Linkuri accesibilitate

Traian Ungureanu

Toată lumea vorbește de război cu și în Ucraina. Toată lumea înțelege prin asta ceva simplu: democrația sub asediu. Ucraina e ținta iar agresorul e Rusia. Dacă ar fi atât și exact așa, lucrurile s-ar rezolva rapid și definitiv, prin victoria uneia din părți. Problema e că imaginea care defilează prin mass media și nevoia de simplificare cu care lucrează judecata generală sunt mult depășite de adâncimea și complexitatea realității istorice.

Amenințarea rusească e evidentă dar nu numai în și pentru Ucraina. Apoi, Ucraina democratică e numai în parte suverană și, tot în parte, însuflețită de idealurile liberal-occidentale. În plus, agresivitatea rusă nu e o noutate de ultimă oră ci un ”obicei” istoric repetat, nu numai în cazul Ucrainei. Toată lumea est-europeană știe ce e puterea rusă și are amintiri tragice în materie. Apoi, „obiceiurile” agresive ale Rusiei sunt, evident, manifestări imperiale dar, în cazul Ucrainei și al Belarus, sunt, la fel de evident, legate de elemente cultural-istorice și lingvistice străvechi. Prin urmare, tot ce pare, acum, un conflict clasic și clar e, de fapt, consecința unei istorii vechi, complicate și greu de înțeles din afară.

Mai întâi, trebuie spus că Ucraina și Belarus nu sunt considerate de Rusia teritorii străine sau la fel de străine ca România, Polonia sau alte state estice. Începuturile culturii și statalității ruse sunt legate de Ucraina și de faimosul nucelu istoric Rus Kievian - primul stat al slavilor de est, la apogeu, acum exact 1000 de ani. Memoria acestei sinteze istorice fundamentale a supraviețuit și e constitutivă pentru imaginea de sine a Rusiei.

Complicațiile istorice ruso-ucrainiene sunt, însă, numai o parte - chiar dacă partea cea mai impoetantă - a unui lanț de conexiuni și conflicte similare pe tot coridorul dintre Baltica și Marea Neagră. Din Estonia pînă în România, trecând prin Polonia și pe la marginea Ungariei, coridorul Baltica-Marea Neagră e linia de demarcație, spațiul de contact și zona de dispută a lumii vest -europene cu puterea rusă, sovietică și post-sovietică. Ori de cîte ori unul din aceste conglomerate a intrat în ascensiune sau, dimpotrivă, a trecut în declin, cealaltă parte a profitat și și-a extins influența în coridorul Baltica-Marea Neagră. Pentru popoarele și, mai tîziu, statele naționale ale coridorului dintre cele două lumi, asta a însemnat fie epoci de deschidere națională, democratică și capitalistă, fie epoci de închidere, ocupație și control economic. Asta, deși regula e mai complicată. Cînd Rusia însăși a cochetat cu ideile occidentale, influența ei în statele Estului n-a fost neapărat negativă (e cazul Epocii Regulmantare în Principatele Române). Dar dorința de dominație a Rusiei n-a cunoscut oprire și spațiul estic a trăit mereu în umbra puterii de la Moscova.

La rândul ei, Rusia a trăit și trăiește cu obsesia frontierelor ei vestice și a fragilității lor ideologic-militare. Rusia a fost invadată în mod repetat prin frontiera de vest, de suedezi, poloni, francezi și germani, promotori militari ai ideilor și credințelor noi ale lumii occidentale. Insecuritatea istorică a ridicat la nivel de obsesie ideea unei soluții de securitate la frontiera de vest iar asta a trecut rapid în practica dominației politice și militare.

Mai aproape de noi, ultimul conflict european major s-a adjudecat tot în coridorul Baltica-Marea Neagră. Ciocnirea germano-rusă cunoscută sub numele de cel de-al doilea război mondial a fost tranșată de o baie de sînge apocaliptică, între 1941 și 1943, în zona care cuprinde astăzi Polonia, Ucraina, Belarus și Ucraina. Războiul s-a soldat cu diviziunea Europei, mai clar spus că preluarea Europei de Est în imperiul ruso-sovietic și plasarea ei sub o dictatură ce avea să dureze aproape 50 de ani. Era momentul de apogeu al părții ruse. Partea occidentală nu era, însă în declin ci a trăit, în propriile limite, tot un moment de apogeu, fixând și relansând o Europă de Vest epurată de influență germană. Această formulă a rezistat până în 1989, mascînd un eșec: momentul de apogeu al lumii occidentale nu era un triumf cu adevărat european, de vreme ce a îngăduit robia Estului, trecut sub control sovietic.

În 1989, când puterea imperială sovietică a ajuns la finele unui declin prelungit, competiția pe linia Baltica-Marea Neagră s-a redeschis. De data asta, în trermeni favorabili Occidentlului. Statele comuniste est-europene s-au prăbușit. Declinul puterii sovietice era evident și expanisunuea occidentală a continuat susținut. Democrația și liberalismul au înaintat rapid. După reunificarea Germaniei, un nou centru de putere morală-comercial-economică a intrat în exapnsiune: Uniunea Europeană. În paralel, NATO a înaintat vertiginos spre Est și a atins noua frontieră rusă. A fost epoca optimismului occidental necondiționat, în care lecțiile și legile istoriei nu par să fi jucat un rol prea însemnat. O iluzie inocentă a domit în politica estică a lumii occidentale care a conchis că istoria e tranșată, că zona Baltica-Mare Neagră e adjudecată și că revanșismul rus e imposibil. Marșul a continuat spre est. Ucraina, Georgia, Moldova, Belarus și Armenia luat forma unor state compativile cu UE și NATO.

După 2000, puterea imperială rusă a ieșit din derută și a început, treptat, să se facă iar simțită. Extinderea NATO și UE a fost oprită sau descurajată. În 2008, intervenția rusă în Georgia și anexarea de facto a Abhaziei și Osetiei, au anunțat operația similară din 2014, soldată cu anexarea Crimeei și a raioanelor estice ale Ucrainei. Lumea vestică putea înțelege mult mai devreme, încă din 1992, că Rusia nu va renunța la influența în coridorul Baltica-Marea Neagră. Anexarea militară a Transistriei a împlinit 30 de ani. Totuși, diferența există: riposta rusă izolată din 1992 a fost urmată de consolidare.

Astăzi, Rusia desfășoară un program de influență, agresiune și diversiune de la un cap la altul al coridorului Baltica-Marea Neagră. Mai mult: în ultimii 10-15 ani, Rusia a desăvârșit o rețea de influență energo-politică, adînc implantată în Europa de Vest. Cu sistemele de livrare energetică NS1 Și NS2, Rusia e regizor energetic în toată Europa de Vest și a prins Germania într-un parteneriat-complicitate care livrează Rusiei o influență uriașă.

În ultimii cîțiva ani, Rusia lui Putin a simțit că balansul strategic îi e tot mai favorabil. Lipsa de ripostă la incursiunile în Georgia și Ucraina, succesul racolărilor energo-politice și, mai ales, răsunătorul fiasco SUA-NATO în Afghanistan au asigurat Moscova că poate înainta și că lumea occidentală e în declin strategic.

Soarta coridorului Baltica-Marea Neagră e, din nou în joc. Zeci de mii de militari ruși sînt masați la frontiera cu Ucraina. Mii de migranți afroasiatici au fost deversați la frontiera de Est a Poloniei. În aceste condiții, replica lumii occidentale s-a rezumat la retorică și propuneri mai mult sau mai puțin voalalte de compromis. Ideea Președintelui Biden după care situația poate fi discutată la o întâlnire între ”cîteva” state membre majore ale NATO și Rusia a provocat spaimă și mînie în Europa de Est. Ucraina a avertizat asupra unei posibile ”vânzări”. Alți lideri est-europeni s-au dclarat stupefiați.

Presiunile rusești continuă iar contextul nu e deloc favorabiul est-europenilor. O adminstrație americană încă în primul an de mandat și un guvern german abia investit nu au încă o politică bine conturată sau, dacă o au, nu o afișază pentru că nu se așteaptă la o primire bună.

Nu există nici un motiv pentru care Rusia ar putea decide că nu poate merge mai departe. Partea occidentală e adîncită în temeri și rețineri iar jocul energetic a ajuns decisiv în Europa de Vest.

Expansiunea occidentală în Europa de Est nu mai e o chestiune de adjudecat prin libera optiune. Rusia incepe sa.dispuna de mijloace care pot contrabalansa sau bloca influenta vestica in Est. Iar asta nu prin ocupație militară directă ci prin jocuri si presiuni de putere, inclusiv prin ezitarile unui Occident care ar putea recuoaște de facto dreptul "natural" la influență rusească în Est.

Dacă lucrurile se vor mişca în această direcţie, Ucraina va rămîne izolată, Moldova ar putea pierde bruma de suveranitate pe care o poate, încă, invoca , Belarus e oricum absorbit. Statele Baltice, Polonia și România sînt ținte mai tari dar au toate motivele să se teamă. Rusia va accelera în căutarea influenței pierdute.

Duminică la Gdansk, în timul unei conferințe pe teme de strategie UE, Donald Tusk a spus lucruri extraordinare. Mai întîi: conducta de gaze NS2 care leagă Germania și UE de Rusia e un proiect rău pentru UE. Mai departe: aprobarea și cooperarea la construcția NS2 e cea mai proastă decizie luată de Cancelarul german Angela Merkel. Apoi: multe state membre UE (Olanda, Austria, Ungaria) nu s-au arătat interesate de o ripostă comună față de conducta NS2 și de independența energetică națională. În sfîrșit: Cancelarul Merkel i-a mărturisit lui Tusk, în conversații private, că a fost „neputincioasă” în fața presiunilor intense ale cercurilor de afaceri germane.

Declarațiile de la Gdansk vin din partea unui politician cu mare credibilitate. Tusk a fost Președinte al Consiliului European și Prim-Ministru al Poloniei. Politician sută la sută pro-UE, Tusk a fost mulți ani implicat în politica de vîrf a UE și e, în continuare, după reîntoarcerea în politica națională poloneză, un aliat necondiționat al viziunii UE. Dincolo de convingerile politice, Tusk a avut mereu imaginea unui politician de principii înalte și conduită ireproșabilă. Prin urmare, declarațiile lansate la Gdansk au greutate. Dezvăluirile lui Tusk sînt grave și nu vin din partea unui personaj obișnuit să arunce vorbe fără rost. De aici, întrebările și, tot de aici, concluziile. Și unele și altele, alarmante.

Mai întîi, nu e clar de ce anume n-a vorbit Tusk mai devreme, în anii în care era, încă, un politician important și influent în UE? Și de ce a trecut Tusk pragul abia acum, cînd poziția lui politică e respectată dar nu mai produce efecte la nivel UE? Declarațiile de la Gdansk dezvăluie că UE și Germania au luat decizii mai mult decît dubioase și dovedesc, nu mai puțin, că Tusk însuși a trecut peste interesele, dezacordul și îngrijorarea provocate de NS2 în multe state Est Europene, inclusiv, propria lui țară, Polonia. Pînă și ipoteza după care Tusk a vorbit pentru a cîștiga popularitate acasă, nu face decît să demonstreze că tema e importantă în Polonia.

Conclzuiile episodului de la Gdansk sînt pe deplin ironice. Ele vor alimenta neîntîrziat viziunile cinice și neîncrederea în politica europeană de vîrf și, în genere, în deciziile care fac și desfac relațiile „marilor puteri”, adesea în detrimentul așa ziselor „state mici” sau „secundare”.


Cu doar cîteva fraze încărcate de trimiteri directe și personale, Tusk a confirmat linia de politică externă americană a administrației Trump, adversar declarat al proiectului NS2. Sancțiuniule impuse de Trump în încercarea de a opri participarea germană la proiect au fost comentate ca semn de ostilitate gratuită și provincială la adresa UE. Acum, din spatele cortinei ridicate de Tusk se vede cu totul altceva: o cedare europeană care poate duce la subordonare politică prin dependență energetică de Rusia. Spusele lui Tusk sînt, dealtfel, întărite de documente publicate recent. Din ele se poate afla că diplomația germană continuă să facă lobby în Statele Unite pentru a preveni obstacole americane în calea proiectului NS2. Adevărat, Președintele Biden afirmă o poziție contrară proiectului dar tot el a ridicat, deja, sancțiunile impuse de Trump. Acum, Senatul american pregătește un amendament care reintroduce sancțiunile, votul e așteptat foarte curînd, iar lobby-ul german încearcă să evite un rezultat negativ. Situația e cu atît mai contradictorie cu cît luări de poziție venite din sînul administrației Biden vorbesc deschis de dependența pe care conducta NS2 o transportă, odată cu gazul rusesc, în Europa de Vest și de pericolul agravat prin aceleași mijloace pentru Europa de Est.

Nimic din ce a spus Tusk nu e complet surpinzător. În fond, jocul euro-rus sau, mai precis, germano-rus a fost tot timpul previzibil, deși niciodată declarat. Era aproape elementar de bănuit și înțeles că politica Estică a Germaniei trece prin Rusia, așa cum a făcut-o încă din zilele faimoasei Ostpolitik, lansată de fostul Cancelar german social-democrat Willy Brandt. La fel de evidentă era observația după care Germania s-a pus într-o situație vulnerabilă, odată cu suspendarea producției energetice nucleare decisă de Merkel în 2011 și cu măsurile de eliminare a surselor clasice de energie (cărbune și petrol) adoptate sub presiune ecologistă în ultimii ani.

Însă, partea cea mai amară a declarațiilor lui Tusk ține de realitatea neschimbată a politicii la nivel înalt sau, mai bine zis, de reconfirmarea logicii crude a istoriei. Cine are în față declarațiile lui Tusk are dreptul de a conchide că nimic nu e nou în lumea relațiilor de putere. Cînd vorbește de „neputința” declarată a Cancelarului Merkel în fața presiunilor oamenilor de afaceri germani, Tusk descrie un tablou vechi și infirmă pretențiile etice ale politicii europene. Prin urmare, același amestec dur de interese, aceeași brutalitate a profitului și aceeași indiferență la consecințele pentru cei ce nu fac parte din joc domină și determină deciziile fundamentale din care crește istoria. Presiunile intereselor de afaceri germane au, în acest tablou, forța atribuită epocii imperiale pe care consensul european spune că am lăsat-o demult în urmă. În plus, puterea acestei combinații nevăzute de interese e uriașă: ce a făcut ea e imposibil de desfăcut. Protestele reînnoite ale Ucrainei, prin vocea Președintelui Zelenski, și discursul constant exasperat al guvernului polonez sînt, după cîte se vede, inutile.

Și remarcile în care Tusk a vorbit de state membre UE indiferente la problema independenței energetice sugerează o realitate mult mai prozaică și mizeră decît declarațiile oficiale: voința de a considera Estul parte integrantă a blocului UE (solidaritate europeană - cum i se spune oficial și festiv) are limite stricte.

Episodul de la Gdansk are consecințe serioase. Una dintre ele e diminuarea serioasă a imaginii Cancelarului Merkel care nu mai apare în postura de lider istoric. Cei 16 ani de putere neîntreruptă ai Cancelarului Merkel par, după Gdansk, o etapă mai mult decît discutabilă. Însă prestigiul cancelarului Merkel e secundar în această fabulă care anunță, iar, că Europa de Est e singură. De astă dată, în compania partenerilor vestici din UE.

Încarcă mai mult

Traian Ungureanu

Fost parlamentar european (2009 – 2019), din partea PD-L (Partidul Democrat Liberal, apropiat președintelui Traina Băsescu) și ulterior a PNL (Partidul Național Liberal).

Jurnalist în România, între 1983-1988, Traian Ungureanu a lucrat la BBC, redacția pentru România, între 1989 – 2003. După care a devenit colaboratorul extern al Europei Libere, unde a scris despre politica din România și Europa, a ținut o cronică sportivă iar după ce a devenit europarlamentar, o cronică europeană. Semnează un blog politic și în fiecare vineri, un Jurnal de corespondent de la Londra.

Opiniile autorului nu reprezintă, neapărat, punctul de vedere al radio Europa Liberă.

XS
SM
MD
LG