Nu mai e urmă de îndoială că lumea se schimbă sub ochii noștri. Tot ce era, pînă de curînd, temă de speculație gratuită devine fapt și produce schimbări. Politica scrie istorie, iar istoria schimbă politica, într-o împerechere pe care nimeni n-a bănuit-o. Nimeni și nimic nu e scutit. Europa? Ieri de neatins, azi de negociat. Democrația? Ieri, intangibilă, azi o idee între altele. Pe scurt, tot ce era aproape de neconceput se întîmplă și tot ce părea sigur e contestat și de adversari și de prieteni dezamăgiți.
Ca deobicei, se poate spune că totul a început demult, dar a ajuns la suprafață de curînd, acum mai puțin de un an. Primul șoc a fost victoria alegătorilor care au cerut retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Referendumul din iunie 2016 a surprins tot ce era de surprins cu gura căscată. Guverne, medii oficiale, comentatori, înalți demnitari europeni au porimit lovitura și adevărul e că nu au absorbit șocul nici azi, după opt luni. În noiembrie, a venit al doilea șoc. Donald Trump a luat pe sus tot ce era structuri și consens oficial, le-a alergat dintr-un colț în altul al Americii și a cîștigat alegerile prezidențiale din Statele Unite.
Bun. Asta se știa, s-a mai spus și se va mai spune. Problema e că urmările acestor două evenimente nu se mai opresc. Pe măsura ce știrea despre aceste două răsturnări îmbătrânește, consecințele cresc. Fiecare nouă rezultantă provoacă rezultante noi. Efectul de domino înghite masa de joc. Să privim în jur. Lumea este, deja, greu de recunoscut.
În Olanda, alegerile din martie ar putea fi cîștigate de un partid radical de dreapta, anti-imigrație și anti-UE. Pentru cei ce au mai auzit această prognoză fără să îi înțeleagă miezul, trebuie spus că victoria partidului lui Geert Wilders înseamnă că milioane de cetățeni olandezi vor vota și se vor ridica împotriva unui sistem politic și de viață care a funcționat bine și, părea pînă de curînd, viitorul inevitabil și ideal.
În Franța, campania pentru prezidențialele din mai e, deja, o o combinație de sală de jocuri și ședință de hipnotism. Obiectivul declarat și oficial al forțelor democratice tradiționale e, din nou, să împiedice victoria candidatei radicale a dreptei, Marine Le Pen. Cu fiecare zi ce trece, evenimente și contraevenimente în lanț par să netezească drumul spre victorie al dnei Le Pen. Candidatul dreptei, François Fillon, și-a compromis poziția, în urma dezvăluirilor de presă care îl implică într-un scandal de nepotism și corupție. Stînga franceză defilează cu doi clovni de neales, iar candidatul independent care a avut pînă acum de cîștigat din aceste împrejurări s-ar putea să fie refuzat de alegătorii de dreapta în turul doi. Confuzia e adîncă, dar șansele dnei Le Pen nu scad. Dimpotrivă. Megem mai departe spre următorul vertij.
În Germania, lucurile părea clare. Angela Merkel candidează la al patrulea mandat de Cancelar și toată lumea era convinsă sau resemantă. Chiar după decizia fatidică din 2015, soldată cu apariția unui milion de imigranți în țară, Merkel va câștiga. Un pic avariată politic, dar va cîștiga. Asta era opinia generală, pînă acum două-trei săptămîni. Apoi, Martin Schulz, fostul președinte al Parlamentului European, și-a încheiat mandatul s-a întors în Germania și a fost numit candidat al Partidului Social-Democrat. În acest moment, Schulz a răsturnat situația și conduce în sondajele de opinie. Eșecul și dispariția politică a Angelei Merkel nu mai sînt o ipoteză absurdă.
În sfîrșit, pentru a răscoli încă mai adînc lumea, în scenă au intrat și strigoii. Mai bine zis, durerile și contradicțiile nerezolvate ale unei crize uitate. Toată lumea a crezut că, odată cu dispariția din știri, problema datoriilor Greciei s-a stins. Săptămîna trecută, problema a reapărut brutal. Grecia are nevoie de încă o scutire de datorii. De data asta, însă, Fondul Monetar Internațional nu mai vrea să absoarbă plata datoriilor și a arătat cu degetul spre Germania. Asta ar însemna ca Germania să se recunoască bună de plată, adică exact ce nu vrea, în ruptul capului, guvernul german. Rezultatul previzibil nu e adîncirea crizei euro care e, deja, suficient de adîncă. Rezultatul ar fi prima criză în care existența monedei euro e pusă la îndoială. Băncile italiene nu stau mult mai bine decît trezoreria greacă, iar noua admionistrație americană a criticat deschis moneda euro ca subterfugiu monetar care lucrează numai și numai în folosul Germaniei. Aceeași opinie e, demult împărtășită și nerostită, de Spania, Portugalia, Italia, Grecia și chiar Franța, statele care au căzut grav, odată cu ascensiunea formidabilă a finanțelor și economiei germane. Sistemul financiar european și așa numita zonă euro nu mai au nimic din solemnitatea și certitudinea care domneau într-un trecut foarte apropiat.
Dacă tragem linie cu grijă, pentru a nu zgîlțîi un sistem sensibil la cea mai mică mișcare neașteptată, Europa e în prefacere, renegociere și incertitudine de la un cap la altul și de sus pînă jos. Măcar atîta lucru e clar: nimic nu mai e clar. Va rezista Uniunea Europeană? Și, dacă da, în ce formulă? Poate că sînt destui cei ce cred că aceste întrebări insistente priivesc, în primul rînd, Occidentul și, încă mai apăsat, statele zonei euro. E o iluzie. Nimic din ce se întîmplă în vest nu poate lăsa nemișcat sau neatins estul. Deterioararea sau dezagregarea structurilor vestice vor fi, automat, urmate de deteriorarea și dezagregarea structurilor estice. În fond, lumea estului european e legată de sistemele politice și de economia vestului de mai puțin de 30 de ani. Iar integrarea sistematică a început cu doar zece ani în urmă, odată cu admiterea primelor state est-europene în UE. Și încă n-am terminat. Confuzia crescîndă din interiorul Uniunii Europene e gravă, dar nu e cea mai gravă din problemele care pun estul în gardă. Marea dilemă s-a născut dincolo de Atlantic. Acolo unde noua administrație americană a pus la îndoială, prin chiar vocea președintelui Trump, rostul și conturul garanțiilor de securitate în Europa. iar asta înseamnă un climat diferit, cu temperaturi mult mai scăzute în Est, la granița UE cu Rusia.