Ce posteritate glorioasă a dat peste americană Lucia Berlin (12 noiembrie 1936 – 12 noiembrie 2004), prozatoarea născută și moartă în aceeași zi, doar că la 68 de ani distanță – ceea ce i s-a întâmplat și grecului Kavafis, în chiar ziua în care împlinea 70 de ani –, de unde în viața dezordonată, bântuită de alcool & droguri, „în care șederile în fiecare nouă casă nu au depășit, în medie, nouă luni” – de la Mark Berlin, fiul cel mare „și capul răutăților”, citire – femeia (liberă!) & mama a patru băieți „a trebuit să se lupte cu rușinea”, scriind „povești adevărate; nu neapărat autobiografice, dar pe-aproape”, acum traduse și în română: O seară în paradis , ART, 2024.
Uluitoare, capacitatea Luciei Berlin de a descrie, cu aceeași forță de convingere izvorâtă din cunoașterea pe viu, atât sărăcia cea mai lucie (Casetele de bijuterii muzicale; Uneori vara), cât și luxul cel mai strălucitor (O seară în paradis) – asta fără a mai aminti de întreaga gamă de emoții ale personajelor feminine, pe care le distilează cu măiestrie de parfumer, ca pe niște esențe scumpe. Iat-o bunăoară pe fiica de 15 ani a unui mare întreprinzător, în așteptarea primei iubiri, și care se pomenește călătorind cu un bărbat văduv, pe cât de bogat pe atât de sclipitor, chiar din pasa tatălui său, interesat de serviciile respectivului domn: „Nu băgase de seamă nici brațul lui pe spătarul scaunului ei, cum o atingea ușor cu părul pe umăr când îi umplea paharul. Fără nicio jenă, fără vreo urmă de conștiență, se relaxase în prezența bărbatului. În spațiul dintre vagoane, a ținut-o de braț ca să nu-și piardă echilibrul, a lipit-o de el când a trecut un mozo cărând bagaje. Nu a reacționat la gesturile de intimitate, cum ar fi făcut în cazul oricărui alt bărbat. Era pur și simplu îmbrobodită”. Nu vor trece decât câteva zile, și ce schimbare de decor: „Laurei îi era frig și frică. Simțea dorință și nu știa ce să facă, cum să facă ceea ce făceau. I-a cuprins părul argintiu cu mâinile în timp ce el îi săruta ușor sânii. Un tiv de flori galbene de aromo mișcându-se înainte și înapoi pe fundalul cerului. O durere neașteptată.
– Ce-am făcut? i-a șoptit el cu buzele lipite de gâtul ei.
Căldură, respirația și trupul lui. Sperma lucea, scotea aburi pe coapsele ei în timp ce el se îmbrăca.”
Or, dacă reacția bărbatului, care tocmai a deflorat-o, este previzibilă – o prefăcută părere de rău –, felul în care Laura revine cu picioarele pe pământ, după ce că și-a pierdut capul, spune multe despre orizontul de așteptare a vârstei tandre:
„– Sărută-mă, te rog, i-a spus ea. N-am fost sărutată niciodată.” (Andado. O poveste de dragoste gotică)
Într-o altă nuvelă (Lead Street, Albuquerque), un alt personaj feminin e „prins” în două-trei fraze: „Nu era doar tinerețea ei. Toată viața ei, se mutase din loc în loc. Tatăl era inginer de mine; mama fusese bolnavă, sau nebună. (...) Aveai impresia că nimeni nu-i spusese sau arătase cum să se maturizeze, cum să facă parte dintr-o familie sau să fie soție” (în care întrevăd chipul autoarei), pentru ca peste alte câteva pagini, dezlegarea să vină în puține cuvinte: „Ocazii ratate. Un cuvânt, un gest pot schimba întreaga viață, pot s-o desfacă sau s-o facă la loc. Dar niciunul dintre ei n-a acționat. El a plecat, ea și-a mai aprins o țigară...” Apropo de ocaziile ratate, ce rău se răzbună: „Ava Gardner însăși își dă rochia jos și se întinde pe canapea. (...) Așa că-mi smulg hainele de pe mine și mă întind lângă ea. Și iat-o, Ava, caldă, în carne și oase, privindu-mă în ochi cu ochii ei verzi pe care ÎI ȘTIU atât de bine. Mi-a dispărut scula. A fugit în Tihuana, iar boașele au șters-o-n Ohio. (...) Muream de rușine” (O seară în paradis).
- Te-ar putea interesa și: Faceți-i loc poetei Magda Isanos pe Aleea Clasicilor!
Dacă ar fi să-i atribui un singur calificativ nuvelistei americane, aș zice că-i strălucitoare; doar că există la ea mai multe feluri de a străluci – în înalta societate, printre starurile de cinema: „Oriunde mergeau era ca și cum ar fi aruncat cineva o grenadă pe fereastră. Blițurile explodau, oamenii gemeau și țipau, exclamau: «Aah! Aah!»” (O seară în paradis), sau, copilă săracă lipită, sub cerul liber: „Am deschis ochii spre cerul senin al Texasului. Stele. Cerul era plin de stele și erau atât de multe, încât unele păreau că se aruncă peste marginea lui, că se rostogolesc și se pierd în noapte. Zeci, sute, milioane de stele căzătoare până când, într-un final, o fâșie de nor le-a ascuns și ușor-ușor cerul de deasupra noastră a fost acoperit cu totul” (Uneori vara).
Chiar dacă americană n-a luat Premiul Nobel ca nuvelista canadiană Alice Mounro – cu cine altcineva s-o compar?! – și nici n-a apucat să-și vadă steaua urcând pe firmamentul literelor nord-americane, Lucia Berlin, „atât de mult timp trecută cu vederea, ne conduce cu detașare pe tărâmuri greu de imaginat” (The Guardian).
5 august ‘24
