De la prima lectură a Pacientul-ui englez, în anii ’90, olandezul Michael Ondaatje (n. 1943 în Sri Lanka) m-a cucerit printr-o scriitură bine temperată, incisivă şi de-o delicateţe sans faille în egală măsură, calităţi pe care le regăsesc din plin în romanul Divisadero, Univers, 2023, citit pe nerăsuflate.
Uluitor cum ştie autorul să arunce, pe ici-colo, câte-o pietricică ce va duce spre o poveste de dragoste – şi sunt cel puţin patru distincte, în cele trei părţi ale romanului, „Anna, Claire şi Coop”, „Familia din trăsură”, „Casa din Dému”, pe lângă altele, de passage –, de la: „Ca surori ne reflectam una pe cealaltă, concuram una împotriva celeilalte, iar idolul nostru comun era Coop”, peste doar câteva pagini: „Devenise important să nu fim ştiute drept sora celeilalte sau, şi mai rău, să fim confundate una cu cealaltă. Începând cu atunci, am încercat să-l atragem pe Coop de partea noastră”, încă nehotărâte: „Niciuna dintre ele nu a acţionat înaintea celeilalte. De parcă o singură bătaie a inimii se auzea pentru amândouă”, apoi Anna devine iubita lui Coop, şi iată-l, primul nod gordian, tăiat din rădăcină de către un tată care-i descoperă „unul în braţele celuilalt, sub acel cer verde” – ceea ce se va lăsa cu „un tată încercând să ucidă un băiat, o fiică încercând să-şi atace tatăl” –, iar peste ani în care n-a dat nici un semn de viaţă, fugind din chiar camioneta tatălui care voia s-o îndepărteze de băiat, „ca şi cum distanţa ar fi putut diminua ceea ce existase între mine şi Coop”, Anna încă trebuie să facă un efort supraomenesc ca să „poată privi înapoi, la tumultul tinereţii sale, la violenţa încă nediminuată a trupului său gol şi însângerat dintre tatăl său şi Coop, acel moment de violenţă care a deformat-o, i-a deformat pe toţi”.
Este „scrinul” din care, deschizându-l, naratorul scoate la boîte à musique a celei de-a doua poveşti de dragoste, dintre hoţul Astolphe şi ţiganca Aria, părinţii lui Rafael, pe care Anna îl va cunoaşte (şi-i va deveni amantă) peste ani, în Franţa, în casa poetului Lucien Segura din Dému, a cărui viaţă & operă o cercetează; o a treia poveste, de dinainte de Primul Război Mondial, dintre Roman, bărbatul de 30 de ani, şi Marie-Neige, de 16 ani, se va încheia cu o a patru, dintre Lucien şi Marie-Neige, ce se consumă la foc mic în toţi anii când sunt buni vecini, iar băiatul, cu un an mai mic, o învaţă să citească, şi cu vâlvătaie în singura lui permisie de pe front: „Abia o atinsese (…) Ca şi cum amândoi ştiuseră cum avea să fie toate acestea, aceste intrări şi reflecţii ale unuia asupra celuilalt, această modestie secretă şi secretele ei, pe care le ascunseseră de toţi ceilalţi. (…) Se trase înapoi în poala lui în aşa fel încât să poată controla mişcarea, să-l încetinească în intimitate, (…) iar plăcerea să fie egală”.
Olivia Cole, de la The Independent on Sunday, apreciază în Divisadero „pasiunea pentru ficţiune ca mijloc de supravieţuire”; din interiorul romanului, personajul Lucien Segura, revenit din Primul Război Mondial şi descoperind-o moartă pe Marie-Neige, peste ceva timp „începu să scrie din nou, şi în timp ce scria, aştepta ca ea să revină, de obicei pe la jumătatea unei cărţi, cu mult timp după stabilirea locului şi a subiectului. Intra în poveste uneori ca amantă, alteori ca soră.” Şi dacă, abia spunându-i povestea, Orfeu poate s-o readucă pe Euridice la viaţă?! Într-un cuvânt, OrfEuridice!
19 februarie ’24
