Valeria Duca (29 de ani) a plecat din R. Moldova la vârsta de 17 ani, după ce a câștigat o bursă la un liceu privat în Marea Britanie. A studiat, apoi, Istoria Artei timp de 4 ani în Scoția. La facultate l-a întâlnit pe soțul ei norvegian și s-a stabilit ulterior în Norvegia.
Atunci când a început invazia rusă pe scară largă în Ucraina, primul impuls al Valeriei a fost să-și ia un bilet spre casă. Nu mai fusese în Moldova de 5 ani, iar acum se temea că nici nu va mai putea reveni vreodată.
După zborul spre București, a ajuns la Chișinău cu mașina unui fost coleg de clasă. Avea la ea doar un rucsac și mult mai multă anxietate decât observa la oamenii din jurul său. „Am fost surprinsă să descopăr reziliența moldovenilor”, spune ea.
„Înțelegeam că despre perioada asta o să se povestească peste ani”
Odată ajunsă acasă, Valeria s-a implicat în activități de voluntariat la „Moldova pentru pace” – o inițiativă civică creată pentru a oferi asistență refugiatelor și refugiaților ucraineni. Din nou, i s-a părut extraordinară capacitatea oamenilor de a se descurca în condiții mereu în schimbare.
„De exemplu, dacă coordonai șoferii, puteai să petreci ore întregi făcând înțelegeri ca, după asta, toate planurile să fie anulate. Era atât de impresionant cum moldovenii puteau să se ajusteze la acest ritm. Voluntarii arătau, mai degrabă, ca un roi de albine care se reorganiza în mod organic decât ca un sistem pus la punct. Toată lumea părea să se adapteze din mers”, adaugă ea.
În prima săptămână, își începea diminețile analizând listele centrelor de refugiați. Verifica unde este nevoie de anumite lucruri, mergea să le cumpere și apoi le ducea la punctul respectiv. Rămânea să mai petreacă ore bune cu refugiații, mai ales că, spre deosebire de jurnaliști ori documentariști, nu se grăbea nicăieri.
„Primisem niște sfaturi de la cineva care a lucrat în zone de criză anterior. M-a instruit că toată atenția mea trebuia să se concentreze pe refugiați. Nu aveam voie să le împărtășesc emoțiile mele, nesiguranța sau frica mea. Trebuia să fiu acolo pentru ei. Anume asta încercam să fac: să fiu prezentă, să-i ascult”, își amintește Valeria.
Doar că discuțiile despre război nu se opreau după ce ieșea din centre. Oamenii vorbeau despre asta peste tot: în transportul public, la magazin, pe stradă. Iar Valeria era conștientă de amploarea evenimentelor. Știa că viața multora va fi împărțită în anii de dinaintea invaziei și de după.
„Și pandemia a fost cutremurătoare, dar acest război a fost atât de bine definit în timp, atât de brusc, incredibil de crud și șocant, încât eu îmi dădeam seama că despre perioada asta o să se povestească peste ani”, explică artista.
Artă în vreme de război
După o lună petrecută acasă, Valeria s-a întors în Norvegia, apoi – în America, unde locuia atunci. Zilele care au urmat au fost cele mai grele pentru ea, mai ales că în Norvegia viața părea liniștită și era dificil să le explice oamenilor de acolo complexitatea situației. În plus, înțelegea că era nevoie, în continuare, de ajutor practic și imediat pentru refugiați, iar lucrul său e mai mult de observator.
„În mintea mea, aceste aspecte nu se legau. Pictura are luxul timpului și al liniștii, iar asta nu se încadra cu imaginile haosului din primele săptămâni de război. În primul an, mi-a fost greu să pictez. Creierul meu încerca să se apere și să țină deoparte acele imagini”, povestește Valeria.
Dar, ca artistă, se simțea obligată să-și amintească. Plângea mult, iar la întrebările soțului despre cum a fost acasă, se bloca: „Pur și simplu, nu îmi ieșeau cuvintele, nu puteam să descriu. Cum să-i explici omului, dacă el nu a fost acolo și nu a văzut?”
După jumătate de an, a putut să se uite la imaginile pe care le captase atunci cu mai puțină durere, concentrându-și atenția pe tehnică, atunci când muncea.
„Picturile surprind saltele, cearșafuri și perne – aceste lucruri atât de intime pentru noi. Ți se rupe sufletul că sunt la vedere, că oamenii au fost lipsiți de această simplă necesitate: un loc de dormit. În același timp, îți dai seama, că a fost și o altă parte, care a balansat răul: faptul că societatea noastră a putut să le acopere necesitățile de bază”, mai spune Valeria.
A reușit să realizeze șapte picturi în 2022, lucrând la câteva în paralel, în timp ce căuta, în continuare, moduri prin care să ajute oamenii refugiați în Moldova. A organizat licitații cu picturile sale, ca să adune bani pe donații. Totuși, curând și-a dat seama că ritmul în care putea realiza lucrări pentru licitații nu corespundea cu cel în care putea picta pentru proiectul său de documentare. Astfel, a decis să se dedice exclusiv acestuia din urmă.
O datorie îndeplinită
La 3 ani de la începerea invaziei ruse în Ucraina, Valeria lansează la Muzeul Național de Artă, cu suportul Agenției ONU pentru Refugiați (UNHCR), expoziția „Februarie 2022: Ecouri”, formată din 25 de picturi inspirate de prima lună de criză a refugiaților în R. Moldova. Lucrările sunt realizate în diferite tehnici și reprezintă cel mai lung proiect tematic la care a lucrat vreodată.
Artista speră că expoziția, care va fi deschisă până pe 6 martie, le va oferi vizitatorilor ocazia să-și reamintească nu doar acele momente dificile, dar și solidaritatea enormă de care au dat dovadă moldovenii în acea perioadă.
„Mie îmi pare că, dacă te întorci în timp și vizual îți aduci aminte ce s-a întâmplat, asta îți dă un fel de reziliență. Acel ajutor și acea unitate ne-au făcut pe noi să supraviețuim, iar acum știm de ce suntem în stare”, spune ea.
Afișul expoziției arată un scaun peste care pare să se prăbușească o grămadă de perne și are un mesaj dublu. „Mișcarea asta mi se asociază cu o invazie. În același timp, pernele vorbesc despre tot ajutorul umanitar care s-a oferit refugiaților, în ideea că, atunci când se produce un atac atât de agresiv, acesta trebuie echilibrat printr-un act extrem de mare de umanitate, empatie și grijă”, explică artista.
Deși nu poate pune punct la tot ce a vrut să povestească în acest proiect, Valeria spune că, odată cu lansarea expoziției, simte că a îndeplinit o datorie.
„Ca să poți avea o încheiere, e nevoie să ajungi la o concluzie despre cum a fost posibil acest război. Și eu nu cred că vreodată poți să explici genul acesta de agresiune. M-am simțit obligată să înregistrez ce am văzut, chiar dacă nu puteam înțelege ce se întâmplă. E o datorie pe care acum simt că am îndeplinit-o”, conchide artista.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
