După 30 de ani de lucru ca formator, care a lucrat în special cu profesori și elevi, Iosif Moldovanu a ajuns la concluzia că profesorii au nevoie de ceva mai mult decât doar niște metode și tehnici de lucru la clasă. Că e nevoie de o abordare mai umană și mai autentică în sistemul de educație. Atenția ar trebuie să fie pe oameni și cum se simt ei și nu doar pe proceduri și rezultate. Ori, tocmai dezumanizarea sistemului este, după părerea lui, una dintre cauzele majore ale violenței în școli, un fenomen încă destul de răspândit.
„Ne-am deconectat, practic, de ființa umană. Asta am descoperit acum 2-3 ani, că ceva nu merge, nu funcționează în sistemul educațional, pentru că uităm că suntem oameni. Și această dezumanizare a creat acest fenomen de violență, de bullying între tineri, în care oamenii vor să spună Da’ eu sunt om aici. Dar percepe-mă mai întâi ca ființă umană, întreabă-mă mai întâi cum mă simt… Și asta ne-a făcut să regândim programele de formare și de comunicare cu oamenii din educație în care toate pornesc de la noi ca oameni”.
Și adolescenții cu care lucrează Iosif Moldovanu, de asemenea, spun că relațiile mai calde și mai umane e ceea ce își doresc de la profesori. Ar vrea ca ei să-i vadă ca oameni și nu doar prin prisma rezultatelor școlare. Același lucru l-au menționat și adolescentele cu care am discutat în episodul 3 din acest sezon. Bianca Tănase, elevă în clasa a XII-a spunea că profesorii buni sunt cei care „Mă ascultă, au o relație personală cu mine, mă știu în afara lecțiilor, știu ce face familia mea, știu cum mă simt eu, ce fac în școală, cu cine mă înțeleg, cu cine nu mă înțeleg”.
Iosif Moldovanu spune că cei mai mulți dintre pedagogii care participă la atelierele pe care le facilitează sunt storși de puteri și copleșiți de sarcini. O presiune care vine mai mult din interior, decât din sistem. „Profesorii sunt cei mai duri judecători cu ei, în primul rând. Eu nu sunt suficient de bună, că eu nu sunt suficient dacă nu am rezultate. Dar cine sunt eu în afară de meserie? Unul dintre obiectivele noastre e ca educatorii, profesorii să se vadă mult mai mult decât rolul ăsta profesional. Pentru că asta îi face să se simtă atât de neputincioși. Dacă nu am performanță cu elevii, gata, eu nu mai sunt un om valoros. Eu nu mai merit respectul, iubirea celor din jur. Și asta, bineînțeles, epuizează foarte mult și sunt dezamăgiți. Unii chiar somatizează boli foarte grave din cauza asta”.
Atelierele pe care le facilitează Iosif Moldovanu oferă profesorilor sprijin psiho-emoțional și contribuie la prevenirea arderii profesionale. Au o structură cu totul diferită față de alte formări pentru profesori. Aici profesorilor nu li se predă teorie sau tehnici și strategii didactice, ci sunt obișnuiți să-și observe trăirile și nevoile ca să poată avea grijă de ei înșiși înainte de a fi capabili să ofere grijă copiilor. E un proces de durată, care necesită multă răbdare și încredere în participanți.
Profesoarele cu care am discutat în episodul precedent confirmă că aceste ateliere le sunt foarte utile, dar Iosif Moldovanu crede că ele nu sunt suficiente pentru a schimba mentalități. E nevoie ca toate abordările din sistemul de educație, de la toate nivelurile să fie făcute cu grijă față de oameni, iar procesele de dezvoltare personală pentru viitorii pedagogi să înceapă încă din primul an de facultate, unde studenții ar putea înțelege dacă această profesie li se potrivește.
- Te-ar putea interesa și: Laboratorul social | „Azi e mai interesant să fii profesor, chiar dacă e mai complicat...”
„Nimeni cu noi - eu am făcut pedagogie - nimeni în cinci ani nu m-a întrebat Hai să vedem ce a fost în copilărie ta mică? Asta nu se întâmplă. Și atunci, dacă noi nu ne lucrăm propriul nostru bagaj, îl aduc unde? În clasă. Și atunci când se întâlnește, pe de-o parte, ce am eu cu ce au 20 sau 30, îți dai seama ce e acolo. Efectiv, e neputință... Cred că asta ar fi primul pas la facultăți, să ne uităm la noi, la partea asta de ce sunt eu și ce am eu în bagajul meu, apoi de acolo să dezvoltăm celelalte competențe”.
***
Acesta este al șaselea episod dintr-un sezon în care mă întreb dacă educația bună trebuie să doară.
- Unde e limita dintre educație și violență?
- În ce moment buna intenție a unui pedagog de a educa se transformă în abuz?
- Influențează relația cu profesorii atitudinea elevilor față de școală și învățare?
- Ce fel de oameni creștem în școlile din Republica Moldova?
- Ce fel de societate dezvoltăm?
- E posibilă oare educația cu blândețe, cu calm, cu încredere și fără frică?
Pornind de la aceste întrebări am realizat 8 episoade în care am discutat cu părinți, elevi, profesori, psihologi, formatori și autorități despre atmosfera din școlile din R. Moldova. Încep cu istoriile unor oameni reali, elevi și părinți, care au trecut prin situații de abuz în școlile din R. Moldova. Dar nu mi-am propus să spun doar niște istorii cu personaje pozitive și negative. Ceea ce mi-am propus prin aceste discuții, e să analizăm și să înțelegem cum se simte fiecare parte implicată, ce explicații are și ce soluții propune. Cum se simte un elev la care se țipă, dar un profesor care ajunge să țipe? Care este impactul asupra ambilor a acestui tip de relaționare?
Educația bună ar trebui să doară?
Intră în „Laboratorul social”. Aici luăm mostre de societate și le studiem la micro...fon.
Un episod nou în fiecare marți, pe site-ul nostru, pe YouTube și pe platforme de podcast, începând cu 25 februarie.
