Ca și poloneza Olga Tokarczuk (n. 1962; Premiul Nobel 2018), sud-coreeana Han Kang (n. 1970, Premiul Nobel 2024), fiică a renumitului scriitor Han Seung-won, a debutat cu un volum de poezie; dar deja peste un an, publica un volum de nuvele, urmat în 1998 de romanul Cerbul negru (Premiul pentru roman coreean, 1999), după care venea Fructul femeii mele (Premiul pentru tinerii artiști de azi, Ministerul Culturii și Turismului, 2000), trecând astfel, cu arme și bagaje, la ceea ce specialiștii numesc „artileria grea” a literaturii, proza.
Este o autoare fecundă – Mâinile tale reci, 2002; Povestea florii purpurii, 2003; Cântecul cântat liniștit, 2007; Vegetariana, 2007; Dragostea și ceea ce cuprinde, 2009; Timp pentru greacă, 2011; Eternul model galben, 2012; Recuperarea omenirii, 2013; Seara pusă în sertar, 2013; Tânărul vine, 2014; Cartea albă, 2016 ș.a. –, din fericire tradusă și în română, în exclusivitate de Iolanda Prodan. Am scris despre două – din cele trei, publicate de Editura ART – romane tălmăcite în română, iată-le în ordinea prezentării:
Han Kang (n. 1970), autoarea cărţii Vegetariana, Art, 2021, „un roman despre sexualitate şi nebunie care îşi merită tot succesul” (Ian McEwan), nu-i prima romancieră din Coreea de Sud ce explorează tema violenţei umane (vezi şi Gong Ji-Young, Atunci când am fost fericiţi), dar la nimeni altcineva n-am mai întâlnit o asemenea exacerbare a cruzimii puse în ecuaţia cu gingăşia. Altfel spus, proza coreenei are ceva de mare prădător ce… miroase flori, iar transgresiunea – că o fi vorba de morala comună sau… dintre regnuri – îl face pe unul dintre personaje, Yeong-ho, să se întrebe, în timp ce se filmează făcând dragoste cu cumnată-sa Yeong-hye, pe post de model: „…oare corpurile arătau ca nişte flori ce se suprapuneau, aşa cum a fost la filmarea cu J.? Oare formau un singur trup, un hibrid între plantă, fiară sălbatică şi fiinţă umană?” Asta, în partea a doua a romanului, Pata mongolă, după ce în prima parte, Vegetariana, Yeong-hye renunţă brusc la carne, peşte, lapte şi alte produse de origine animalieră, ceea ce provoacă o adevărată dramă în familie: „În timp ce Yeong-hye se zbătea disperată, socru-meu a strivit bucata de carne de buzele ei. (…) De furie, i s-a urcat sângele la cap şi a plesnit-o din nou peste obraz. (…) Forţa palmei a făcut-o pe nevastă-mea să-şi deschidă gura (…)
– Daţi-vă la o parte! a urlat, disperată ca o fiară încolţită”.
Şi mai există şi partea a treia, Copaci în flăcări, în care cei doi – artistul video Yeong-ho şi cumnată-sa vegetariană Yeong-hye – sunt internaţi într-un spital de psihiatrie, o parte a treia mult prea dură, aşa că tot cu o secvenţă (de nebunie curată!) din partea a doua voi încheia: „Totul a fost perfect, exact ca în caietul de schiţe. Deasupra petei mongole se deschidea şi se închidea necontenit, iar penisul lui intra şi ieşea din ea asemenea unui pistil uriaş. Fiecare celulă din trupul lui vibra. În faţa lui era imaginea unei contopiri sexuale terifiante, cea mai dezgustătoare şi cea mai frumoasă, în acelaşi timp. De fiecare dată când închidea ochii, vedea partea de jos a corpului vopsită în verde, cu abdomenul şi coapsele îmbibate într-o sevă vegetală vâscoasă. (…) «Pentru totdeauna… aşa să fie totul, pentru totdeauna», a murmurat el în timp ce tremura cuprins de un val de satisfacţie puternică, aproape imposibil de îndurat.”
Atât că „imposibil de îndurat”-ul abia urmează cu adevărat, preţ de cca 80 de pagini, ceea ce mă face s-o asociez pe proaspăta laureată sud-coreeană cu austriaca Elfriede Jelinek (n. 1946; Premiul Nobel, 2004), autoarea romanului Pianista!
„Am început să scriu această carte în clipa în care am conştientizat că puteam să-mi reînvii sora mai mare, dându-i viaţa şi trupul meu”, mărturiseşte sud-coreeana Han Kang (n. 1970) în Cuvântul autoarei ce însoţeşte Cartea albă, ART, 2019, un „text misterios, întru câtva ca o carte de rugăciuni profană” (The Guardian).
O carte scrisă cu fulgi de zăpadă – „ieroglifele lui Dumnezeu”, vorba poetului – şi care, prin „simplul act de a aşterne câteva rânduri pe hârtie va schimba ceva” – totul pornind de la trauma mamei care „născu fără nici un ajutor”; secvenţa e răvăşitoare: „Te implor, nu muri! Te implor, nu muri! repeta întruna în şoaptă, ţinând în braţe trupul mic şi firav al copilaşului ce scâncea cu glas stins. Ca prin minune, după o oră, pleoapele fetiţei s-au deschis brusc. Când ochii ei i-au întâlnit pe cei negri ai fetiţei, mama a început din nou să murmure disperată: Te implor, nu muri! Te implor, nu muri! După încă o oră, fetiţa s-a stins din viaţă.” (Peste câteva decenii, naratoarea conştientizează dureros acea pierdere ce i-a dat însă ei o şansă: „Dacă tu încă ai trăi, probabil că eu n-ar trebui să-mi trăiesc acum propria viaţă. Şi dacă eu trăiesc acum este pentru că tu n-ai supravieţuit (…) Totul ar fi fost altfel dacă ai fi continuat să respiri, dacă ţi-ar fi fost dat să-ţi trăieşti viaţa în locul vieţii mele… în locul meu, eu cea care nu aş mai fi venit pe lume”.)
În trei părţi – Capitolul I: EU; Capitolul II: EA; Capitolul III: ÎN ALBUL VIEŢII ŞI AL MORŢII –, fiecare conţinând mai multe secvenţe scurte, cu atât mai memorabile cu cât par a fi gravate în acvaforte, unele („În ziua în care a venit pe lume, n-a nins, a căzut promoroacă. Dar tatăl alesese pentru numele ei şi ideograma chinezească pentru zăpadă: seol. Fetiţa s-a făcut mare şi era mult mai sensibilă la frig decât ceilalţi copii. Detesta senzaţia de frig pe care o răspândea numele ei şi se întreba dacă nu cumva chiar din cauza acestuia era atât de friguroasă”), altele, cu vârful buzelor pe un geam aburit („Aburul alb ce se strecoară printre buzele noastre în dimineţile geroase e mărturia că suntem în viaţă, că trupurile noastre sunt calde. (…) e miracolul dispersării vieţilor noastre în vid”); cum ar veni, una rece, alta caldă, şi asta deoarece „când vorbeşti despre culoarea albă, în limba coreeană poţi folosi două adjective: hayan şi hwin. Spre deosebire de hayan – alb şi curat ca vata de zahăr –, hwin poartă în pântecele lui viaţa şi moartea, contopite atât de trist şi de dezolant” – or, busola lăuntrică a autoarei indică fără greş Nordul: „Cartea pe care mi-am dorit să o scriu a fost despre hwin”.
Oricât de ciudat ar părea, pe mine unul Cartea albă m-a trimis cu gândul la Jurnal-ul de doliu barthesian, unde zgârcenia notaţiei trădează intensitatea unei trăirii atingând paroxismul. Stilul alb corespunde întru totul doliului, care în Orient îmbracă veşminte de culoare albă.
- Te-ar putea interesa și: Dramaturgul norvegian Jon Fosse a primit Nobelul pentru Literatură 2023
* * * * * * * *
Nu în ultimul rând, aș remarca încă o similitudine cu romanciera poloneză, și anume – odată cu Olga Tokarczuk „baremul de vârstă” al laureaților Premiului Nobel cobora la autorii născuți în anii ’60; ei bine, iată-ne acum în fața primului autor (de fapt, autoare, – și într-un caz, și în altul!) care vede lumina zilei în anul 1970. (Oare ce va aduce această „schimbare de prefix” literelor noastre, mă întreb în paranteză, cu gândul la strălucita pleiadă de autori/autoare de limbă română care s-au născut în 1978?!)
📰 Europa Liberă este și pe Google News. Abonează-te
