Traian Ungureanu

Dacă există, între faptele și lucrurile vremurilor noastre, ceva ce tinde spre infinit, atunci nu poate fi vorba decît de Brexit. Acum doi ani și jumătate, pe 23 iunie 2016, cetățenii britanici cu drept de vot au fost chemați la referendum. Guvernul britanic a cerut o lămurire. Ce vor cetățenii britanici: rămîne Regatul Unit în UE sau pleacă? Votul liber și legal al cetățenilor britanici a decis că Regatul Unit trebuie să părăsească UE. Rezultatul final a fost destul de strîns: 52% au spus Da și 48% au spus Nu. Dar votul a fost exprimat în cadrul unui referendum, adică la un tip de alegeri unde lucrează logica binară: ori/ori. Prin urmare, dimensiunile diferenței spune ceva dar nu decid. Și un vot în plus e suficient. Marea Britanie a luat o decizie clară.

Urmînd regulile elementare ale democrației, lămurirea cerută a fost transmisă de alegători guvernului care urmează să o transforme în fapt. Din acest punct, nu s-a mai auzit și nu se mai știe nimic de decizia alegătorilor. Imediat după ce alegătorii au votat și au ieșit, în scenă a intrat guvernul. De doi ani și jumătate, Guvernul și Parlamentul au plonjat într-un labirint din care nu mai pot și, foarte probabil, nu mai vor să iasă. Decizia clară de la referendum a dispărut. Nimeni n-o mai socotește clară și obligatorie. Nimeni nu mai lucrează pentru a o pune în aplicare. Mai mult, majoritatea membrilor Guvernului și ai Parlamentului susțin că decizia alegătorilor e altceva decît au decis alegătorii.

Toată lumea susține că lucrează zi și noapte pentru a duce la bun sfîrșit Brexitul, dar înțelege prin Brexit orice altceva decît au hotărît alegătorii. S-a ajuns, astfel, într-o situație revoltătoare și fără recurs. Stăpînirea refuză să pună în aplicare hotărîrea alegătorilor, în timp ce transmite alegătorilor că nu face altceva decît să le pună în aplicare dorința. Primul Ministru Britanic repetă că nu va avea odihnă pînă nu va scoate Regatul Unit din UE și își sprijine declarațiile pe un Acord, negociat cu UE, în care scrie clar că Regatul Unit rămîne parțial în UE. Și Parlamentarii susțin că nu vor altceva decît despărțirea de UE dar cer și perfectarea uniunii vamale cu UE care ar ține Regtul Unit sub regulile UE. Alți Parlamentari care susțin, deasemenea, că vor despărțirea de UE decisă prin referendum de alegători cer organizarea unui al doilea referendum care ar urma să dea verdictul final, anulînd, practic, primul referendum pe care tot parlamentarii susțin că îl respectă. După nenumărate propuneri și voturi, Parlamentul și Guvernul nu au căzut de acord. De fapt, nu au căzut de acord în ce fel anume să înlocuiască decizia alegătorilor cu soluția contrară.

Confuzia a atins un grad labirintic de complicație. Publicul larg a pierdut, demult, șirul și nu mai urmărește spectacolul. Orice a devenit posibil și nimic nu mai e de neconceput. Ultimul record a fost bătut marți, cînd Primul Ministru Conservator, Theresa May, a anunțat că vrea o soluție construită împreună cu parlamentarii laburiști din opoziție. Cu alte cuvinte, liderul Conservatorilor și-a lăsat în urmă propriul partid și se bazează pe sprijinul opoziției, care susține că vrea să respecte voința alegătorilor britanici și propune un Brexit bazat pe uniune vamală sau un al doilea referendum, adică orice altceva decît ce au votat alegătorii.

Așa arată siutația în acest moment. Ea cuprinde nenumărate ipoteze sofisticate și o singură certitudine: voința alegătorilor nu mai e în joc. Ea a fost respinsă sub cele mai felurite pretexte și cu cele mai subtile tehnici. Îndată ce a încăput pe mîinile politicienilor, decizia alegătorilor a încetat să mai existe. Adevărat, o minoritate - poate 15% din parlamentari și miniștri - continuă să se opună și să ceară respectarea voinței alegătorilor. Dar acest grup e insuficient. Majoritatea politicienilor nu vor să se despartă de UE și refuză să aplice decizia luată de alegători. S-ar părea că sîntem în fața unei neînțelegeri locale, a unui accident provocat de circumstanțe strict britanice. Pînă la un punct, așa e. Dar numai pînă la un punct. Marele spectacol din Marea Britanie e parte a unei realități globale.

Mult înaintea justiției, bunul-simț sugera că ideea unei conspirații Trump-Rusia e o bazaconie și că această idee aberantă a fost inventată pentru a justifica eșecul neașteptat al Democraților la alegerile din 2016. Căci e de bun simț să crezi că zecile de milioane de alegători care l-au votat pe Trump nu sînt niște creduli sărmani cu duhul, vânturați în voie de Rusia. La fel cum ipoteza după care Rusia are mijloace demonice omnipotente care prostesc, dintr-un foc, zeci de milioane de oameni ține de zona fantasticului ieftin. Evident, Rusia s-a amestecat în alegeri, adică s-a amestecat iar, în alegeri, așa cum a făcut-o la toate alegerile majore din statele occidentale. Dar ideea după care, de data asta, rușii au decis câștigătorul sau că îl au la mâă e ridicolă.

De ce au mușcat, totuși, atâția oameni și organizații de vârf, din această legendă grosolană. Aici e problema. Căci nu e vorba de credulitate sau naivitate înșelată. Tot ansamblul media, politic și cultural s-a înscris, de la bun început, voluntar, într-un uriaș efort de negație și anulare a rezultatului alegerilor. De unde știm? Din simplul fapt, că aparatul s-a pus în mișcare fără să simuleze, măcar o clipă, dubiul sau îndoiala. Campania a pornit de la verdict. Pe parcurs, în doi ani și jumătate de minciuni, exagerări și lipsă de onestitate, credibilitatea acestor instituții a fost abandonată complet. În special presa, a lăsat de-o parte orice pretenție de corectitudine și s-a transformat în mașină de propagandă și presiune. Persoane și mărci de calibru și-au sacrificat reputația și continuă același joc. În parte, pentru că nu mai au cale de ieșire, în parte pentru că suferă de o gravă și tot mai răspândită boală morală: disprețul față de ceilalți. Lumea politică oficială și așa zisele elite universitare, de presă și artsitice au lichidat deja chestiunea democrației reale ajungând la concluzia că opinia exprimată prin vot de oamenii comuni e riscantă și, cel mai adesea, prostească. Blocul elitar are tot mai mult convingerea că nimic important nu trebuie lăsat în voia electoratului de rînd. De aici similitudinea frapantă între efortul de a răsturna alegerile americane din 2016 și tentativa înverșunată de a anula rezultatul referendumului care a scos Marea Britanie din UE. În ambele cazuri, actorii și argumentele sînt aceleași. Lumea de sus a politicii, opiniei și culturii susține că votul a fost o eroare și că eroarea a fost provocată de manipulări, minciuni și dezinformare. Treptat, credința în democrația electorală și curajul pe care îl presupune viața după normele democratice au scăzut și au devenit, chiar, o povară de lepădat. Cei ce conduc știu mai bine și, dacă știu mai bine, nu ar trebui să se încurce cu opiniile ignoranților care vin la vot. Pericolul crește și, poate, remediul ar trebui să fie reintroducerea responsabilității în viața publică. Astfel, într-o epocă în care opiniile incorecte rasial, sexual sau ideologic sînt taxate sever prin excludere, ar fi interesant de știut: cine și cum va fi făcut responsabil de avalanșa de calomnii, dezinformare și presiune anti-democratică din cazurile Trump și Brexit? Vor proceda giganți ca Twitter, Facebook sau Google așa cum procedează, de regulă, în cazul radicalilor și conspiraționiștilor? Vor fi închise conturile celor ce au propagat fără încetare teoria conspirației Trump-Rusia? Vor fi denunțați cei ce au afirmat deschis și repetat inferioritatea mentală a alegătorilor americani și britanici? Vor fi excluși din viața publică autorii care și-au asigurat cititorii și telespectatorii că țara lor e condusă de un trădător sau împinsă la ruină de o bandă de falsificatori care vrea să discrediteze UE? Mai mult ca sigur, nu. Căci judecata stă în mâna celor ce se fac vinovați de asemenea rătăciri. O mare parte din mass media și, în genere, elitele conducătoare au o funcție de control pe care o consideră necriticabilă și de care se folosesc pentru a promova o agendă extremă: propria putere. Ne apropiem, din păcate, de observația că dușmanul cel mai redutabil al democrației crește în interior.