Traian Ungureanu

Nimic mai simplu și, dacă e să forțăm sarcasmul, mai banal decît o tragedie: cineva face o greșeală fatală și sfîrșește răpus de o dezlănțuire de forțe implacabile. După canonul grec, imoralitatea supremă se întrupează într-o nelegiuire intolerabilă (hybris) înlăturată de destinul care reface ordinea lumii.

Politica și ideologiile active ale lumii istorice nu par să urmeze acest tipar sever și reparatoriu sau, dacă o fac, aleg o cale incomparabil mai sinuoasă și mai lungă. Între altele, episodul Venezuela se derulează sub ochii noștri pentru a repeta lecția după care istoria e o variantă mult mai nesigură a tragediei. Asta, deși aparențele par să spună că ne aflăm în fața unei demonstrații salutare și pozitive: decenii de socialism revoluționar au desfigurat o națiune, au atins limita și vor fi pedepsite de revolta ordinii firești.

Într-adevăr, zilele chavismului și ale regimului succesor Maduro par numărate. În mod cu totul ieșit din comun, multe state occidentale au recurs la un gest radical, au încetat să recunoască administrația Maduro și au anunțat, rînd pe rînd, că văd în liderul opoziției conducătorul legitim al Venezuelei. Euforia provocată de această luare de poziție globală e justificată. Lumea democratică arată, în sfîrșit, acel tip de angajament coordonat care a lipsit în atîtea alte ocazii grave. Cine se va grăbi, însă, să considere că eșecul marei sfidări socialiste din Venezuela e și argumentul care pune în corzi sau elimină tentația revoluționară globală se înșală. Venezuela e un capitol dur și complex, într-o istorie încă mai tulbure care acoperă rădăcinile stîngismului sud-american și, mai larg, mobilurile mentale ale cauzei stîngiste globale. Tema e prea puțin înțeleasă. Cine vrea să plece de la o introducere bună are la dispoziție analiza clară și bogat documentată psiho-filozofic a lui Vladimir Tismăneanu (în spațiul acestui site).

Pe scurt, nervul revoluționar sud-american și surorile lui militante occidentale nu trebuie subestimate sau declarate, prematur, defuncte. Eșecul manifest al socialismului în Venezuela spune doar că regimul Maduro va pierde puterea. Că extraordinarul cocktail de socialism ideologic, narco-banditism, retorică sangvinară și demagogie populistă pus în mișcare de Chavez și Maduro va falimenta curînd. Nu și că nostalgia turmentată a revoluției absolute își trăiește sfîrșitul. Recent, un partizan fidel al acestui tip de gîndire a făcut o demonstrație simultană de prostie și încăpățînare, într-un interviu memorabil, la un canal de televiziune britanic. E vorba de interviul în care Ken Livingstone, fost primar radical marxist al Londrei, e dezarticulat bucată cu bucată și asistă la propria desființare fără să renunțe la dogmă.

Aflat sub hipnoză ideologică totală, Livingstone refuză să accepte argumente și fapte elementare. Cazul acestui campion al stînigismului neolitic occidental e un avertisment. Orice se va întîmpla în Venezuela și oricît de dramatică va fi căderea socialismului local, credința în ideea primară a revoluției nu se va clinti. De aici, o serie de observații care nu infirmă adevărul fundamental al fiasco-ului din Venezuela dar temperează așteptările. Mai întîi, e vorba de natura profundă, irațională și copleșitoare a mentalității revoluționare. Ea nu face și nu acceptă demonstrații. Ea există, domină, captează existențial și atît. Restul nu contează sau e eroarea celorlalți.

Foarte aproape de sau chiar totuna cu febra religioasă, mania revoluționară nu poate fi demontată sau infirmată. Adepții ei pot fi obligați, cel mult, la regretul nostalgic al vremurilor bune și la reveria romantică din care s-a născut mitologia lirică a socialismului. Dar vindecați sau convertiți, niciodată. Excepțiile sînt o aparență. Figurile care au renunțat la stîngism, au trecut în cealaltă tabără și au denunțat, de acolo, febra revoluționară n-au fost niciodată produse naturale ale stîngii. În cazul lor, fisuri la început invizibile au permis contactul cu gîndirea liberă și complexitatea contradictorie a lumii. Asta a fost deajuns pentru despărțirea de mai tîrziu. Dar, în esență, identitatea revoluționară și trăsăturile ei existențiale nu admit recurs. E exact ce nu înțeleg cei ce jubliează acum, bănuind că dezastrul din Venezuela va da lecția definitvă. Mai mult, cîteva din gesturile și poziționările lumii democratice vor alimenta, involuntar, resentimentul care va hrăni, la rîndul lui, viitoarele generații de slujitori ai cultului revoluționar.

Adevărat, Venezuela și socialismul exterminator în care se zbat atîția cetățeni ai acestei făcută pentru bogăție și adusă la cea mai neagră sărăcie sînt departe. Asta n-ar trebui, totuși, să fie un obstacol, într-o epocă în care distanțele nu mai separă. În fond, cine are privirea îndeajuns de scrutătoare pentru a zări dramele din Yemen, din Sudan sau de pe Mediterana nu are cum să nu vadă pînă în Venezeula. Încă mai ciudat, atenția organizațiilor specializate în compasiune și solidaritate globală ratează zone mult mai apropiate, de/a dreptul locale și natale. Iată cazul așa numitelor Veste Gabene din Franța.

Mișcarea de protest care contestă deciziile elitei politice franceze e numeroasă, populară și apolitică. Protestatarii sînt, în imensa lor majoritate, oameni de rînd care nu fac parte din vreun partid. E vorba de societatea de jos. De oameni mărunți cu salarii și pensii modeste. Protestul vine din degradare, sărăcie și umilință. Impozitele arbitrare, lipsa de locuri de muncă și uitarea îi fac pe acești oameni să se simtă abandonați și disprețuiți. Dar, curios! Nici un ONG, nici o persoană publică de calibru, nici o vedetă nu au preluat cazul acestor oameni. În rezerva aparent nesfîrșită de civism și umanitate a lumii civice nu s-a găsit nici un dram de simpatie pentru nefericirea celor ce protestează. Foarte bizar, nenumărații indignați care acuză lumea capitalistă de opresiune și denunță lăcomia detestatului 1% superbogat al lumii, nu au nimic de spus sau de compătimit la Vestele Galbene. Oare de ce? Nu fac parte Vestele galbene din inocentul 99% victimă a lăcomiei elitelor? Să fie la mijloc reținerea față gloata needucată care nu face politică, nu are titluri academice și nici valori progresiste? Să fie de vină simplul fapt că Vestele Galbene nu sînt mîncătoare de sushi? Nu! Ar fi pre mult! În fond, vedetele, ONG-urile și jurnalismul militant insistă că țin partea lumii amărîte și oprimate. Atunci, poate că aceste criterii nu se aplică în Franța sau poate că se aplică doar anumitor categorii de populație.

O altă problemă e definiția celor ce protestează sub numele de Vestele Galbene. Sînt ei sau nu parte a societății civile? La manual scrie că așa numita societate civilă e formată din cetățeni care spun nu puterii și își apără autonomia etică. Dar Vestele Galbene nu sînt socotite parte a societății civile. Atunci, poate că societatea civilă e un pic altceva decît ar putea înțelege un necunoscător. Poate că e vorba de societatea civilă de profesie. Adică de cei ce fac o meserie și o formă de organizare din protest. Poate că societatea civilă presupune criterii precise care decid cine poate critica și cine nu poate fi criticat. Poate că populația de rînd a provinciei și a lumii fără calificare înaltă a pierdut șansa de a fi primită în societatea civilă, tocmai pentru că nu îndeplinește criteriile politice, profesionale și de clasă. Ar fi trist să fie așa. Ar fi de-a dreptul scandalos să trebuiască să ne amintim că și comuniștii se socoteau revoluționari și anume revoluționari de profesie. Coincidențele continuă insistent.

Cazul Asia Bibi s-a încheiat recent, dar conține o poveste instructivă. Această femeie pakistaneză de 48 de ani a fost condamnată la moarte pentru blasfemie și a petrecut opt ani în detenție, așteptînd ziua execuției. Asia Bibi a fost acuzată de profanarea simbolurilor religioase musulmane. Pînă la urmă, Curtea Supremă a anulat sentința de condamnare la moarte. Curios, însă, din nou, vedetele și ONG-urile au ratat acest caz. Nimeni nu s-a sesizat devastator pentru a denunța un caz de discrimnare și înjosire a femeii. Mai mult, guverne occidentale care au arătat o generozitate enormă primind milioane oameni care susțin că au fost persecutați în Africa și Asia, nu s-au arătat gata să o primească pe Asia Bibi. Asta, deși nu există nici o îndoială că dacă cineva ilustrează perfect situația persecutatului în pericol de moarte, atunci e vorba de Asia Bibi, femeia care a așteptat opt ani lîngă eșafod. Cu toate astea, nici o emoție. Între milioanele de persoane primite ca refugiați, nu s-a găsit loc pentru Asia Bibi. Ciudat. Oare pentru că, așa cum au scris ziare foarte serioase, multe guverne occidentale au socotit că, primind-o pe Asia Bibi, riscă proteste ale musulmanilor aflați dea în Occident? Pare imposibil. Doar compasiunea pentru cei persecutați nu ocolește pe nimeni! De pildă, pe creștinii fugăriți și căsăpiți în Orientul Mijlociu, Nordul Africii, Pakistan sau China. Așa știm din declarațiile oficiale și din programele de principii ale asociațiilor umanitare care salvează refugiați și protejează minorități peste tot în lume. Încă o coincidență: coincidențele se adună și fac probleme.