Linkuri accesibilitate

Albert CAMUS. Străinul


Nu cred să existe pe lume om citit care n-ar recunoaște, din prima, acest incipit de roman: „Astăzi a murit mama”; din câte știu, fraza conduce într-un posibil top al celor mai renumite & memorabile începuturi de roman, așa că este o pură formalitate să-i dăm titlul scrierii, Străinul, & numele autorului, Albert Camus (7 noiembrie 1913 – 4 ianuarie 1960), cel mai tânăr – după britanicul Rudyard Kipling – laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1957).

Coperta cărții L'Étranger de Albert Camus
Coperta cărții L'Étranger de Albert Camus

Redactat la persoana întâi singular (protagonistul Meursault – atenție la nume, verbul mourir se conjugă la indicativ, prezent: Je meurs, Tu meurs, Il (Elle) meurt – e una cu naratorul), romanul vede lumina tiparului în plin război, în 1942, la Editura Gallimard, și face parte din ceea ce exegeții numesc „ciclul absurdului” – o trilogie compusă din romanul Străinul, eseul Mitul lui Sisif (1942) și piesa de teatru Caligula (1938), pietre unghiulare ale filozofiei camusiene, din cadrul curentului existențialist. Însuși autorul își definea scrierea în felul următor, într-un interviu din 1955:

„Am sintetizat Străinul, acum ceva vreme, printr-o frază de care-mi aduc aminte, deoarece e paradoxală: «În societate, fiecare om care nu plânge la înmormântarea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte.» Voiam să spun că eroul romanului este condamnat pentru că nu participă la joc. În acest sens, el apare ca un străin societății în care trăiește, zăbovește, rămâne pe dinafară, în suburbiile vieții private, solitare, plină de voluptate. De aceea, cititorii au fost tentați să-l asemene unei epave. Meursault nu se supune regulilor jocului. Răspunsul este simplu: refuză să mintă. […] Cititorul nu s-ar înșela dacă ar vedea în Străinul povestea unui om care, lipsit de orice atitudine eroică, acceptă să moară pentru adevăr. Meursault, pentru mine, nu este o epavă, ci un om sărac și dezgolit, îndrăgostit de soare, fără să lase umbre. Departe de a fi privat de orice sentiment, îl cuprinde o pasiune profundă pentru absolut și adevăr. Mi-a venit, de asemenea, să spun, paradoxal, că am încercat să descriu prin personaj singura cruce/povară pe care o merităm. Se va înțelege, din ceea ce am explicat, că, fără nicio tentă de blasfemie, doar cu o afecțiune ironică, un artist își rezervă dreptul să-și analizeze personajele din creația sa.”

Am citit versiunea românească în traducerea Georgetei Horodincă, apoi am căutat textul original francez; abia la recitire – deși, sigur, ar fi trebuit să încep cu limba în care a fost scris – m-am prins că deja numele personajului îi pecetluiește, ca o danga, destinul: acest „[Je] meurs” care te izbește din prima (silabă) – Meur-sault –, mai întâi rostit de directorul azilului de bătrâni, unde era internată mama personajului: „Doamna Meursault a intrat aici acum trei ani. Dumneata erai singurul ei sprijin”, așadar un nume asociat unei moarte, apoi adresat fiului rămas orfan în momentul când acesta se duce s-o privegheze: „Te las, domnule Meursault”. Bref, moartea intră în viața lui Meursault, și are chipul mamei sale – pe care altminteri refuză s-o vadă moartă („Am acoperit-o, dar trebuie să deșurubez capacul [sicriului] ca s-o puteți vedea”, îi spune portarul, pe care însă tânărul îl oprește: „Nu!”). Imediat după înmormântare, merge la bazin, unde întâlnește o fostă colegă, Maria, cu care se și culcă, în aceeași noapte. (Așadar, Thanatos face casă bună cu Eros!) Ca la sfârșitul Părții Întâi, același Meursault să împuște un arab, pe plajă, cu câteva focuri de pistol, și astfel ajunge, iată, din Meursault, un meurtrier (ucigaș).

Arestat, cercetat penal pentru omor, iar ca circumstanță agravantă imputându-i-se că nu a plâns la funeraliile mamei sale, Meursault e condamnat la moarte prin ghilotinare – ceea ce mi-a amintit de finalul romanului stendhalian Roși și Negru –, doar că omul camusian nu are nimic din orgoliul & setea de mărire a unui Julien Sorel; din contră, realizează zădărnicia „acestei vieți absurde pe care o dusesem” – și atunci se naște omul revoltat: „Ce importanță avea pentru mine moartea celorlalți, dragostea de mamă, ce importanță avea Dumnezeul preotului, viețile pe care le alegem, destinele pe care le alegem, când un singur destin trebuia să mă aleagă pe mine însumi și odată cu mine miliarde de privilegiați care, ca și el [preotul], se considerau frații mei. Înțelegea el oare? (...) Ce importanță avea dacă, acuzat de crimă, era executat pentru că nu plânsese la înmormântarea mamei sale? (...) Ce importanță avea faptul că Maria întindea astăzi gura unui alt Meursault?”

Nu doar incipitul, și finalul cărții este unul memorabil; cu o măiestrie ieșită din comun, Albert Camus „pendulează” între „încântătoarea pace a acestei veri adormite” de la începutul ultimului alineat la neantul ce se cască după ce pune punctul final:

„În acel moment, și la capătul nopții, sirenele au început să urle. Ele anunțau plecări spre o lume care acum îmi era de-a pururi indiferentă. Pentru prima oară, după foarte multă vreme, m-am gândit la mama. Mi s-a părut că înțeleg de ce la sfârșitul vieții își luase un «logodnic», de ce se jucase de-a începutul. Acolo, acolo, de asemeni, în jurul acestui azil în care viețile se sting, seara era un fel de răgaz melancolic. Atât de aproape de moarte, mama trebuie să se fi simțit eliberată și pregătită să trăiască totul de la început. Nimeni, nimeni n-avea dreptul s-o plângă. Și eu, la rândul meu, m-am simțit gata să trăiesc iar totul de la început. Ca și cum această furie m-ar fi izbăvit de tot răul, m-ar fi golit de speranță, în fața acestei nopți încărcate de semne și de stele, mă deschideam pentru prima oară tandrei indiferențe a lumii. Simțind-o atât de asemănătoare mie, atât de frățească în sfârșit, mi-am dat seama că fusesem fericit, și că mai eram. Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai puțin singur, nu-mi mai rămânea decât să doresc în ziua execuției mele mulți spectatori care să mă întâmpine cu strigăte de ură.”

Cred că numeroase vocații de scriitor s-au născut după lectura romanului Străinul – în cazul literelor noastre, dramaturgul & romancierul Constantin Cheianu se revendică explicit de la Albert Camus; în plan universal, scriitorul și jurnalistul algerian Kamel Daoud a dat o replică pe măsură, Cazul Meursault, contraanchetă, IBU Publishing, 2014 –; pe mine personal, cartea m-a „vaccinat” împotriva patetismului unor eroi ștanțați în serie de literatura sovietică, eroi care-și dădeau viața fără să clipească în numele cauzei mărețe a comunismului, punându-mi în față (Camus, nu clasicii realismului socialist) oglinda neantului. Eram prea tânăr ca să înțeleg, chiar dacă o citisem de câteva ori, Moartea lui Ivan Ilici, de Lev Tolstoi; dar exact la vârsta potrivită (până la tare!) să îmbrățișez Străinul, o poveste pe viață și pe moarte despre noi, muritorii de rând, nenumărați potențiali Meursault...

Je meurs
Tu meurs
Il (Elle) meurt

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG