Vladimir Beşleagă

Călătoria mea în România, prima precum ziceam, a fost să se întâmple pe timp de primăvară, în aprilie, într-una din săptămânile din ajunul Sfintelor Paşti. Două zile la Bucureşti, două zile la Iaşi, alte două vizitând mănăstirile din Nordul Moldovei... Atâtea impresii frumoase, dar şi... destule peripeţii. Voi consemna doar două dintre acestea din urmă.

În timp ce comunicam cu ghizii noştri, că eram serviţi de două doamne, vorbeam, desigur, româneşte. La fel şi cu maicile sau călugării de la sfintele lăcaşe... La care rusul, unul Socolov, îmi adresează o întrebare... cam provocatoare: „De ce nu recunoşti că eşti... român?” - „Sunt, i-am răspuns eu, desigur, în gând, iar cu voce tare am zis aşa: „M-am săturat să tot aud, la mine acasă, să mai aud şi aici că aş fi... naţionalist!?”

Alt moment, de-a dreptul ilariant: la mănăstirea Putna, în cartea de impresii, după ce am văzut muzeul Ştefan cel Mare, am lăsat un text de admiraţie şi mulţumire, scris cu litere latine, adică româneşte. Abia să ies din local, că aşa zisul translatooor cade asupra mea ca un uliu, strigând cu furie: „Dumneata de ce ai scris cu litere româneşti? Nu ai alfabetul vostru?” M-am uitat la el, ca la un idiot, dar maaare idiot, am reflectat un pic, cam ce urmări poate avea cazul, la întoarcere acasă, am revenit, am luat cartea de impresii şi am aşternut acelaşi text, sub primul, cu litere... ruseşti. Apropo, una din translatoarele noastre a fost martoră la acel incident şi... a explodat, în... surdină: „Javra dracului!”

Să revin la subiect.
Întors la Chişinău (dar cum? prin Moscova, unde eram obligat să depun paşaportul pentru străinătate), tipicul îmi impunea să merg la băieţii cu ochii albaştri, ca să le raportez cum am umblat şi ce am văzut. De, era prima mea ieşire din ţarcul sovietic, dar şi nedorind de a mă conforma unui pas umilitor (deşi preşedintele USM mă tot trimitea: „Du-te! Du-te!”), nu m-am dus... Din contra, mergeam cu doamna mea la lungi plimbări pe aleile din susul lacului din Valea Morilor. Tot deambulând aşa, am observat, că se ţinea mereu din urma noastră, la o oarecare distanţă, nici prea mică, dar nici prea mare, numai ca să tragă cu urechea la cele ce discutam noi, un tip în negru, parcă fără chip, numai urechi!

Ca la vreo lună după călătorie, acei băieţi nu au mai putut rezista şi... m-au convocat la o întrevedere, la Casa... Învăţământului Politic! Ha-ha!

Ba nu: mai întâi a avut loc trecerea lui Mircea Iorgulescu, cu trenul, prin Chişinău. Iar înainte de asta, am avut un schimb de scrisori, i-am dat numărul meu de telefon, la care m-a sunat înainte de a porni în călătorie, ca să-mi anunţe ziua şi vagonul în care se va afla.

Iată ce-mi scria Mircea, cu scrisul său infinitezimal de mărunt şi elegant:

„Iubite domnule Beşleagă,
Nu ne-am mai putut revedea, după întâlnirea de la redacţie; n-am uitat totuşi de promisiunea pe care v-am făcut-o.
Am, pentru Dvs., o monografie detailată despre Miron Costin: „Viaţa şi opera lui Miron Costin” de Puiu Enache, apărută în urmă cu câţiva ani la editura Academiei.
Vă rog să-mi spuneţi cum să fac să vă ajungă: o pun la poştă, pe adresa redacţiei (luată de pe revistă) sau, dacă vine un coleg al Dvs., să i-o dau lui.
Aştept răspuns. Cu prietenie, M.Iorgulescu

Bucureşti, 4 mai 1979”.

Da, cu Mircea Iorgulescu, dar şi cu... Europa Liberă. Vreau să zic: cu postul de radio Europa Liberă. Şi nu doar în calitate de ascultător, ci de... invitat într-o emisiune. Prima, anume prima mea emisiune la Europa Liberă. Dar asta a fost demuuult - în 1998.

Iar întâlnirile, primele două din cele trei, au avut loc şi mai demult.

Cum s-a produs declicul acestor amintiri? Şi de ce anume Mircea Iorgulescu? Dacă stau să analizez (şi lucrurile dintr-un trecut demult uitat au, de obicei, surse şi imbolduri multiple şi variate, spre a răzbi la suprafaţă din afunduri de memorie!), trei au fost motivele: 1.

În 2013 regretatul meu amic ar fi împlinit 70 de ani, dar, vai! s-a stins prematur în mari chinuri; 2. Am descoperit, cu ceva ani în urmă în arhiva mea două scrisori de la el, datate cu 1979, iar mai târziu şi o a treia, din 1982; 3. Tot navigând pe internet, am descoperit în presă nişte materiale, din care am dedus că în ultimii săi ani Mircea Iorgulescu a devenit subiectul unui aşa zis „caz Mircea Iorgulescu”, ceea ce m-a durut...

M-a durut profund...

Pornind să lucrez în anii '70 ai secolului trecut la o carte inspirată din istoria Moldovei şi, având nevoie spre a mă documenta şi a vedea locuri în teritoriile din dreapta Prutului, tot făceam demersuri la oficialităţi, spre a-mi aproba o călătorie în România. Niciun răspuns: fie negativ, fie... ne-pozitiv! Anii se perindau, unul după altul... Şi, iată, în 1979, s-a întâmplat să se... rupă tăcerea. Dar cum? Am fost inclus într-un grup de scriitori, pe atunci... sovietici (subliniez termenul, anticipat, pentru că printre întrebările lui Mircea, în dialogul nostru de mai târziu, dânsul mi-a adresat una, cu subtext: „Cum te simţi dta, dle Beşleagă, care ai fost scriitor sovietic şi astăzi eşti... ce eşti?”), dintre care unul era un rus, care luptase în timpul războiului pe teritoriul României, altul un azer şi un evreu, care la sigur nu era scriitor, dar vorbea româna, pentru că era născut la Izmail, făcuse politehnica înainte de război la Bucureşti, iar în ‘40 fusese trecut clandestin în URSS, unde ş.a.m.d. Deci, era, ca şi cum pe post de... translatooor...

Eu cerusem o călătorie de studii şi iată ce mi s-a oferit. Să merg în grup, mereu flancat de cei trei. Ba şi mai al dracului: durata aflării în ţară era de doar... şase zile! Ce puteai să afli în nicio săptămână?

Şi, totuşi, am reuşit ceva!

Graţie bunăvoinţei secretarului USR, Laurenţiu Fulga, dar şi a angajatului acesteia Constantin Oncică, am izbutit să deturnez ruta cu direcţia Cluj, pentru care pleda aşa zisul nostru translatooor, spre Mănăstirile din Nordul Moldovei...

Ei bine, acel magnific periplu prin locuri de mine atât de îndelung visate ar putea face subiectul unui amplu text, aici, însă, mă voi limita la ceea ce se referă la temă. Aflat la Bucureşti, am ţinut să vizitez, în afară de Uniunea Scriitorilor, redacţia României Literare şi cea a Secolului XX, publicaţii, care pentru noi, cei de la Chişinău, erau ca aerul, în atmosfera noastră sufocantă...

Anume în redacţia României Literare l-am cunoscut pe Mircea Iorgulescu. A fost un moment de mari emoţii! Eu, care de pe la începutul anilor ‘60 citeam toate publicaţiile literare româneşti, de la prima la ultima coloană, să am fericita ocazie de a-l contacta pe unul din cei mai activi şi incisivi critici literari, lucru ce părea ceva de domeniul fantasticului. Aşa zic eu acum, dar atunci, vreau să mărturisesc, dar sincer de tot, gazdele nu se prea deschideau în faţa unor reprezentanţi ai URSS, căci erau sub draconicul regim ceauşist, care transpira la fiece pas... Mircea, însă, a fost cât se poate de liber în dialogul cu mine, ceea ce m-a dispus la o comunicare simplă, omenească...

Abia ulterior urma să aflu că dânsul avea anumite motive să comunice cu mine mai strâns decât alţii: proiecta o călătorie în URSS şi dorea să obţină cumva posibilitatea de a face un popas la Chişinău.

7 ianuarie 2014. V.Beşleagă

( va urma)