După prima ședință cu părinții, Doina Ababii era sigură că gemenii ei au ajuns pe mâini bune. Tot ce a spus învățătoarea la ședință suna bine. „Eu vedeam că ea are cunoștințe [despre] cum trebuie să fie lucrurile și am zis că o să fie bine”, își amintește Doina.
Dar după câteva luni de școală, băieții au început să opună tot mai multă rezistență și să devină deprimați. Trezirile de dimineață erau tot mai dificile. Copiii plângeau și spuneau că nu vor să meargă la școală. Până să ajungă aici, băieții o tot întrebau pe mama lor dacă vor avea vacanță și dacă vor absolvi clasa I.
Doina era nedumerită de ce ei au asemenea îngrijorări, ca să afle de la ei că învățătoarea îi amenința că dacă nu vor învăța, nu vor merge în vacanță și vor rămâne în clasa I până vor deveni bătrâni.
„Nu era o agresivitate directă”, explică Doina. „Ea nu îi numea… Bine, erau etichetări de genul „lenoși” sau „adormiți”, asta tot cumva nu este chiar în regulă, dar ea nu îi numea foarte brutal, pentru că știa că nu are voie, nu se poate și ea are un anumit statut și așa mai departe. Dar erau niște situații așa la limită unde tu abia, abia percepeai că, măi, nu e în regulă să faci așa.”
Învățătoarea obișnuia să compare copiii între ei, să le spună că dacă nu au centură nu sunt bărbați adevărați, crea rivalități între copii, punând mult accentul pe rezultatele lor școlare. Le spunea „Fără replici!” atunci când copiii puneau întrebări, iar de Sfântul Nicolae a folosit ca decor în clasă un mănunchi de nuielușe.
„Foarte multe tipuri de violență sunt normalizate”, susține Daniela Sîmboteanu, psiholog și președintă a Centrului Național de prevenire a Abuzului față de Copii (CNPAC).
Șase din zece elevi spun că în școala lor sunt profesori care striga la lecții sau în pauză. Iar 26% spun că cel puțin un profesor îi umilește. Sunt datele unui studiu privind siguranța copiilor în școli realizat în 2023 de CNPAC în nouă școli din R. Moldova. Violența verbal și psihologică sunt cele mai răspândite forme de abuz din partea profesorilor. Dar cazurile de abuz ar putea fi mai multe spune Daniela Sîmboteanu, tocmai pentru că multe forme de violență sunt normalizate și nu sunt recunoscute de copii sau de adulți ca fiind violență. Chiar mai mult, adesea sunt considerate forme de educație.
Violența poate lua cele mai diverse și mai subtile forme, explică Daniela Sîmboteanu: „Vorbim aici despre etichetări diverse care le sunt puse copiilor: „Ești o mămăligă!” sau „Mergi mai repede că ești ca o râmă.” […] Copiii ne-au spus foarte multe lucruri, unele chiar foarte grave. Aceste brutalizări sau chiar și ridicarea vocii, o atitudine ostilă, o atitudine umilitoare pe care copiii o simt, anume prin vociferarea din partea profesorilor a anumitor mesaje, numirea copiilor sau ar putea să fie chiar și ignorarea de a-l numi pe copil pe nume. Copilul nu are nume, de exemplu, sau nu are prenume, dar are doar nume. Sau „Măi, băiete!”, nici nume, nici prenume. Deci sunt lucruri care umilesc, care jignesc, care dăunează stării emoționale a copilului, dezvoltării lui generale, respectului de sine.”
Pornind de la povestea Doinei și cu ajutorul explicațiilor Danielei Sîmboteanu, în acest episod încercăm să înțelegem pe unde trece limita fină dintre educație și violență. În ce moment buna intenție a unui pedagog de a educa se transformă în abuz și are efecte inverse de cât cele scontate? Și care este impactul abordărilor mai dure, fie ele și subtile, asupra dezvoltării noastre ca personalități?
***
Acesta este al doilea episod dintr-un sezon în care mă întreb dacă educația bună trebuie să doară.
- Unde e limita dintre educație și violență?
- În ce moment buna intenție a unui pedagog de a educa se transformă în abuz?
- Influențează relația cu profesorii atitudinea elevilor față de școală și învățare?
- Ce fel de oameni creștem în școlile din Republica Moldova?
- Ce fel de societate dezvoltăm?
- E posibilă oare educația cu blândețe, cu calm, cu încredere și fără frică?
Pornind de la aceste întrebări am realizat 8 episoade în care am discutat cu părinți, elevi, profesori, psihologi, formatori și autorități despre atmosfera din școlile din R. Moldova.
- Primul episod poate fi audiat aici - Alina Andronache: „Copiilor mei niciodată nu le-a plăcut să meargă la școală în Moldova”
Încep cu istoriile unor oameni reali, elevi și părinți, care au trecut prin situații de abuz în școlile din R. Moldova. Dar nu mi-am propus să spun doar niște istorii cu personaje pozitive și negative. Ceea ce mi-am propus prin aceste discuții, e să analizăm și să înțelegem cum se simte fiecare parte implicată, ce explicații are și ce soluții propune. Cum se simte un elev la care se țipă, dar un profesor care ajunge să țipe? Care este impactul asupra ambilor acest tip de relaționare?
Educația bună ar trebui să doară?
Intră în „Laboratorul social”. Aici luăm mostre de societate și le studiem la micro...fon.
Un episod nou în fiecare marți, pe site-ul nostru, pe YouTube și pe platforme de podcast, începând cu 25 februarie.
