Traian Ungureanu

Mutarea senzațională care a dus la recunoașterea oficială a unui nou președinte în Venezuela lui Maduro e tonică și plină de consecințe neprevăzute. Evident, orgia de abuzuri și fanatismul regimului Maduro sînt o realitate revoltătoare. Mijloacele alese pentru a detrona blestemul socialist care a distrus Venezuela sînt salutare pe termen scurt, dar dincolo de control pe temen lung. Mai întîi, pentru că ele vor da un tsunami la moară teoriei conspirației și resentimentului, adică acelei stări mentale care e a doua natură pentru partizanii stîngii revoluționare.

Cine vrea poate observa că propagandă aliată rusă și arabă lucrează, deja, din plin la această temă. Mișcarea statelor occidentale a pornit la drum cu un risc. Ea a expus și folosit la vedere democrația care devine, în acest fel, vulnerabilă la acuzația de ipocrizie. Mai mult, ideea de a cere regimului Maduro să organizeze rapid alegeri corecte e rizibilă. Prespunînd că așa ceva se va întîmpla, cît de credibil va fi climatul de desfășurare și cît de probabilă erupția violenței? Nimeni nu trebuie să își facă iluzii: mulțimile pe care Maduro poate conta și pe care le poate stîni sînt considerabile.

Problema tratamentului folosit în cazul Venezuela 2019 e, în mare parte, rezultatul contextului politic. Pe de o parte, președintele american Trump știe că Venezuela e o carte cîștigătoare, smulsă din mîna unui Partid Democrat tot mai excesiv și obsedat de hărțuirea legalistă a lui Tump. E, deci, de crezut că Trump a avut toate motivele să recurgă la gesturi radicale în dosarul Venezuela. Dincolo de chestiunile de politică internă americană, cazul Venezuela a fost forțat de starea relațiilor cu Federația Rusă, China, Iran și Cuba - finanțatori și susținători politici declarați ai regimului Maduro. Administrația Trump a făcut o mutare care parează interferența regimurilor autoritare aliate cu Maduro. Asta explică și ușoara întîrziere cu care a reacționat Uniunea Europeană. Inițial, declarația de recunoaștere a liderului opoziției ca președinte, a fost lăsată în seama Parlamentului European, care, desigur, nu e un stat sau un guvern și nu poate face decît declații simbolice și legal nule. Abia după cîteva zile, sub presiunea valului de opinie din lumea occidentală, multe - dar nu toate - guverne ale statelor membre occidentale s-au alăturat poziției americane. Întîrzierea și absențele vin din natura intimă și sensibilă a relațiilor politice și a schimburilor comerciale cu Federația Rsuă, China și Iran.

Oricum, declarația colectivă prin care numeroase state occidentale și sud-americane sprijină schimbarea de putere în Venezuela e un act curajos în materie de diplomație. Și, nu mai puțin, riscant. În lipsa unei dezertări a forțelor armate și a serviciilor de securitate, conflictul cu administrația Maduro nu se va încheia rapid. Miile de ”consilieri” cubanezi și ruși trimiși în sprijinul lui Maduro se vor îngriji e problema fidelității. Restul îl vor face datoriile. Venezuela e, deja, o țară vîndută, pe credit bancare largi, Chinei și Rusiei.

Paradoxul cel mai ironic al acestei situații spune că o lovitură de stat ca la carte era de preferat. Ca în atîtea alte ocazii, saltul rapid în democrație, sub imbold occidental, se poate solda cu o tranziție lungă și frămîntată. Demagogii stîngii vor îmbrățișa fără întîrziere motivul intervenției străine, știind bine că acest refren e incendiar în America de Sud. După tot ce se poate prevedea, Maduro va cădea, dar haosul va rămîne. Juan Guaido, politicanul de opoziție care a fost recunoscut ca președinte interimar, e socialist și membru al unui partid afiliat la Internaționala Socialistă. Cu siguranță, Guaido nu e sau nu își mai poate permite să fie un socialist doctrinar. Ideologia va fi surclasată de obligațiile față de sprijinul decisiv arătat de democrațiile occidentale. În același timp, căderea lui Maduro va fi tratată de stînga radicală în regim de martiriu și pusă la treabă în viitorul imediat. Militanții stîngii extreme ocupă acum un spațiu central în politica occidentală, în mass-media și între formatorii de opinie occidentali. Sanders, Corbyn, Melenchon și alte figuri, ceva mai bine camuflate, vor continua să propage fantoma revoluției absolute, în așteptarea unui moment mai bun.

Nimic mai simplu și, dacă e să forțăm sarcasmul, mai banal decît o tragedie: cineva face o greșeală fatală și sfîrșește răpus de o dezlănțuire de forțe implacabile. După canonul grec, imoralitatea supremă se întrupează într-o nelegiuire intolerabilă (hybris) înlăturată de destinul care reface ordinea lumii.

Politica și ideologiile active ale lumii istorice nu par să urmeze acest tipar sever și reparatoriu sau, dacă o fac, aleg o cale incomparabil mai sinuoasă și mai lungă. Între altele, episodul Venezuela se derulează sub ochii noștri pentru a repeta lecția după care istoria e o variantă mult mai nesigură a tragediei. Asta, deși aparențele par să spună că ne aflăm în fața unei demonstrații salutare și pozitive: decenii de socialism revoluționar au desfigurat o națiune, au atins limita și vor fi pedepsite de revolta ordinii firești.

Într-adevăr, zilele chavismului și ale regimului succesor Maduro par numărate. În mod cu totul ieșit din comun, multe state occidentale au recurs la un gest radical, au încetat să recunoască administrația Maduro și au anunțat, rînd pe rînd, că văd în liderul opoziției conducătorul legitim al Venezuelei. Euforia provocată de această luare de poziție globală e justificată. Lumea democratică arată, în sfîrșit, acel tip de angajament coordonat care a lipsit în atîtea alte ocazii grave. Cine se va grăbi, însă, să considere că eșecul marei sfidări socialiste din Venezuela e și argumentul care pune în corzi sau elimină tentația revoluționară globală se înșală. Venezuela e un capitol dur și complex, într-o istorie încă mai tulbure care acoperă rădăcinile stîngismului sud-american și, mai larg, mobilurile mentale ale cauzei stîngiste globale. Tema e prea puțin înțeleasă. Cine vrea să plece de la o introducere bună are la dispoziție analiza clară și bogat documentată psiho-filozofic a lui Vladimir Tismăneanu (în spațiul acestui site).

Pe scurt, nervul revoluționar sud-american și surorile lui militante occidentale nu trebuie subestimate sau declarate, prematur, defuncte. Eșecul manifest al socialismului în Venezuela spune doar că regimul Maduro va pierde puterea. Că extraordinarul cocktail de socialism ideologic, narco-banditism, retorică sangvinară și demagogie populistă pus în mișcare de Chavez și Maduro va falimenta curînd. Nu și că nostalgia turmentată a revoluției absolute își trăiește sfîrșitul. Recent, un partizan fidel al acestui tip de gîndire a făcut o demonstrație simultană de prostie și încăpățînare, într-un interviu memorabil, la un canal de televiziune britanic. E vorba de interviul în care Ken Livingstone, fost primar radical marxist al Londrei, e dezarticulat bucată cu bucată și asistă la propria desființare fără să renunțe la dogmă.

Aflat sub hipnoză ideologică totală, Livingstone refuză să accepte argumente și fapte elementare. Cazul acestui campion al stînigismului neolitic occidental e un avertisment. Orice se va întîmpla în Venezuela și oricît de dramatică va fi căderea socialismului local, credința în ideea primară a revoluției nu se va clinti. De aici, o serie de observații care nu infirmă adevărul fundamental al fiasco-ului din Venezuela dar temperează așteptările. Mai întîi, e vorba de natura profundă, irațională și copleșitoare a mentalității revoluționare. Ea nu face și nu acceptă demonstrații. Ea există, domină, captează existențial și atît. Restul nu contează sau e eroarea celorlalți.

Foarte aproape de sau chiar totuna cu febra religioasă, mania revoluționară nu poate fi demontată sau infirmată. Adepții ei pot fi obligați, cel mult, la regretul nostalgic al vremurilor bune și la reveria romantică din care s-a născut mitologia lirică a socialismului. Dar vindecați sau convertiți, niciodată. Excepțiile sînt o aparență. Figurile care au renunțat la stîngism, au trecut în cealaltă tabără și au denunțat, de acolo, febra revoluționară n-au fost niciodată produse naturale ale stîngii. În cazul lor, fisuri la început invizibile au permis contactul cu gîndirea liberă și complexitatea contradictorie a lumii. Asta a fost deajuns pentru despărțirea de mai tîrziu. Dar, în esență, identitatea revoluționară și trăsăturile ei existențiale nu admit recurs. E exact ce nu înțeleg cei ce jubliează acum, bănuind că dezastrul din Venezuela va da lecția definitvă. Mai mult, cîteva din gesturile și poziționările lumii democratice vor alimenta, involuntar, resentimentul care va hrăni, la rîndul lui, viitoarele generații de slujitori ai cultului revoluționar.