Traian Ungureanu

La 200 de ani de la naștere și la 140 de la dispariție, Feodor Dostoievski rămâne un reper sacru dar nu o figură străină de cea mai nevrotică actualitate. Dubla aniversare Dostoievski nu a trecut neobservată în acest an. Eseuri și cărți importante au marcat momentul dar, dincolo de omagii și celebrări, e limpede că Dostoievski e, astăzi, un geniu disputat, contestat și adulat - nu numai în literatura europeană modernă ci, mai mult ca oricând, în conflictele ideologice pe care le traversăm. Nimeni nu pune în dubiu geniul literar al lui Dostoievski. Contestările (între care cea mai faimoasă vine de la un scriior de talia lui Vladimir Nabokov) au trecut fără să lase în urmă altceva decît ecouri palide. Problema lui Dostoievski, autorul care n-a încetat, dealtfel, să fie o problemă, poartă, și acum, numele sub care a tulburat ultimii aproape 200 de ani: vizionarismul. Mai exact capacitatea incendiară de a prevesti criza modernității.

Noutatea - nu tocmai neașteptată - e revenirea lui Dostoievski în centrul unei polemici febrile care domină ultimii cîțiva ani. Nenumărate referințe și analize au încercat și încearcă să facă din Dostoievski un aliat, într-o polemică declanșată de impasul liberalismului. Indiscutabil, Dostoievski e la locul lui în această ciconire. Nimeni nu poate ignora sau nega avertismentele și proiecțiile în care Dostoievski a descris limitele, dilemele și blocajele lumii moderne. Criza pare să fi fost tema esențială a romanelor și gazetăriei lui Dostoievski. Într-atît încât un contemporan, marele compozitor Piotr Ilici Ceaikovski, a vorbit de scrierile lui ca ilustrare a „drame continue”. Dealtfel, nimic din biografia și opera lui Dostoievski nu e calm, lipsit de suferință și tenisuni sau tranșat.

Totul a început în clipa în care ar fi trebuit să se termine. În zorii zilei de 22 decembrie 1849, Fiodor Dostoievski, la acea oră un scriitor de oarecare succes, în vărstă de 28 de ani, era adus în Piața Semionovski din Sankt Pet4ersburg, legat de un stîlp, alături de alți doi bărbați, și așezat în fața plutonului de execuție. Parte a unui lot de 12 agitatori revoluționar-socialiști, tînărul Dostoiebski fusese condamnat la moarte pentru subversiune și tentativă de răsturnare a regimului de stat. Ritualul execuției a urmat pașii mecanici și sumbri ai pregătirilor. Pînă în clipa în care comandantul plutonului a ridicat sabia pentru a da comanda de foc. În acel moment, un emisar oficial a năvălit în piață agitând o batistă albă. În fața unei asistențe uimite, emisarul a pus în mâna comandantului de pluton un plic sigilat. În el se afla decizia prin care Țarul Nicolae I comuta pedepasa cu moartea în condmanare la muncă forțată în Siberia. Mai trîziu s-a aflat că toată scena fusese o farsă macabră. Decizia care cruța viețile condamnaților fusese laută cu mult înainte dar prevedea simularea execuției. Unul din cei 12 a înnebunit. Un altul a purtat trauma pentru tot restul vieții și, în mai puțin de 15 ani, între 1866 nși 1880, a scris romanele ce aveau să schimbe literatura și gândirea europeană: Crimă și pedeapsă, Idiotul, Demonii, Frații Karamazov.

Luat din fața plutonului de execuție, Dostoievski a trăit următorii 4 ani experiența degradantă a închisorilor siberiene. La întoarcere (1855), fostul idealist-revoluționar socialist era un om schimbat. Dostoievski a trăit și a scris pînă la sfîrșitul vieții(1881) cu obsesia crimei, a fărădelegii și a ordinii tulburate a lumii.

Romanele lui au pus necontenit întrebarea despre sensul și soarta lumii, folosind istoria contemporană a Rusiei. Indiscutabil, vremurile lui Dostoievski cereau o asemnea interogație. Influența occidentală și presiunile reformiste deveniseră crezul radical al unei mari părți a intelectualilor, infiltraseră ”lumea bună” și trecuseră în violență terorist-revoluțioanră. În 1861, eliberarea șerbilor, decretată de Țarul Alexandru al II-lea, punea în drepturi aproape 25 de milioane de țărani. Adepții bine plasați ai Occidentalismului au trecut imediat la un program de educare și reeducare a masei rurale care urma să dea viitoarea clasă de mijloc instruită și urbanizată. În plan mai larg, același program presa pentru eliberarea totală de constrângeri a societății ruse. Vizate în primul rând erau credința ortodoxă, autoritatea Coroanei și valorile de bază ale moralei „tradiționale”.

Dostoievski a răspuns cu o critică literar-filozofică vehementă. Personajele lui, vorbind în replici și discursuri extraordinare sau dedându-se celor mai abominabile crime, sînt un avertisment repetat asupra consecințelor pe care le comportă ”liberalizarea” Rusiei și a Europei clasice. Crima, singurătatea, deruta și, mai mult decît orice altceva, tentația tiraniei în numele progresului sunt, rând pe rând, întrupate de personajele lui Dostoievski. Această lume care aduce laolaltă intelectuali ratați, naivi, mici funcționari frustrați și grandomani năpădiți de iluzii e, pentru Dostoievski, pericolul ce așteaptă în viitor, crema nocivă care forțează dezlipirea lumii de rădăcinile ei unice. Dostoievski e, în operă și în viață, un creștin abisal, un păcătos care recunoaște păcatul și imploră revenirea la Dumnezeu.

Dar Dostoievski e și o persoană privată muncită de erori, vină și nevoi. Epileptic și ursuz, adeseori dezagreabil, împătimit perdant la ruletă, mâncat de boli și sărăcie, Dostoievski e primul personaj al operei lui. Prins de politica vremurilor, Dostoievski e un naționalist-creștin rus. Pro-ortodox, ambivalent în relațiile cu evreii și adorator al sfintei Rusii, Dostoievski e, totuși, diferit de valul Slavofil care reacționa la excesele pro-occidentale. Dostoievski nu a respins Occidentul dar a deplâns deplasarea în care el vedea naufragiul culturii occidentale. Împotmolit în liberalism ateist și materialism, Occidentul poate fi salvat iar asta e misiunea Rusiei - singura ce poate reface legătura pierdută a Occidentului cu Creștinismul.

În acest punct, Dostoievski e captat de disputa politică pe care o trăim de la un cap la altul al lumii europene. Căci, acuzînd liberalismul și socialismul de nihilism, Dostoievski se face, astăzi, cunoscut și recunoscut de valul de comntestație anti-sistem descris ca naționalism, populism, iliberalism. În aceeași măsură, Dostoievski e privit cu neîncredere și chiar amendat de adepții contemporani ai progresismului, globalismului și liberalismului.

Discuția în jurul acestor teme și opțiuni e delicată și, adesea, imposibilă. La fel ca acum 200 de ani, credința și credința în anti-credință se exclud, se sfidează și se acuză reciproc. Autismul e generalizat și comunicarea imposibilă. Ce știm, totuși, fără urmă de îndoială, e că Dostoievski a găsit și descris cu o exactitate vizionară punctul nevralgic al conștiinței umane.

Lista de condiții formulate de Rusia în schimbul reducerii tensiunilor în Europa (de Est) a fost înaintată emisarilor americani. Conținutul ei e clar și era, de altfel, de mult timp, previzibil. Astfel, Rusia cere asigurări ferme că Ucraina nu va fi admisă în NATO și nici nu va mai primi asistență militară americană pe viitor. În plan mai larg, Rusia dorește îndepărtarea structurilor militare NATO instalate după 1997 în statele est-europene și încetarea de facto a oricăror activități sub comandă NATO în aceste state.

Lista remisă de Rusia Statelor Unite e un document cu totul special. Mai întâi, Rusia consideră că e vorba de un „proiect de tratat” ruso-american dar e greu de crezut că Rusia crede, măcar o clipă, în șansele de semnare și ratificare care ar transforma acest document într-un tratat internațional. De asemenea, cererile formulate de Rusia au un conținut într-atât de radical încât, din nou, e imposibil de crezut că Rusia mizează pe un accept american.

Și totuși, Ministerul Rus de Externe a decis, în mod cu totul neobișnuit, să publice integral documentul, încă înainte de o primă reacție oficială americană. Nimic accidental. Publicând conținutul unui document cu șanse minime de aprobare, Rusia lansează o dublă manevră politică și de imagine. În planul percepției, Rusia și-a creat spațiu pentru o situație favorabilă în toate scenariile. Astfel, dacă statele unite refuză explicit și formal să accepte condițiile plasate în document, Rusia va avea toată libertatea să se declare nedreptățită și periclitată. Constatând refuzul de cooperare american, Rusia va putea dezvolta în continuare discursul propagandistic intern despre ostilitatea SUA și NATO. Evident, un refuz va fi transformat imediat în pretext de menținere a presiunii militare asupra Ucrainei și va legitima viitoare acțiuni de hărțuire în diverse teatre de interes NATO și american (o mostră a fost deja livrată prin criza migrațioistă provocată la frontiera de vest a Poloniei - episoade similare ar putea duce la retrageri din acorduri de limitare a armamentelor sau în amplasarea de noi instalații militare capabile să amenințe Europa de Vest). Bineînțeles, în varianta extrem de improbabilă în care Statele unite ar accepta condițiile rusești, Moscova ar obține controlul nedeclarat asupra deciziilor în Europa de Est și ar prezenta această izbândă drept un triumf al diplomației rusești. Continuând, bineînțeles, să forțeze noi concesii spre a lărgi breșa.

În termeni propagandistici, documentul dat publicității de Rusia are toate datele unui ”decoy” - un produs care camuflează și derutează. În primul rând, pentru că obiectivele cuprinse în document sunt în mod vădit atât de irealizabile încât ținta reală pare să fie cu totul alta.

O recapitulare a celor mai recente acte și declarații deiplomatice ruso-americane ajută la clarificare. Astfel, e de notat că, în ultimele luni, după aprilie 2021, administrația Biden a luat decizii și a autorizat declarații în căutarea unui nou cadru în relațiile cu Federația Rusă. Mai întîi, problema admiterii Ucrainei în NATO a încetat să mai fie o problemă reală pe agenda americană. Tacit, chestiunea Ucraina în NATO a rămas o ipoteză prezentă în analize și editoriale dar nu în declarațiile, negocierile și actele semnate de administrația americană. Parteneriatul Strategic semnat cu Ucraina în noiembrie 2021 e orice dar nu o treaptă pregătitoare pentru admiterea în NATO.

Cealaltă decizie americană majoră în relațiile cu Federația rusă e retragerea regimului de sancțiuni împotriva companiilor care participă la proiectul NS2 - conducta care transportă gaz în Europa de Est, ocolind și izolând Ucraina.

Dar cea mai importantă și mai puțin vizibilă schimbare de registru în atitudinea americană ține de Acordul de la Minsk. Impus Ucrainei, în 2014-15, după intervenția militară Rusă, Acordul de la Minsk e, în esență, mecanismul de legalizare a agresiunii rusești și de limitare a suveranității statului ucrainean. Acordul prevede, printre altele, ”autonomia politică” a zonelor ucrainene controlate de forțe paramilitare pro-ruse și vorbește de „statutul special” al acestor zone. Modelul e arhicunoscut din practica politico-militar-propagandistică exercitată de Rusia în Georgia și Moldova.

Acordul de la Minsk a fost respins de Ucraina și nu a ajuns niciodată în faza de ratificare. Fosta administrație Obama a încercat să folosească prevederile Acordului ca bază de lucru în negocierile ruso-ucrainiene dar nu a reușit să schimbe situația de facto. După aprilie 2020, adminsitrația Biden pare să fi reluat acest efort. Primul semnal e o schimbare semnificativă de limbaj. Oficialii americani au încetat să mai vorbească de „război” sau „agresiune” și au început să vorbească tot mai frecvent de „criza” sau de „conflictul” din Ucraina. În aceeași linie, Ucraina și Rusia sunt descrise drept ”părți angrenate în conflict” și puse, astfel, pe picior de egalitate. Nu mai puțin semnificativă e referința repetată la ”obligațiile” ce revin Ucrainei în urma Acordului de la Minsk. Expresia face un serviciu enorm poziției ruse și împinge Ucraina spre asumarea unui Acord pe care îl respinge, care n-are putere legală, nu e ratificat și a fost impus prin forță.

Rezumând, adevăratele obiective în lucru pentru Rusia sînt chestiunea Ucraina în NATO, suveranitatea Ucrainei și conducta NS2. Recenta listă de cereri strategice rusești nu menționează aceste obiective ci le înlocuiește cu o serie de propuneri complet irealizabile. Administrația americană e, practic, invitată să înainteze pe drumul deschis după aprilie, în schimbul retragerii unor revendicări oricum nerealiste.

Manevrele diplomatice rusești sunt în plină desfășurare și au, deocamdată, succes. Nu succesul declarativ și retoric pe care îl caută, în aparență, recenta listă de revendicări ci reușitele practice și nedeclarate: izolarea Ucrainei și conexiunea cu Europa de Vest în calitate de furnizor energetic direct, principal și influent politic. Lista din spatele listei e singura importantă.