Traian Ungureanu

E prea tîrziu? Am intrat, deja, într-una din acele mișcări ale timpului care trag după ele societăți și civilizații? E greu de răspuns în termeni preciși dar senzația e copleșitoare. Sentimentul răsturnării istorice plutește în aer. Tot ce era pînă de curînd dat, cert și garantat - toate ideile și instituțiile pe care se sprijină civilizația în care trăim - se clatină sau par arbitrare, vinovate și fragile. Nimic în afara proclamațiilor care mătură viața clădită în milenii de civilizație nu mai are dreptul la viață. Singura realitate admisă în febra contestației e distrugerea rapidă și generală a realității. Inventarul e înspăimîntător.

Campania de anihilare a lovit rînd pe rînd noțiunile elemntare ale vieții de grup și, chiar, ale anatomiei umane. Noua ideologie a progresului, drepturilor și identității supreme forțează eliminarea granițelor de stat și a fronteirelor culturale, după ce le-a declarat o barieră rasistă. În consecință, migrația nu mai e transfer de populații ci datorie civică. Familia suferă același tratament și a fost așezată între marile relicve rușinoase ale discriminării ”de gen”. De aici, deprecierea familiei descrisă cu ostilitate drept formă de asociere ”tradițională”. Sexul a fost suspendat și redefinit ca opțiune psiho-personală. A fi bărbat sau femeie nu e nici obligatoriu, nici permanent, nici singura opțiune. Egalitatea, înțeleasă ca obligație numerică a scos din joc ideea de merit și competența recunoscută. Cotele rasiale și sexuale bat orice alt considerent la angajare și pot aduce un post oricărui candidat cu identitate, nu cu pregătire corespunzătoare. Statul și funcția lui de garantor al ordinii au fost demascate ca părți îngemănate al sistemului de opresiune. Forțele de ordine, în primul rînd poliția, au fost defăimate și puse în fruntea listei de instituții care trebuie lăsate fără finanțare. Cultura istorică și educația școlară au devenit, tot prin proclamație, oglinda intereselor de rasă ale opresorilor occidentali trecuți sau prezenți. Memoria lor e îndepărtată, odată cu statuile demolate la cererea noilor forțe ale vigilenței și corectitudinii. Filozofia, istoria, economia, științele medicale sînt șterse sau rescrise pentru a elimina autori, opere și idei indezirabile. Adevărul e o noțiune flexibilă, discutabilă și nenecesară. În aceste condiții, cenzura e cea mai activă formă de gîndire și argumentul cel mai frecvent, la întîlnirea cu opiniile diferite, exprimate azi sau de la sumerieni încoace. În genere, tot ce a pre-existat suflului devastator care condamnă, acum, viața lumii nu e nimic mai mult decît o mascaradă criminală, un complot înrăit împotriva exploataților, exclușilor și minoritarilor dintotdeauna. Existența spirituală și viața concretă a lumii de pînă azi sînt un fals mizer. Suma lor e mereu egală cu acte premeditate de rasism, profit și exploatare.

Aici am ajuns în anul 2020, la aproape 80 de ani de la victoria democrației asupra nazismului și la 30 de ani de la triumful aceleiași democrații asupra comunismului. Tabloul e complet și cere, fără rezerve și excepții, înlocuirea sau, mai bine și mai repede, suprimarea civilizației încununate de aceste victorii - excepție fac, deloc surprinzător, numai ideile groparilor generoși care au trecut la înhumarea atîtor milenii de rușinoasă cultură umană. Acesta fiind tabloul, acestea fiind dorințele și urgențele de neamînat ale noului val de gîndire, apar, inevitabil, cîteva întrebări.

Mai întîi: cum de e posibil ca umanitatea în întregul ei să fi greșit tot, în toate direcțiile și pe toate planurile, de la începutul vremurilor și pînă astăzi? Căci revolta împotriva civilizației presupune o civilizație eșuată. E, deci, tot ce am gîndit și clădit, din generație în generație, o rătăcire pe care o îndreaptă, astăzi, s-ar zice, din senin, cei ce văd adevărul pe care o omenire oarbă nu l-a ghicit nicicînd? Pare absurd. Dar nu tot ce pare absurd e imposibil sau inexistent.

Sîntem în fața unei realități înfricoșătoare dar nu și în fața unei atitudini nemaivăzute,. Dacă ajută la ceva, ar trebui spus că istoria umanității a mai cunoscut și a mai traversat, cu pierderi colosale, asemenea faze destructive și curente nihiliste. Sofistica greacă e un strămoș complex și dificil al viforului elementar de astăzi. Apoi, milenarismul sectar creștin, războaiele pentru adjudecarea formelor de stat care au fost la un pas de distrugerea Europei în secolul XVII și cutremurul negaționist al Franței revoluționare au precedat furiile de astăzi și le-au dictat repetitiv ideile fixe.

Cine dorește, însă, exemple mai ușor de descifrat trebuie să lege cu secolul trecut. Nazismul și Comunismul de stat au fost sigure de inutilitatea vinovată a lumii și au adus-o în pragul dispariției. Pînă la urmă, tulburarea zilelor în care trăim nu e nici atît de nouă, nici atît de originală pe cît și-ar dori să creadă animatorii ei. S-ar zice că umanitatea trece periodic prin episoade de boală și rătăcire pe care le transformă într-o forță teribilă, dezlănțuită împotriva propriei ființe. Am mai crezut că tot ce a fost înainte de noi și tot ce am clădit cu valorile originare ale umanității e un păcat de neiertat și de eradicat urgent. Concluzia e inevitabilă: dorul înverșunat de auto-distrugere e parte a culturii și condiției umane. Ca întotdeauna, pierderile vor fi colosale. Și tot ca întotdeauna, noii campioni ai utopiei vor fi eliminați cu propriile argumente de proprii tovarăși de luptă. Umanitatea nu poate fi înlăturată dar e destul de limpede că acest adevăr elementar trebuie reînvățat periodic și plătit cu un preț cumplit.

Deja respins în Occident de consensul stîngist al elitelor, Bukovski s-a întors, pentru un timp, în Rusia, sperînd că poate ajuta, acolo, în spațiul originar al ideii comuniste, la clarificarea și condamnarea ororilor sovietice. Momentul era favorabil. Noul lider rus Boris Ielțîn juca radical cartea identității ruse și decisese să distrugă mirajul comunist la el acasă. Bukovski a fost primit bine și a devenit parte a proiectului care urma să condamne oficial Partidul Comunist, într-un așa numit Nuremberg al comunismului. Bukovski a primit dreptul de a intra în arhivele secrete ale Partidului Comunist și ale KGB-ului. Ajuns în arhive, pentru scurt timp și înarmat cu un scanner portabil, Bukovski a copiat o mare cantitate de documente și dosare uluitoare și incriminante. În cele din urmă, radicalismul lui Ielțîn s-a stins, așa cum crede Bukovski, după 1994, cînd noul Președinte rus a devenit prizonierul serviciilor secrete. Însă documentele copiate de Bukovski au fost scoase din țară, puse în ordine, traduse și publicate în așa numita Arhivă Bukovski. Deși a reușit să copieze o cantitate limitată de documente, Bukovski a extras esența criminală a comunismului în date, nume, decizii și fapte incontestabile. Cine dorește cu adevărat să cunoască adevărul îl va afla, netrucat și neprelucrat, în cuprinsul Arhivei Bukovski. Ce nu știa Bukovski și ce se feresc în continuare mulți oameni să creadă, e că judecata crimelor comunismului nu are sorți de izbîndă.

Revelațiile lui Bukovski au fost studiate și salutate, din nou, de un grup restrîns de istorici. Presa și opinia publică le-a semnalat în treacăt, iar consecințele politico-morale au fost nule. Comunismul nu putea fi judecat, tocmai pentru că fascinata ideii comuniste era vie, iar dominația stîngismului între formatorii de opinie era masivă. Ideea comunistă își păstra neatinsă libertatea, adică acea putere dată de lipsa limitelor, a criticii și a normelor interne sau externe. În fond, succesul comunismului nu e altceva decît consecința situației privilegiate de imunitate eternă a unei idei care nu are nimic de înfruntat sau justificat. În scurt timp, Bukovski avea să dea ochii cu prelungirea occidentală a acestei fraude. După trei ani de lucru, Arhiva era încheiată și, după încă un an, Bukovski încheia cartea care ilustra și rezuma, cu o enormă bază documentară, esența ideii comuniste: volumul intitulat Judecată la Moscova. Cartea a fost tradusă în multe limbi, dar refuzată în englezește, adică blocată pe piața globală. În 1995, marea editură Random a acceptat publicarea, după care a început să dea înapoi, cerînd revizuiri și interpretări conciliante. Bineînțeles, Bukovski a refuzat să altereze mesajul documentelor și cartea nu a mai fost publicată. Au trebuit să treacă 25 de ani, pentru ca lucrarea să fie publicată în engleză de o mică editură americană. Între timp, curajul, opera și figura lui Bukovski deveniseră inactuale. Mai mult. Spre sfîrșitul anilor ’90, Vladimir Bukovski a fost așezat în zona toxică a adversarilor democrației. Noul standard public trecuse la o definiție a democrației bazată pe identitatea de valori și discurs cu Uniunea Europeană. Ca întotdeauna fidel valorilor pure, instinctul libertar al lui Bukovski a contrazis vehement această echivalare. Bukovski a scris și a vorbit insistent despre prelungirea ideii socialiste și a dirijismului în UE - agregare politică - pentru el - periculos de asemănătoare cu datele structurale ale URSS.

În lumea de azi, asemenea idei aduc excomunicarea și Bukovski a fost, inevitabil, etichetat drept reacționar, anti-democrat și extremist. Nimeni n-a mai stat să își aducă aminte că același Bukovski a fost la fel de tranșant față de cazurile de tortură imputate armatei americane în Iraq. Bukovski comisese, încă o dată, dar în altă variantă, păcatul suprem. Nu mult mai tîrziu, a venit și acuzația de imoralitate. Bukovski a fost acuzat într-un dosar de deținere de pornografie cu imagini de copii, după o situație care amintește de pățaniile frecvente ale figurilor publice radicale și indezirabile în Occident. Dosarul nu a fost finalizat în justiție. Bukovski a murit pe 27 noiembrie, ignorat, marginalizat și uitat.

În urma acestui caracter neînduplecat, rămîne o lecție grea și aproape inaccesibilă: în fața răului absolut, împotrivire absolută. Uitarea care va continua să îl înconjoare pe Bukovski e vechiul semnal defensiv al umanității incapabile să facă față adevărului și, adesea, propriilor idei.

Prima parte - Bukovski absolut (I)