„Am început să scriu această carte în clipa în care am conştientizat că puteam să-mi reînvii sora mai mare, dându-i viaţa şi trupul meu”, mărturiseşte sud-coreeana Han Kang (n. 1970) în Cuvântul autoarei ce însoţeşte Cartea albă, ART, 2019, un „text misterios, întru câtva ca o carte de rugăciuni profană” (The Guardian).
O carte scrisă cu fulgi de zăpadă – „ieroglifele lui Dumnezeu”, vorba poetului – şi care, prin „simplul act de a aşterne câteva rânduri pe hârtie va schimba ceva” – totul pornind de la trauma mamei care „născu fără nici un ajutor”; secvenţa e răvăşitoare: „Te implor, nu muri! Te implor, nu muri! repeta întruna în şoaptă, ţinând în braţe trupul mic şi firav al copilaşului ce scâncea cu glas stins. Ca prin minune, după o oră, pleoapele fetiţei s-au deschis brusc. Când ochii ei i-au întâlnit pe cei negri ai fetiţei, mama a început din nou să murmure disperată: Te implor, nu muri! Te implor, nu muri! După încă o oră, fetiţa s-a stins din viaţă.” (Peste câteva decenii, naratoarea conştientizează dureros acea pierdere ce i-a dat însă ei o şansă: „Dacă tu încă ai trăi, probabil că eu n-ar trebui să-mi trăiesc acum propria viaţă. Şi dacă eu trăiesc acum este pentru că tu n-ai supravieţuit (…) Totul ar fi fost altfel dacă ai fi continuat să respiri, dacă ţi-ar fi fost dat să-ţi trăieşti viaţa în locul vieţii mele… în locul meu, eu cea care nu aş mai fi venit pe lume”.)
În trei părţi – Capitolul I: EU; Capitolul II: EA; Capitolul III: ÎN ALBUL VIEŢII ŞI AL MORŢII –, fiecare conţinând mai multe secvenţe scurte, cu atât mai memorabile cu cât par a fi gravate în acvaforte, unele („În ziua în care a venit pe lume, n-a nins, a căzut promoroacă. Dar tatăl alesese pentru numele ei şi ideograma chinezească pentru zăpadă: seol. Fetiţa s-a făcut mare şi era mult mai sensibilă la frig decât ceilalţi copii. Detesta senzaţia de frig pe care o răspândea numele ei şi se întreba dacă nu cumva chiar din cauza acestuia era atât de friguroasă”), altele, cu vârful buzelor pe un geam aburit („Aburul alb ce se strecoară printre buzele noastre în dimineţile geroase e mărturia că suntem în viaţă, că trupurile noastre sunt calde. (…) e miracolul dispersării vieţilor noastre în vid”); cum ar veni, una rece, alta caldă, şi asta deoarece „când vorbeşti despre culoarea albă, în limba coreeană poţi folosi două adjective: hayan şi hwin. Spre deosebire de hayan – alb şi curat ca vata de zahăr –, hwin poartă în pântecele lui viaţa şi moartea, contopite atât de trist şi de dezolant” – or, busola lăuntrică a autoarei indică fără greş Nordul: „Cartea pe care mi-am dorit să o scriu a fost despre hwin”.
Oricât de ciudat ar părea, pe mine unul Cartea albă m-a trimis cu gândul la Jurnal-ul de doliu barthesian, unde zgârcenia notaţiei trădează intensitatea trăirii. Stilul alb corespunde întru totul doliului, care în Orient îmbracă veşminte de culoare albă.
11 martie ’24
