Vladimir Beşleagă

Rectific: confruntarea cu băieţii de la Planetariu (aşa li se zicea celor cu ochi albaştri, pentru că sediul lor se afla alături de o biserică transformată pe atunci în... Planetariu) s-a produs cam la vreo lună după întoarcerea mea la Chişinău. Nu mai târziu. Şi anume la Casa... Învăţământului Politic!

Individul ce mă tot suna la telefon (activam în cadrul redacţiei revistei literare „Nistru”, în funcţia de redactor-şef adjunct) mi-a fixat întâlnirea, vorbindu-mi cu o voce mai mult decât onctuoasă, într-unul din birourile acelei Case. Erau doar o masă şi două scaune într-un spaţiu absolut gol, aşa că întrebările tipului, dar şi răspunsurile mele au răsunat ca într-un veritabil... pustiu.

„Care este atitudinea?... cum s-au comportat?” ş.a.m.d. „Cine?” întreb eu.” Ei... Ei, românii !” - „Bine... Normal...” răspund, utilizând un termen din limbajul de lemn al limbii oficiale de atunci, or, dialogul s-a desfăşurat, bineînţeles, în rusă. „Da, da, cu dumneata, dar... ce atitudine au românii faţâ de... Uniunea Sovietică, faţă de... ?”... „Normal, îi dau eu înainte: nu am observat nimic care să...” La care interlocutorul meu concretizează şi mai pronunţat întrebarea: „Faţă de RUŞI! Atitudinea lor faţă de RUŞI?!” Aici chiar am făcut ochi mari de mirare, luat absolut pe nepregătite, dar cum eram destul de păţit în asemenea chestii şi, ajutat de eterna mea prezenţă de spirit, îi resping atacul de-o manieră solomonică: „Aflat la hotel, am deschis televizorul şi... tocmai rula un film sovietic despre război...” – „???”

Băiatul cu ochii albaştri din faţa mea se aştepta să pescuiască cine ştie ce informaţie ultrapreţioasă privind relaţiile mai mult decât tensionate la acel timp dintre URSS şi RSR, când colo, eu îi servesc în finală: „Iar filmul, tot, vorbea în... ruseşte!” Nu ştiu ce s-o fi produs în căpăţîna mierosului individ, dar şi-a pierdut pe loc elanul...

Desigur, filmul era subtitrat în română, dar de vorbit într-adevăr vorbea în ruseşte, ceea ce m-a scârbit rău, auzind şi acolo, la Bucureşti, acea limbă de care mi se străpeziseră cu totul dinţii la noi, acasă... Ha-ha! Aşa dialog!

Următoarea întâlnire cu Mircea Iorgulescu a avut loc spre sfârşitul anului, dar despre aceasta voi relata nu înainte de a reproduce cea de-a doua scrisoare primită de la el. Iat-o:

„Iubite domnule Beşleagă,
Deşi după scrisoarea Dumneavoastră din mai corespondenţa noastră s-a întrerupt - din cauza mea, fiindcă am avut o vară pe cât de plăcută cu evenimente profesionale (mi-a apărut o carte, am primit premiul Uniunii Scriitorilor), pe atât de grea şi de frământată ca viaţă personală (am intrat, cum zice undeva Marin Preda, într-o lungă criză, a cărei consecinţă a fost, în primul rând, o aproape totală imposibilitate de lucru) - n-am uitat nici de sprijinul pe care vi l-am făgăduit.
Am, la mine, cartea lui Dan Horia Mazilu despre soroc (inclusiv la Miron Costin); sânt pe cale de a achiziţiona cronica lui Nicolae Costin; am câteva studii de istorie despre epocă. Nu am expediat fiindcă, iată surpriza, în jur de data de 1 decembrie este foarte posibil să trec prin Chişinău! Este vorba să merg la Moscova, în schimb interredacţional cu „Literaturnaia gazeta”; eu am cerut ca de acolo să merg la Odesa şi Chişinău, întrucât de ambele dăţi când am mai fost în U.R.S.S., am vizitat, de fiecare dată, Moscova şi Leningradul. În caz că nu se va putea, că mi se va face un alt program, voi trece oricum, fiindcă voi călători cu trenul. Nu ştiu, deocamdată, nici dacă plec cu siguranţă, nici data precisă. Mai este însă timp (lucrul la acte a început) şi aş vrea să ştiu dacă aş putea da - şi unde şi la ce oră - un telefon prin care să anunţ când anume trece trenul prin Chişinău. Deci, rugămintea mea este să-mi daţi un număr de telefon. Apoi, dacă este posibil, să se vorbească şi la Moscova pentru a mi se face programul de vizită în oraşul Dumneavoastră.
Cu dragoste,
Mircea Iorgulescu
5 noiembrie 1979, Bucureşti ".

P.S. La acea aşa zisă întrevedere cu individul de la... Planetariu am avut curajul (în limbajul lor: tupeul) să-i reproşez următoarele: „De ce aţi pus pe urmele mele pe acel tip, care săptămâni la rând se ţinea coadă de mine?”, la care dânsul a parat prin următoarea replică destul de... ambiguă: „Acela nu era de la... noi. O fi fost vreunul de la... vamă”... Pe dracu, de la vamă! Se va vedea de unde apăreau sticleţii când voi relata despre întâlnirea cu Mircea la gară...

Călătoria mea în România, prima precum ziceam, a fost să se întâmple pe timp de primăvară, în aprilie, într-una din săptămânile din ajunul Sfintelor Paşti. Două zile la Bucureşti, două zile la Iaşi, alte două vizitând mănăstirile din Nordul Moldovei... Atâtea impresii frumoase, dar şi... destule peripeţii. Voi consemna doar două dintre acestea din urmă.

În timp ce comunicam cu ghizii noştri, că eram serviţi de două doamne, vorbeam, desigur, româneşte. La fel şi cu maicile sau călugării de la sfintele lăcaşe... La care rusul, unul Socolov, îmi adresează o întrebare... cam provocatoare: „De ce nu recunoşti că eşti... român?” - „Sunt, i-am răspuns eu, desigur, în gând, iar cu voce tare am zis aşa: „M-am săturat să tot aud, la mine acasă, să mai aud şi aici că aş fi... naţionalist!?”

Alt moment, de-a dreptul ilariant: la mănăstirea Putna, în cartea de impresii, după ce am văzut muzeul Ştefan cel Mare, am lăsat un text de admiraţie şi mulţumire, scris cu litere latine, adică româneşte. Abia să ies din local, că aşa zisul translatooor cade asupra mea ca un uliu, strigând cu furie: „Dumneata de ce ai scris cu litere româneşti? Nu ai alfabetul vostru?” M-am uitat la el, ca la un idiot, dar maaare idiot, am reflectat un pic, cam ce urmări poate avea cazul, la întoarcere acasă, am revenit, am luat cartea de impresii şi am aşternut acelaşi text, sub primul, cu litere... ruseşti. Apropo, una din translatoarele noastre a fost martoră la acel incident şi... a explodat, în... surdină: „Javra dracului!”

Să revin la subiect.
Întors la Chişinău (dar cum? prin Moscova, unde eram obligat să depun paşaportul pentru străinătate), tipicul îmi impunea să merg la băieţii cu ochii albaştri, ca să le raportez cum am umblat şi ce am văzut. De, era prima mea ieşire din ţarcul sovietic, dar şi nedorind de a mă conforma unui pas umilitor (deşi preşedintele USM mă tot trimitea: „Du-te! Du-te!”), nu m-am dus... Din contra, mergeam cu doamna mea la lungi plimbări pe aleile din susul lacului din Valea Morilor. Tot deambulând aşa, am observat, că se ţinea mereu din urma noastră, la o oarecare distanţă, nici prea mică, dar nici prea mare, numai ca să tragă cu urechea la cele ce discutam noi, un tip în negru, parcă fără chip, numai urechi!

Ca la vreo lună după călătorie, acei băieţi nu au mai putut rezista şi... m-au convocat la o întrevedere, la Casa... Învăţământului Politic! Ha-ha!

Ba nu: mai întâi a avut loc trecerea lui Mircea Iorgulescu, cu trenul, prin Chişinău. Iar înainte de asta, am avut un schimb de scrisori, i-am dat numărul meu de telefon, la care m-a sunat înainte de a porni în călătorie, ca să-mi anunţe ziua şi vagonul în care se va afla.

Iată ce-mi scria Mircea, cu scrisul său infinitezimal de mărunt şi elegant:

„Iubite domnule Beşleagă,
Nu ne-am mai putut revedea, după întâlnirea de la redacţie; n-am uitat totuşi de promisiunea pe care v-am făcut-o.
Am, pentru Dvs., o monografie detailată despre Miron Costin: „Viaţa şi opera lui Miron Costin” de Puiu Enache, apărută în urmă cu câţiva ani la editura Academiei.
Vă rog să-mi spuneţi cum să fac să vă ajungă: o pun la poştă, pe adresa redacţiei (luată de pe revistă) sau, dacă vine un coleg al Dvs., să i-o dau lui.
Aştept răspuns. Cu prietenie, M.Iorgulescu

Bucureşti, 4 mai 1979”.