Traian Ungureanu

Din mijlocul flăcărilor, Catedrala Notre Dame a luminat, o data pentru totdeauna, ce s-a stins. Uluitoarea catedrală ridicată de geniul creștinismului acum 850 de ani a fost cuprinsă de foc în vremuri de agonie creștină. Mai dureroasă chiar decît focul și pierderea atîtor minuni, cacofonia ce a urmat marelui dezastru a măsurat dezonoarea, confuzia și nesiguranța lumii cu care am învățat să ne mîndrim.

Un șir lung și pînă de curînd absent de politicieni, personaje media și alți capi ai lumii post-creștine au deplîns nenorocirea în termeni cum nu se poate mai străini de înțelesul acestei drame. Începînd cu Președintele Macron, ctitor hiperactiv al unei Europe tehno-administrative, un amar de lume selectă a vorbit dinafară, străin, și fără înțelegerea umană a unui fapt de adîncă semnificație umană. Folosind și obosind aceleași formule și clișee, toți au pomenit arta, cultura, artefactele, simbolisitcă pariziană și respectul pentru vestigii istorice. Nimeni n-a vrut sau n-a știut să pătrundă în tristețea unei epoci de adîncă defăimare, dispreț și ostilitate față de creștinism. Omagierea oficială a Catedralei Notre Dame a fost, cuvînt cu cuvînt, un act de ipocrizie smerită. Dacă n-ar fi fost așa, declarațiile din noaptea focului de la Notre Dame ar fi avut legătură cu faptele dinainte. Dar nu e așa.

Adevărul e că personajele politice, media și culturale care fac acum elogiul Catedralei sînt aceleași figure care practică o indiferență constantă și, adesea, criminală față de tot ce e creștin. Mult înainte de incendiul de la Paris, creștinii din Orientul Mijlociu, Africa și Asia au fost și sînt prigoniți, umiliți și uciși, fără cea mai mica reacție de solidaritate sau împotrivire a lumii bune occidentale. Orice altă minoritate are dreptul la compasiune și provoacă reacții robuste. Cu excepția creștinilor. Veți vedea, desigur, nenumărate demostrații de stradă și campanii media, cu celebrități, guverne și organizații civile în centru, dacă e vorba de homosexuali, drepturile transgender, tratamentul Islamului sau suspiciuni de rasism. Nu ați văzut și nu veți vedea niciodată demonstrații ale acelorași în fața ambasadelor Pakistanului sau Nigeriei, state în care creștinii sînt izgoniți sau uciși zilnic. Așa cum nu veți vedea nici urmă de protest cînd e vorba de drepturile omului în Korea de Nord. În plus, tot ce e valoare și filozofie creștină a fost demult dislocat, proscris și înlocuit în conștiința și educația occidentală cu un ocean de insulte și minciuni.

Orice persoană educată sau măcar la curent cu știrile va afla că tradiția creștină e o fabrică de rasism, violență și supestiție. Faptele spun, așadar, care e adevărata scară de valori a celor ce omagiză oficial Notre Dame. Cei ce au descoperit brusc Notre Dame sînt, sub presiunea propriilor convingeri, incapabili să vadă în Notre Dame altceva decît o mașină de absorbit turiști, propagat imaginea Franței și, prin asta, o sursă de încasări. De aici, insistența referințelor la cultură, prestigiu și artefacte. Dar asta lasă pe dinafară adevăratul înțeles istoric și spiritual al marii catedrale și al epocilor care au născut-o și dus-o la bun sfîrșit. Comentată și omagiată în acest fel, Notre Dame e o versiune mai greoaie a celeilalte embleme turistice a Parisului: Tour Eiffel. Așa cum mantia lui St. Louis, salvată din focul zilei 15 aprilie 2019, devine o variantă inferioară a tricoului lui Neymar, divinul de la PSG.

[Opiniile autorului nu coincid neapărat cu poziția Radio Europa Liberă]

Rădăcinile britanice ale blocajului prilejuit de Brexit sînt cum nu se poate mai simplu de dibuit. Marea Britanie e acea parte insulară a Europei care a fost tot timpul excepția, a dezvoltat instituții separate, de la sistemul de proprietate la sistemul electoral, și are o tradiție fără egal în materie de autonomie. Aceste date au garantat poziția critică a Marii Britanii față de sistemele dezvoltate în partea continentală a Europei și, înainte de orice, față de transformarea acestui spațiu într-o entitate tot mai asemănătoare cu un stat unic, după direcția imprimată progresiv de UE.

De aici încolo, însă, lucrurile nu mai țin de datele interne britanice. Refuzul elitelor politice, culturale, administrative și universitare britanice de a recunoaște o decizie luată prin vot popular e rezultatul unui conflict de clasă. Mai important, un conflict de clasă vizibil la nivel global. În Marea Britanie dar și în Europa continentală, în America de Nord și în alte zone de civilizație occidentală, societățile s-au rupt de-a lungul aceleiași linii.

Clasa conducătoare a renunțat complet la respectul față de clasa de jos. Elitele fac cu greu sau nu mai fac deloc față sistemului democratic în care politica stă pe principiul suveranității populare, adică pe capacitatea sistemului politic de a respecta mandatul dat de cei ce decid prin vot cine și cum conduce. Elitele au dezvoltat propria sferă de interese și valori și au remarcat, probabil la începutul anilor ’90, că nu mai au nevoie de cei cărora trebuie să le ceară votul. O noua realitate economică și tehnologică a făcut posibilă lărgirea piețelor și dezlipirea de condiționările locale.

O țară ca Marea Britanie, de pildă, poate folosi forța de muncă ieftină a Indiei, eliberîndu-se, astfel, de obligații politice față de fosta clasă muncitoare locală. În același timp, filozofia progresistă a drepturilor și compasiunii a făcut posibil importul în masă al unor populații de înlocuire, în majoritate migranți din lumea a treia, care sînt fidelizați și transformați în electorat fidel elitelor. Cert e că puterea și prosperitatea elitelor depind tot mai puțin măsură de consimțămîntul și munca claselor de jos.

Impresia după care elitele britanice au considerat decizia de ieșire din UE drept furt al unui avantaj ce le aparține e corectă. Un Brexit real care scoate Marea Britanie din UE, nu ia nimic de la alegători dar lasă elitele fără sistemul de relații, profit și autoritate care le asigura nenumărate avantaje. Elitele britanice consideră, deci, că a bloca Brexitul e un act obligatoriu care le conservă puterea pusă sub risc.

Urmarea e ceva ce se numește, în psihologie, disonanță colectivă: situația în care o persoană sau un grup susține și dezvoltă idei multiple, diferite și contradictorii. În această formulă de gîndire, elitele pot susține că fac politică democratică și, în același timp, pot nega bazele ultime ale democrației. Insistența cu care elitele și discursul principal al mediilor de informare repetă un discurs fals în timp ce realitatea trimite în direcție contrară e un simptom generalizat în lumea occidentală.

Această configurație care transformă iluzia în realitate și invers e de găsit și în discursul britanic în care politicienii susțin că lucrează la Brexit, în timp ce îl sabotează și în discursul elitar american care susține că Președintele Trump nu e legitim sau e un agent străin, în timp ce rezultatul votului și al anchetelor oficiale spun că lucrurile stau pe dos. În aceeași situație se află și Uniunea Europeană care a dezvoltat, chiar, o obișnuință din a nega sau răsturna rezultatul votului popular.

Așa cum au arătat-o în ultimii 20 de ani cazurile Franței, Irlandei, Olandei și Marii Britanii, UE respectă rezultatul referendumurilor pe care le cîștigă și cere sau obține repetarea referendumurilor pe care le pierde. Sursa acestei despărțiri de realitate e, peste tot, una și aceeași: desprinderea de ceea ce era, odinioară, masa electorală a unei națiuni și certitudinea că elita deține un mecanismul care permite viața dincolo de realitatea internă. Într-adevăr, lucrurile stau chiar așa. Sistemul de comunicații, comerț și valori extins la nivel global permite viața autonomă a grupurilor elitare. Problema e că majorități sociale largi au rămas pe dinafară și continuă să trăiască în statele conduse de elitele ce și-au mutat intersele și sfera de lucru în sfera globală. În această situație, conflictul e total.

Democrația continuă să oblige elitele să ceară votul societăților pe care le-au părăsit, dar interesle de grup le îndeamnă să nesocotească dorințele celor ce au, în continuare, dreptul să le manifeste legal. Democrația devine, în acest fel, o povară pentru grupurile de la vîrf și un rezervor de resentimente pentru grupurile de jos. Brexit și situațiile similare din alte state occidentale sînt doar începutul unei ciocniri care va continua pentru mult timp, în forme astăzi imprevizibile. Marea clarificare e departe, dar curtează, deja, comportamente radicale. În primul rînd, extremismul. Sus, unde elitele au decis să dejoace regulile sistemului democratic. Și jos, unde oamenii de rînd sînt tot mai tentați de reacții radicale la urna de vot și în stradă.

Aproape inevitabil, conflictul se va solda cu mutații grave,. Elitele încearcă să sucească gîtul expresiei populare și, în consecință, sporesc măsurile restrictive în opinia publică, pe net și chiar în sfera privată. În același timp, mișcări politice radicale anti-sistem cîștigă simpatie și țintesc eliminarea uzanțelor democratice automate.