Vladimir Beşleagă

Citesc în Adevărul, ediţia de Chişinău (23 septembrie c.), un interesant eseu despre „Poetul George Topîrceanu”, semnat de criticul şi istoricul literar, preşedinte al USR, Nicolae Manolescu.
„În epocă, George Topîrceanu era mult prea popular”, citim chiar la început şi simţim cum ne împunge întrebarea: Dar ulterior ce s-a întâmplat?
„Se întâmplă ca unii poeţi să înceteze, la un moment dat, să le spună ceva criticilor... sau cititorilor în general, cu excepţia copiilor şi adolescenţilor,” vine răspunsul.
De ce: se întâmplă? De ce: numai unii poeţi?
„...S-a schimbat... criteriul poeticului”, ne explică autorul... Şi în continuare: George Topârceanu devine un „autor de manuale în clasele mici. În liceu, el va lăsa locul lui Arghezi, Blaga şi Barbu”. Altă motivaţie ar fi „tinereţea literaturii”, care nu prea e clar cam ce ar fi să însemne.
Urmează mirarea, care reiese din teza precedentă: „E ca şi cum faptul de a aparţine tinereţii literaturii ar face din ei poeţi pentru tineri... George Topîrceanu ...e contemporan cu Arghezi, Blaga şi Barbu şi nu are cum fi considerat, în mod normal, ca aparţinând tinereţii naive a poeziei noastre. Dar iată-l alăturat naivilor!”
Ei bine, din respectivul eseu aflăm lucruri pertinente despre raportul dintre valoare şi popularitate, care, sub imperiul timpului, îşi schimbă, uneori (de cele mai multe ori!) ponderea în ecuaţie. Or, ceea ce e foarte popular nici pe de parte nu indică-garantează o certă valoare şi viceversa...
Dar scopul acestor note de lectură este absolut altul. Am ţinut să-l sugerez în chiar titlu.
Surpriza eseului, cel puţin pentru mine, a fost să citesc, în reluare, succesiunea celor doi poeţi: Macedonski şi... Eminescu.
Zice Manolescu: „Între timp apăruseră Macedonski şi Eminescu...”
Mai jos: „... primul era anterior lui Macedonski şi Eminescu, iar al doilea venea după ei”. (E vorba de Alecsandri şi Coşbuc).
Or, aş vrea să mă dumeresc într-o privinţă: De ce Macedonski şi Eminescu, şi nu: Eminescu şi Macedonski? Dacă era să fie respectat criteriul vârstei, primul se cuvenea a fi numit Eminescu.
Dar dacă Manolescu aplică un alt criteriu, atunci am dori să ştim şi noi: care este acesta?
Nu cumva al ... valorii?
Sau poate al ... popularităţii?
Sau, poate, s-a schimbat „criteriul criticii”?
29 septembrie 2013

„Mulţi dintre colegii mei mai tineri (unii şcoliţi în Occident) au încălecat calul „intelighenţiei” de stânga. În mediile intelectuale occidentale, care nu au cunoscut raiul „dreptăţii” comuniste, tendinţele de stânga au persistat, din varii motive”, scria cu ceva timp în urmă, la rubrica sa „Totul este text. Ruperea rândurilor” M.V.Ciobanu (Jurnal de Chişinău, 5 iulie 2013). După care întreprindea, în cadrul restrâns al jumătăţii de pagină de care dispunea, o profundă şi foarte exactă disecare a respectivului fenomen: intelectuali de dreapta vs. intelectuali de stânga şi… simpli, adică adevăraţii INTELECTUALI.

E un text, care în condiţiile unui climat normal de confruntare a ideilor ar fi declanşat o interesantă şi foarte utilă discuţie asupra acestei magistrale probleme. Şi spinoase, cutez a zice…

Nu a fost să fie.

Şi atunci mă întreb: dar la ce bun îşi fac mai tinerii noştri colegi studiile în Occident, dacă exclud din ecuaţia gândirii lor experienţa dură, tragică a părinţilor sub odiosul regim totalitarist?

Parcurgând cu mult interes acel text, mi-am zis că poate a fost provocat de un material semnat de Vitalie Sprânceană. Poate altul a fost imboldul… Oricum, în mintea mea s-a produs un declic şi anume: mi-am amintit de un studiu semnat cu ani în urmă de regretatul academician Leonid Ciomârtan şi publicat în revista „Sud-Est”. Era vorba despre stânga basarabeană din interbelic şi destinul ei ulterior, în cadrul RSSM.

Am cunoscut personalităţii marcante, şi scriitori şi oameni politici, care au pledat pentru idei de stânga, dar care s-au văzut fie marginalizaţi fie de-a dreptul împinşi spre autodistrugere.

Unul din aceştia a fost adevăratul luptător pentru demnitatea şi cultura naţională, plecatul prematur din viaţă, regretatul Anatolie Corobceanu. Sistemul pentru care a luptat l-a înghiţit cu furie!

Altul a fost poetul academician Andrei Lupan, cel care la 50 de ani ai lui declara că: MAREA FERICIRE A VIEŢII SALE A FOST DESCOPERIREA IDEII SOCIALISTE, iar la cei 80 de ani se confesa: CEA MAI MARE GREŞALĂ A VIEŢII MELE A FOST CĂ AM CREZUT ÎN IDEEA COMUNISTĂ…

În concluzie, un episodt trăit de mine, personal.

Era în 1960. Şomer. Fusesem expulzat de la redacţia „Chipăruş”. Apoi şi de la Academie. Cu familia împrăştiată. Fără sursă de existenţă. Un bun amic mă convinge, după multe eforturi, să merg la un mare grangur ideologic cu jalba în proţap, cum s-ar zice… Nu vroiam, eram mândru, dar…până la urmă, m-am dus. Chiar dacă mi-am călcat pe inimă…
În tot răstimpul aşa-zisei audienţe la acel mare mahăr, dacă am scos vreo trei cuvinte: dânsul m-a chestionat şi m-a … desnaţionalizat… Am scris despre acea tărăşenie, mai pe larg. Aici voi aminti, succinct, doar ceea ce se referă la prezentul subiect.

„Aceşti mari revoluţionari, perora în faţa mea marele ideolog bolşevic, referindu-se la intelectualitatea de stânga basarabeană, ce făceau? Ei strigă acum că au luptat pentru puterea sovietică. Cum luptau? Se adunau prin case particulare, beau ceai şi recitau versuri!” Or, în concepţia bolşevică, locul intelectualilor e pe baricade, nu e aşa?

Precum vedem astăzi, cu descoperirea de arme şi muniţii la domiciliul celor care desfăşoară aşa-zisa „revoluţie de catifea”…