon: Nu vin, ci: „Trec pe data de cutare, ora cutare, vagonul cutare... ruta cutare...”, nici nu mai ţin minte care era, probabil Sofia-Moscova, şi ies, fuga, la gară, să-l întâlnesc. Să-l întâlnesc? Da de unde? Să-l văd, atâta, că trenul staţiona doar câteva... minute! Patru, cinci, m-aş mira să fi fost mai multe... Ce poţi să dregi în clipala ochiului? Aşa se pare, dar şi în câteva secunde lumea întreagă se poate duce de-a berbeleacul! Da, fost o adevărată tărăşenie.

Înainte de asta mi-am zis: să merg la gară... singur? Dar dacă se întâmplă ceva... cu mine... cu Mircea... cine are să ştie ce-a fost? Nici un martor. Nimic...

Şi l-am contactat pe Vieru, zic: „Măi, Grigore, aşa şi aşa, trece Mircea Iorgulescu prin Chişinău... Vrei să vii şi tu să-l întălnim?” Că el mai fusese pe la Bucureşti, în câteva rânduri, cunoştea mai mulţi colegi de acolo...
„Vin”.

Aşa, în doi, când opreşte trenul şi noi găsim, rapid, vagonul, Mircea - gata! cobora de pe scară, pentru că ne văzuse din mers, de la geam, şi... salutări! urări! îmbrăţişări!... Abia reuşim să schimbăm câteva vorbe, cu sufletul la gură, - el: „Mi s-a aprobat o călătorie la Samarcand”, eu: „Samarcand? De ce: Samarcand?” şi, în clipa asta simt că mă frige la... spate, dar mă... frige, bre!

Ca unul mai mult decât păţit, pe loc îmi dau seama: ei sunt! au şi sosit! „dar de unde, dracu” că parcă nu se zărea nimeni adineori? Mă întorc pe jumătate şi... ce-mi văd ochii? La doar doi paşi de noi, se proţăpise o huidumă de om, nalt cât... geamul vagonului, destul de tânăr, cu o faţă prefăcut... bleagă, dar cu ochi scrutători, nu mai zic de... urechi... Şi, să vezi: nu singur, ci cu doi ţânci de băieţei pe din părţi, care abia de-i ajungeau la genunchi...

Când l-am văzut, am luat foc: „Ce cauţi aicea, mă? S-o ştergi tot amu!”
Parcă i-a suflat vântul. Au dispărut tot aşa, precum au şi apărut.

Iar timpul... timpul nostru... timpul nostru ... cele câteva minute... s-au dus şi ele.
Trenul se pune, hodorogind, în mişcare.
Mircea sare pe scară.
Eu abia reuşesc să-i strecor o carte de-a mea, recent apărută, în care i-am băgat o hârtie de-o sută de ruble, de, ca să aibă omul de cheltuială, pe drum.

De acum de la geamul deschis, din mersul trenului, Mircea ne trimite semne de bucurie şi... salut şi mai şi strigă o vorbă, pe care abia mai târziu am desluşit-o:
- Eu sânt din... Urlaţi! Din... Urlaţi!

Atunci nu am priceput ce-o fi fost să însemne acei... Urlaţi, abia pe urmă, după ce am citit magnificul lui eseu despre Caragiale: „Marea trăncăneală”, m-am dumerit de subtextul ce-l colporta acel toponim: nenea Iancu era născut la... Haimanale, iar Mircea se revendica de prin vecinătate, de la... Urlaţi, unde a făcut liceul...

Un fel de... afinităţi elective, nu e aşa?

17 ianuarie 2014

P.S. Iată şi cea de-a treia scrisoare primită de la Mircea Iorgulescu:
Bucureşti, 15 ian. 1982

Iubite prietene,

Îţi mulţumesc pentru urările de Anul Nou, şi-ţi doresc, şi eu, să ai, tu, familia ta, cei dragi numai bucurii şi împliniri în acest an; să-ţi termini cartea şi să începi o alta. Şi eu muncesc de vreo 5 ani la o carte cu subiect istoric (epoca lui Tudor Vladimirescu - un eseu) şi ştiu ce înseamnă să trăieşti în două planuri, unul - al prezentului, celălalt - al fantomelor dintr-o realitate care nu mai e.
Iar pentru tine, înţeleg, e şi mai dificil.
Iubite prietene, am a-ţi face o propunere: întrucât pe calea relaţiilor dintre Uniunile Scriitorilor e mult de aşteptat, şi ştiu câtă nevoie ai de o documentare, eu îmi pot lua angajamentul de a-ţi fi gazdă, de a te invita la Bucureşti şi de a merge apoi o săptămână împreună cu tine prin locurile pe unde a umblat Miron Costin, personajul atât de îndrăgit de tine.
Cu alte cuvinte, dacă vrei şi e posibil, te invit, ca prieten şi coleg, să vii în România şi mă angajez să asigur ceea ce material este necesar (hotelul şi masa, transport în interiorul ţării). Ce zici, se poate? Aş fi fericit dacă astfel ţi s-ar putea împlini visul! Scrie-mi degrabă, şi spune-mi ce formalităţi trebuie să fac, dacă e nevoie.
Apoi, să ştii că vestea pe care mi-ai dat-o în legătură cu cărţile primite de la mine donate muzeului vostru de literatură m-a emoţionat profund. În curând îţi voi trimite alte câteva cărţi - printre care şi ceva al meu. Însă, te rog, scrie-mi în legătură cu propunerea ce ţi-am făcut-o. Aş fi încântat să te pot ajuta!

Cu dragoste,

Rectific: confruntarea cu băieţii de la Planetariu (aşa li se zicea celor cu ochi albaştri, pentru că sediul lor se afla alături de o biserică transformată pe atunci în... Planetariu) s-a produs cam la vreo lună după întoarcerea mea la Chişinău. Nu mai târziu. Şi anume la Casa... Învăţământului Politic!

Individul ce mă tot suna la telefon (activam în cadrul redacţiei revistei literare „Nistru”, în funcţia de redactor-şef adjunct) mi-a fixat întâlnirea, vorbindu-mi cu o voce mai mult decât onctuoasă, într-unul din birourile acelei Case. Erau doar o masă şi două scaune într-un spaţiu absolut gol, aşa că întrebările tipului, dar şi răspunsurile mele au răsunat ca într-un veritabil... pustiu.

„Care este atitudinea?... cum s-au comportat?” ş.a.m.d. „Cine?” întreb eu.” Ei... Ei, românii !” - „Bine... Normal...” răspund, utilizând un termen din limbajul de lemn al limbii oficiale de atunci, or, dialogul s-a desfăşurat, bineînţeles, în rusă. „Da, da, cu dumneata, dar... ce atitudine au românii faţâ de... Uniunea Sovietică, faţă de... ?”... „Normal, îi dau eu înainte: nu am observat nimic care să...” La care interlocutorul meu concretizează şi mai pronunţat întrebarea: „Faţă de RUŞI! Atitudinea lor faţă de RUŞI?!” Aici chiar am făcut ochi mari de mirare, luat absolut pe nepregătite, dar cum eram destul de păţit în asemenea chestii şi, ajutat de eterna mea prezenţă de spirit, îi resping atacul de-o manieră solomonică: „Aflat la hotel, am deschis televizorul şi... tocmai rula un film sovietic despre război...” – „???”

Băiatul cu ochii albaştri din faţa mea se aştepta să pescuiască cine ştie ce informaţie ultrapreţioasă privind relaţiile mai mult decât tensionate la acel timp dintre URSS şi RSR, când colo, eu îi servesc în finală: „Iar filmul, tot, vorbea în... ruseşte!” Nu ştiu ce s-o fi produs în căpăţîna mierosului individ, dar şi-a pierdut pe loc elanul...

Desigur, filmul era subtitrat în română, dar de vorbit într-adevăr vorbea în ruseşte, ceea ce m-a scârbit rău, auzind şi acolo, la Bucureşti, acea limbă de care mi se străpeziseră cu totul dinţii la noi, acasă... Ha-ha! Aşa dialog!

Următoarea întâlnire cu Mircea Iorgulescu a avut loc spre sfârşitul anului, dar despre aceasta voi relata nu înainte de a reproduce cea de-a doua scrisoare primită de la el. Iat-o:

„Iubite domnule Beşleagă,
Deşi după scrisoarea Dumneavoastră din mai corespondenţa noastră s-a întrerupt - din cauza mea, fiindcă am avut o vară pe cât de plăcută cu evenimente profesionale (mi-a apărut o carte, am primit premiul Uniunii Scriitorilor), pe atât de grea şi de frământată ca viaţă personală (am intrat, cum zice undeva Marin Preda, într-o lungă criză, a cărei consecinţă a fost, în primul rând, o aproape totală imposibilitate de lucru) - n-am uitat nici de sprijinul pe care vi l-am făgăduit.
Am, la mine, cartea lui Dan Horia Mazilu despre soroc (inclusiv la Miron Costin); sânt pe cale de a achiziţiona cronica lui Nicolae Costin; am câteva studii de istorie despre epocă. Nu am expediat fiindcă, iată surpriza, în jur de data de 1 decembrie este foarte posibil să trec prin Chişinău! Este vorba să merg la Moscova, în schimb interredacţional cu „Literaturnaia gazeta”; eu am cerut ca de acolo să merg la Odesa şi Chişinău, întrucât de ambele dăţi când am mai fost în U.R.S.S., am vizitat, de fiecare dată, Moscova şi Leningradul. În caz că nu se va putea, că mi se va face un alt program, voi trece oricum, fiindcă voi călători cu trenul. Nu ştiu, deocamdată, nici dacă plec cu siguranţă, nici data precisă. Mai este însă timp (lucrul la acte a început) şi aş vrea să ştiu dacă aş putea da - şi unde şi la ce oră - un telefon prin care să anunţ când anume trece trenul prin Chişinău. Deci, rugămintea mea este să-mi daţi un număr de telefon. Apoi, dacă este posibil, să se vorbească şi la Moscova pentru a mi se face programul de vizită în oraşul Dumneavoastră.
Cu dragoste,
Mircea Iorgulescu
5 noiembrie 1979, Bucureşti ".

P.S. La acea aşa zisă întrevedere cu individul de la... Planetariu am avut curajul (în limbajul lor: tupeul) să-i reproşez următoarele: „De ce aţi pus pe urmele mele pe acel tip, care săptămâni la rând se ţinea coadă de mine?”, la care dânsul a parat prin următoarea replică destul de... ambiguă: „Acela nu era de la... noi. O fi fost vreunul de la... vamă”... Pe dracu, de la vamă! Se va vedea de unde apăreau sticleţii când voi relata despre întâlnirea cu Mircea la gară...