Traian Ungureanu

Lista de condiții formulate de Rusia în schimbul reducerii tensiunilor în Europa (de Est) a fost înaintată emisarilor americani. Conținutul ei e clar și era, de altfel, de mult timp, previzibil. Astfel, Rusia cere asigurări ferme că Ucraina nu va fi admisă în NATO și nici nu va mai primi asistență militară americană pe viitor. În plan mai larg, Rusia dorește îndepărtarea structurilor militare NATO instalate după 1997 în statele est-europene și încetarea de facto a oricăror activități sub comandă NATO în aceste state.

Lista remisă de Rusia Statelor Unite e un document cu totul special. Mai întâi, Rusia consideră că e vorba de un „proiect de tratat” ruso-american dar e greu de crezut că Rusia crede, măcar o clipă, în șansele de semnare și ratificare care ar transforma acest document într-un tratat internațional. De asemenea, cererile formulate de Rusia au un conținut într-atât de radical încât, din nou, e imposibil de crezut că Rusia mizează pe un accept american.

Și totuși, Ministerul Rus de Externe a decis, în mod cu totul neobișnuit, să publice integral documentul, încă înainte de o primă reacție oficială americană. Nimic accidental. Publicând conținutul unui document cu șanse minime de aprobare, Rusia lansează o dublă manevră politică și de imagine. În planul percepției, Rusia și-a creat spațiu pentru o situație favorabilă în toate scenariile. Astfel, dacă statele unite refuză explicit și formal să accepte condițiile plasate în document, Rusia va avea toată libertatea să se declare nedreptățită și periclitată. Constatând refuzul de cooperare american, Rusia va putea dezvolta în continuare discursul propagandistic intern despre ostilitatea SUA și NATO. Evident, un refuz va fi transformat imediat în pretext de menținere a presiunii militare asupra Ucrainei și va legitima viitoare acțiuni de hărțuire în diverse teatre de interes NATO și american (o mostră a fost deja livrată prin criza migrațioistă provocată la frontiera de vest a Poloniei - episoade similare ar putea duce la retrageri din acorduri de limitare a armamentelor sau în amplasarea de noi instalații militare capabile să amenințe Europa de Vest). Bineînțeles, în varianta extrem de improbabilă în care Statele unite ar accepta condițiile rusești, Moscova ar obține controlul nedeclarat asupra deciziilor în Europa de Est și ar prezenta această izbândă drept un triumf al diplomației rusești. Continuând, bineînțeles, să forțeze noi concesii spre a lărgi breșa.

În termeni propagandistici, documentul dat publicității de Rusia are toate datele unui ”decoy” - un produs care camuflează și derutează. În primul rând, pentru că obiectivele cuprinse în document sunt în mod vădit atât de irealizabile încât ținta reală pare să fie cu totul alta.

O recapitulare a celor mai recente acte și declarații deiplomatice ruso-americane ajută la clarificare. Astfel, e de notat că, în ultimele luni, după aprilie 2021, administrația Biden a luat decizii și a autorizat declarații în căutarea unui nou cadru în relațiile cu Federația Rusă. Mai întîi, problema admiterii Ucrainei în NATO a încetat să mai fie o problemă reală pe agenda americană. Tacit, chestiunea Ucraina în NATO a rămas o ipoteză prezentă în analize și editoriale dar nu în declarațiile, negocierile și actele semnate de administrația americană. Parteneriatul Strategic semnat cu Ucraina în noiembrie 2021 e orice dar nu o treaptă pregătitoare pentru admiterea în NATO.

Cealaltă decizie americană majoră în relațiile cu Federația rusă e retragerea regimului de sancțiuni împotriva companiilor care participă la proiectul NS2 - conducta care transportă gaz în Europa de Est, ocolind și izolând Ucraina.

Dar cea mai importantă și mai puțin vizibilă schimbare de registru în atitudinea americană ține de Acordul de la Minsk. Impus Ucrainei, în 2014-15, după intervenția militară Rusă, Acordul de la Minsk e, în esență, mecanismul de legalizare a agresiunii rusești și de limitare a suveranității statului ucrainean. Acordul prevede, printre altele, ”autonomia politică” a zonelor ucrainene controlate de forțe paramilitare pro-ruse și vorbește de „statutul special” al acestor zone. Modelul e arhicunoscut din practica politico-militar-propagandistică exercitată de Rusia în Georgia și Moldova.

Acordul de la Minsk a fost respins de Ucraina și nu a ajuns niciodată în faza de ratificare. Fosta administrație Obama a încercat să folosească prevederile Acordului ca bază de lucru în negocierile ruso-ucrainiene dar nu a reușit să schimbe situația de facto. După aprilie 2020, adminsitrația Biden pare să fi reluat acest efort. Primul semnal e o schimbare semnificativă de limbaj. Oficialii americani au încetat să mai vorbească de „război” sau „agresiune” și au început să vorbească tot mai frecvent de „criza” sau de „conflictul” din Ucraina. În aceeași linie, Ucraina și Rusia sunt descrise drept ”părți angrenate în conflict” și puse, astfel, pe picior de egalitate. Nu mai puțin semnificativă e referința repetată la ”obligațiile” ce revin Ucrainei în urma Acordului de la Minsk. Expresia face un serviciu enorm poziției ruse și împinge Ucraina spre asumarea unui Acord pe care îl respinge, care n-are putere legală, nu e ratificat și a fost impus prin forță.

Rezumând, adevăratele obiective în lucru pentru Rusia sînt chestiunea Ucraina în NATO, suveranitatea Ucrainei și conducta NS2. Recenta listă de cereri strategice rusești nu menționează aceste obiective ci le înlocuiește cu o serie de propuneri complet irealizabile. Administrația americană e, practic, invitată să înainteze pe drumul deschis după aprilie, în schimbul retragerii unor revendicări oricum nerealiste.

Manevrele diplomatice rusești sunt în plină desfășurare și au, deocamdată, succes. Nu succesul declarativ și retoric pe care îl caută, în aparență, recenta listă de revendicări ci reușitele practice și nedeclarate: izolarea Ucrainei și conexiunea cu Europa de Vest în calitate de furnizor energetic direct, principal și influent politic. Lista din spatele listei e singura importantă.

Toată lumea vorbește de război cu și în Ucraina. Toată lumea înțelege prin asta ceva simplu: democrația sub asediu. Ucraina e ținta iar agresorul e Rusia. Dacă ar fi atât și exact așa, lucrurile s-ar rezolva rapid și definitiv, prin victoria uneia din părți. Problema e că imaginea care defilează prin mass media și nevoia de simplificare cu care lucrează judecata generală sunt mult depășite de adâncimea și complexitatea realității istorice.

Amenințarea rusească e evidentă dar nu numai în și pentru Ucraina. Apoi, Ucraina democratică e numai în parte suverană și, tot în parte, însuflețită de idealurile liberal-occidentale. În plus, agresivitatea rusă nu e o noutate de ultimă oră ci un ”obicei” istoric repetat, nu numai în cazul Ucrainei. Toată lumea est-europeană știe ce e puterea rusă și are amintiri tragice în materie. Apoi, „obiceiurile” agresive ale Rusiei sunt, evident, manifestări imperiale dar, în cazul Ucrainei și al Belarus, sunt, la fel de evident, legate de elemente cultural-istorice și lingvistice străvechi. Prin urmare, tot ce pare, acum, un conflict clasic și clar e, de fapt, consecința unei istorii vechi, complicate și greu de înțeles din afară.

Mai întâi, trebuie spus că Ucraina și Belarus nu sunt considerate de Rusia teritorii străine sau la fel de străine ca România, Polonia sau alte state estice. Începuturile culturii și statalității ruse sunt legate de Ucraina și de faimosul nucelu istoric Rus Kievian - primul stat al slavilor de est, la apogeu, acum exact 1000 de ani. Memoria acestei sinteze istorice fundamentale a supraviețuit și e constitutivă pentru imaginea de sine a Rusiei.

Complicațiile istorice ruso-ucrainiene sunt, însă, numai o parte - chiar dacă partea cea mai impoetantă - a unui lanț de conexiuni și conflicte similare pe tot coridorul dintre Baltica și Marea Neagră. Din Estonia pînă în România, trecând prin Polonia și pe la marginea Ungariei, coridorul Baltica-Marea Neagră e linia de demarcație, spațiul de contact și zona de dispută a lumii vest -europene cu puterea rusă, sovietică și post-sovietică. Ori de cîte ori unul din aceste conglomerate a intrat în ascensiune sau, dimpotrivă, a trecut în declin, cealaltă parte a profitat și și-a extins influența în coridorul Baltica-Marea Neagră. Pentru popoarele și, mai tîziu, statele naționale ale coridorului dintre cele două lumi, asta a însemnat fie epoci de deschidere națională, democratică și capitalistă, fie epoci de închidere, ocupație și control economic. Asta, deși regula e mai complicată. Cînd Rusia însăși a cochetat cu ideile occidentale, influența ei în statele Estului n-a fost neapărat negativă (e cazul Epocii Regulmantare în Principatele Române). Dar dorința de dominație a Rusiei n-a cunoscut oprire și spațiul estic a trăit mereu în umbra puterii de la Moscova.

La rândul ei, Rusia a trăit și trăiește cu obsesia frontierelor ei vestice și a fragilității lor ideologic-militare. Rusia a fost invadată în mod repetat prin frontiera de vest, de suedezi, poloni, francezi și germani, promotori militari ai ideilor și credințelor noi ale lumii occidentale. Insecuritatea istorică a ridicat la nivel de obsesie ideea unei soluții de securitate la frontiera de vest iar asta a trecut rapid în practica dominației politice și militare.

Mai aproape de noi, ultimul conflict european major s-a adjudecat tot în coridorul Baltica-Marea Neagră. Ciocnirea germano-rusă cunoscută sub numele de cel de-al doilea război mondial a fost tranșată de o baie de sînge apocaliptică, între 1941 și 1943, în zona care cuprinde astăzi Polonia, Ucraina, Belarus și Ucraina. Războiul s-a soldat cu diviziunea Europei, mai clar spus că preluarea Europei de Est în imperiul ruso-sovietic și plasarea ei sub o dictatură ce avea să dureze aproape 50 de ani. Era momentul de apogeu al părții ruse. Partea occidentală nu era, însă în declin ci a trăit, în propriile limite, tot un moment de apogeu, fixând și relansând o Europă de Vest epurată de influență germană. Această formulă a rezistat până în 1989, mascînd un eșec: momentul de apogeu al lumii occidentale nu era un triumf cu adevărat european, de vreme ce a îngăduit robia Estului, trecut sub control sovietic.

În 1989, când puterea imperială sovietică a ajuns la finele unui declin prelungit, competiția pe linia Baltica-Marea Neagră s-a redeschis. De data asta, în trermeni favorabili Occidentlului. Statele comuniste est-europene s-au prăbușit. Declinul puterii sovietice era evident și expanisunuea occidentală a continuat susținut. Democrația și liberalismul au înaintat rapid. După reunificarea Germaniei, un nou centru de putere morală-comercial-economică a intrat în exapnsiune: Uniunea Europeană. În paralel, NATO a înaintat vertiginos spre Est și a atins noua frontieră rusă. A fost epoca optimismului occidental necondiționat, în care lecțiile și legile istoriei nu par să fi jucat un rol prea însemnat. O iluzie inocentă a domit în politica estică a lumii occidentale care a conchis că istoria e tranșată, că zona Baltica-Mare Neagră e adjudecată și că revanșismul rus e imposibil. Marșul a continuat spre est. Ucraina, Georgia, Moldova, Belarus și Armenia luat forma unor state compativile cu UE și NATO.

După 2000, puterea imperială rusă a ieșit din derută și a început, treptat, să se facă iar simțită. Extinderea NATO și UE a fost oprită sau descurajată. În 2008, intervenția rusă în Georgia și anexarea de facto a Abhaziei și Osetiei, au anunțat operația similară din 2014, soldată cu anexarea Crimeei și a raioanelor estice ale Ucrainei. Lumea vestică putea înțelege mult mai devreme, încă din 1992, că Rusia nu va renunța la influența în coridorul Baltica-Marea Neagră. Anexarea militară a Transistriei a împlinit 30 de ani. Totuși, diferența există: riposta rusă izolată din 1992 a fost urmată de consolidare.

Astăzi, Rusia desfășoară un program de influență, agresiune și diversiune de la un cap la altul al coridorului Baltica-Marea Neagră. Mai mult: în ultimii 10-15 ani, Rusia a desăvârșit o rețea de influență energo-politică, adînc implantată în Europa de Vest. Cu sistemele de livrare energetică NS1 Și NS2, Rusia e regizor energetic în toată Europa de Vest și a prins Germania într-un parteneriat-complicitate care livrează Rusiei o influență uriașă.

În ultimii cîțiva ani, Rusia lui Putin a simțit că balansul strategic îi e tot mai favorabil. Lipsa de ripostă la incursiunile în Georgia și Ucraina, succesul racolărilor energo-politice și, mai ales, răsunătorul fiasco SUA-NATO în Afghanistan au asigurat Moscova că poate înainta și că lumea occidentală e în declin strategic.

Soarta coridorului Baltica-Marea Neagră e, din nou în joc. Zeci de mii de militari ruși sînt masați la frontiera cu Ucraina. Mii de migranți afroasiatici au fost deversați la frontiera de Est a Poloniei. În aceste condiții, replica lumii occidentale s-a rezumat la retorică și propuneri mai mult sau mai puțin voalalte de compromis. Ideea Președintelui Biden după care situația poate fi discutată la o întâlnire între ”cîteva” state membre majore ale NATO și Rusia a provocat spaimă și mînie în Europa de Est. Ucraina a avertizat asupra unei posibile ”vânzări”. Alți lideri est-europeni s-au dclarat stupefiați.

Presiunile rusești continuă iar contextul nu e deloc favorabiul est-europenilor. O adminstrație americană încă în primul an de mandat și un guvern german abia investit nu au încă o politică bine conturată sau, dacă o au, nu o afișază pentru că nu se așteaptă la o primire bună.

Nu există nici un motiv pentru care Rusia ar putea decide că nu poate merge mai departe. Partea occidentală e adîncită în temeri și rețineri iar jocul energetic a ajuns decisiv în Europa de Vest.

Expansiunea occidentală în Europa de Est nu mai e o chestiune de adjudecat prin libera optiune. Rusia incepe sa.dispuna de mijloace care pot contrabalansa sau bloca influenta vestica in Est. Iar asta nu prin ocupație militară directă ci prin jocuri si presiuni de putere, inclusiv prin ezitarile unui Occident care ar putea recuoaște de facto dreptul "natural" la influență rusească în Est.

Dacă lucrurile se vor mişca în această direcţie, Ucraina va rămîne izolată, Moldova ar putea pierde bruma de suveranitate pe care o poate, încă, invoca , Belarus e oricum absorbit. Statele Baltice, Polonia și România sînt ținte mai tari dar au toate motivele să se teamă. Rusia va accelera în căutarea influenței pierdute.