Sărac lipit în copilărie, brazilianul José Mauro de Vasconcelos (1920 – 1984), din mamă indigenă şi tată portughez, va publica, în 1968, romanul Dulcele meu lăstar de portocal, Vellant, 2023, cea mai îndrăgită carte braziliană a tuturor timpurilor, vândută în milioane de exemplare şi tradusă în peste 20 de limbi (trec peste numeroasele adaptări pentru TV şi scenă).
Alcătuit din două părţi cu titluri oarecum simetrice – „Uneori de Crăciun se naşte pruncul drăcuşor” şi „Atunci s-a ivit pruncul sfânt în toată tristeţea lui” –, romanul spune povestea, mai exact, numeroasele pozne ale lui Zezé, un copilaş de nici şase ani, pe cât de inteligent (învaţă de unul singur că citească!), pe-atât de neastâmpărat (drept care o ia pe coajă, rareori când trece o zi fără să se lase cu o cotonogeală pe cinste), şi care visează să fie poet şi să poarte papion („Pentru că nimeni nu e poet fără papion”), asta în timp ce totul în jur se năruieşte („Tăticu’ e şomer, (…) Lala a început să lucreze la Fabrică, [iar] Mămica se duce să lucreze la oraş, la Moara Engleză”). Pur şi simplu ţi se sfâşie inima, citind acest dialog cu Totoca, fratele puţin mai mare: „– Spune-mi sincer, crezi că sunt chiar aşa de nemernic, aşa de rău cum zice toată lumea? – Rău, rău nu eşti. Ce se întâmplă e că-l ai pe dracu-n tine. – Când vine Crăciunul, aş vrea aşa de mult să nu-l am! Mi-ar plăcea atât de mult ca, înainte să mor, o dată-n viaţă, să se nască pentru mine Pruncul Isus şi nu Pruncul Drăcuşor”. Peste vreo sută de pagini, aceeaşi durere („de mică vietate lovită cu cruzime, fără să ştie de ce”) atinge paroxismul în dialog cu Portuga, marele său prieten adult: „– Ştiu de ce fac asta. Chiar nu-s bun de nimic. Sunt aşa de nemernic că atunci când vine Crăciunul, asta se întâmplă: se naşte Pruncul Drăcuşor, nu pruncul Isus!... – Astea-s prostii, chiar şi aşa eşti un îngeraş. Poate că eşti un pic cam zvăpăiat… – Sunt atât de nemernic că n-ar fi trebuit să mă nasc. I-am zis asta Mămicăi zilele trecute”. Şi cât de dramatic va trăi micuţul Zezé pierderea lui Portuga, lovit de trenul de Mangaratiba, pe finalul cărţii: „Cât de uşor le era unora să moară. Nu trebuia decât să vină un tren nemilos, şi gata. Şi cât de greu îmi era mie să mă duc în cer. Toată lumea mă ţinea de picioare, ca să nu plec”.
Cu toate acestea, nimic nu se compară cu vraja copilăriei: „Dar în curând a trecut zâna inocenţei zburând pe un nor alb care-a făcut să freamătă coroanele copacilor, iarba din şanţ şi frunzele lui Xururuca (aşa îşi alintă Zezé micul portocal Lima pe care-l primeşte-n dar; căruia îi zice şi Degeţel – n.m.). Un zâmbet mi-a luminat chipul stâlcit.
– Tu ai făcut asta, Degeţel?
– N-am fost eu.
– Ah, ce minunăţie, înseamnă că vine vremea vânturilor.
Pe strada noastră erau tot felul de vremuri. Vremea bilelor de sticlă. Vremea titirezurilor. Vremea colecţiilor de cartonaşe cu actori de cinema. Vremea zmeielor, cea mai frumoasă dintre vremuri. Cerul se umplea din toate părţile de zmeie de toate culorile. Zmeie frumoase de toate formele. (…) Lumea devenea doar a copiilor de pe stradă.”
Am lăsat pe final dedicaţia cu care se deschide romanul, din care desprind: „Omagiul meu plin de dor pentru fratele meu Luis (Regele Luis) şi sora mea Gloria; Luis a renunţat la viaţă la douăzeci de ani, iar Gloria, la douăzeci şi patru de ani, a considerat şi ea că nu merită deloc să trăieşti”. Ei bine, Regele Luis (benjaminul familiei) şi Gloria (Godoia, cu numele de alint, sora mai mare, singura care-i ia apărare neastâmpăratului Zezé) sunt personajele cele mai luminoase din carte; merită să scrii un roman – formidabilul Dulcele meu lăstar de portocal –, doar ca să-i readuci la viaţă pe cei dragi, frate şi soră, acum pentru totdeauna.
4 martie ’24
