Traian Ungureanu

Lumea americană din centru și din afara marilor zone urbane de pe coastă e mult mai ușor de descris pentru că are una și aceeași problemă: pierde sau a pierdut tot. E vorba de oameni cu studii mai puține, legată de orașe mici și tradiții pierdute prin alte părți, angajată sau, mai precis, concediată în marea industrie, minerit, agricultură, amatoare de muzică populară (country) și spectacole simple, fidelă sporturilor americane tipice, mai ales fotbalului american, cu familii numeroase și, în genere, cu o viața religioasă activă.

În 50 de ani, diferențele și neînțelegerile între aceste două lumi au crescut. Către sfîrșitul anilor ’90, lumea producătorilor și muncitorilor din centrul Americii a fost lovită devastator de două noutăți: schimbarea de tehnologie, care a eliminat o parte a așa numitelor industrii intensive și globalizarea, adică exportul de producție către piețe de muncă mult mai ieftine, în special în Asia. În ambele cazuri, noutățile au însemnat șomaj agresiv și declasare. Aproape toată zona de centru a sărăcit și a căzut, fizic, în depresie. Un val de alcoolism și consum de droguri dure a clătinat viața a zeci de milioane de americani. Imaginea scindată a Americii nu e cu totul nouă sau nemaiîntîlnită. Rupturile tehnologice au mai provocat asemenea despărțiri și căderi în alte timpuri și locuri. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Astfel, în vreme ce lumea din centrul Americii a rămas pe loc și, depășită de schimbare, a început să își numere ghinioanele, lumea de pe coastele Americii a dezvoltat rapid o mentalitate radicală. Grupuri sociale numeroase din zonele de coastă au ajuns la concluzia că trăiesc într-o lume separată și suficientă, în care totul merge bine și trebuie să meargă și mai bine. A fi la zi și activ, a manifesta compasiune și angajament justițiar, a sancționa și detesta valorile clasice americane au devenit obligații, pînă aproape de disciplina de cult. Mai important, succesul și supremația morală, politică și academică a acestor grupuri au generat convingerea că acest mod de viață e nu numai separat dar și îndreptățit la unicitate. Cu alte cuvinte. „lumea bună” a început să creadă că modul ei de viață e singurul corect și că, prin urmare, trebuie extins și impus peste tot. Asta a transformat restul societății într-un grup refractar care trebuie reeducat. Treptat suspiciunea generală de rasism, naționalism și grobianism a devenit automată și a fost lipită de toți cei ce nu împărtășesc sau susțin valorile elitei.

De pe la începutul anilor 2000, societatea americană an intrat într-o fază complet nouă, derutantă și riscantă. Așa numitele elite, adică marile corpuri profesionale de calificare superioară, au început creadă și să facă politică renunțînd, de facto, la buna tradiție americană a pluralismului. Elitele au ajuns la concluzia că liberalismul lor radical e totuna cu democrația și invers. Cu asta, America a făcut pasul spre situația unei națiuni în criză. O națiune în care una din părți socotește simpla existență a celeilalte părți un afront și un pericol pentru democrație. Altfel spus, o națiune politică în care componenta liberală crede că partea conservatoare nu are dreptul la putere și, poate, la existență. Acest viraj e un caz tipic de ideologizare a vieții, adică un salt care marchează trecerea de la politică la comportamentul para-religios. Cineva începe, adică, să creadă că se află în posesia Ideii unice care exclude, firește, orice altă idee.

Așa arăta America în care a apărut fenomenul Trump. Și asta explică de ce victoria lui Trump a fost declarată, din primul minut, o erezie, un act ilegitim, ceva real dar fără drept la existență. În consecință, mediile elitelor au intrat în război total cu Președintele Trump. Orice cuvînt și orice decizie a Președintelui Trump este și va fi declarată, în cel mai bun caz, o eroare și, în cel mai rău, o crimă. Discuția despre îndreptățirea rațională a cutărei decizii luate de Trump a devenit perfect inutilă. În lumea rațională, Trump poate greși sau poate avea dreptate, poate lua mai multe decizii greșite decît corecte sau invers. În noua lume ideologică americană, Trump nu poate lua decît decizii greșite sau criminale. Într-un fel, mandatul lui Trump a luat, deja, sfîrșit, pentru că el nici n-a existat vreodată. Efectul verbal și vizual al acestei anomalii e spectacolul mediatic uluitor la care asistăm. Dată fiind supremația partizanilor stîngii în mediile de informare și academice, spectacolul public e, în mod garantat, o cruciadă fără limite, prizonieri și nuanțe împotriva lui Trump. Nimic nu poate opri acest curent pentru că purtătorii lui sînt într-o dispută existențială, nu într-un conflict politic. Iar problema cu care se confruntă America nu e, așa cum repetă mass media, Donald Trump, ci dispariția națiunii politice omogene și înlocuirea ei cu un conflict intern. Culmea, în plină manie Trump, Trump e un personaj secundar.

E de pe acum sigur că acest spațiu și multe alte spații de comentariu ar putea fi înghițite, săptămînal, în următorii patru ani, de comentarii pe tema Donald Trump: ce a mai zis Trump? ce a mai făcut Trump? ce boacănă a mai izbutit Trump? Mai mult, nu e imposibil de imaginat situația absurdă în care toate ziarele, site-urile, posturile de radio și televiziune s-ar putea ocupa, de acum înainte, numai și numai de problema Trump.

Evident, așa ceva nu s-a mai pomenit. Nu există, în palmaresul atît de vast și frămîntat presei de actualitate politică, o situație asemănătoare. Pare greu de explicat cum anume s-a ajuns la această situație extremă care combină supraproducția, obsesia și pasiunea - dacă nu cumva această alăturare furioasă de trăiri n-ar trebui numită orbire. Pare greu dar nu e, de fapt, chiar atît de complicat. Spectacolul și surpriza sînt considerabile, dar explicațiile din spatele acestei izbucniri sînt, totuși, la îndemîna privitorului.

Trebuie spus de la bun început: Trump-mania sau, mai curînd, Trumpofobia nu e rezultatul celebrității. Donald Trump, miliardarul star de televiziune, era faimos mult înainte de a fi ales Președinte. În plus, Trump nu e singura figură care atrage atenția într-o lume de-a dreptul dependentă de viața și faptele celebrităților. Nici deciziiile noului Președinte nu pot explica tot. În fond, Donald Trump nu e primul Șef de Stat american care ia decizii grave sau discutabile. În ultimii 50 de ani, destui alți Președinți americani au trimis Statele Unite în războaie, au reglat sau dereglat mersul economiei sau au schimbat viața societăților din părți îndepărtate ale lumii (de pildă, fostul lagăr socialist est-european) Evident, în mai puțin de o lună la Casa Albă, Donald Trump nu avea cum să facă sau să desfacă atîtea. Trump e un caz, pînă acum unic, de Președinte american care își începe mandatul în condiții de publicitate și ostilitate extreme. Trump a fost declarat, din prima zi, un eșec, o soluție ilegitimă, un dictator ascuns, o figură vag inspirată de Hitler - în general și în detaliu o întruchipare a răului. Nu există precedent în materie. Nici un Președinte american nu a fost, din prima zi și, foarte probabil, pînă în ultima zi de mandat, comentat, defăimat, criticat și contestat 24 de ore din 24 de mediile de informare, în stradă și de adversarii politici de la stînga, dar și de o parte din presupușii aliați de la dreapta.

Înțelesul acestei stări, pînă la urmă nesănătoase, vine din chiar candidatura și, apoi, victoria lui Trump. Și anume din împrejurarea că Donald Trump a sfidat, a provocat și, apoi, a învins întreg sistemul politic și establishmentul economic, artistic și media american. Mai exact spus, Trump a candidat singur și a învins atît partidul Republican cît și Partidul Democrat, plus presa, lumea academică și, în genere, partea cea mai elevată și mai bine plasată a societății („lumea bună” - cum s-ar spune). Sigur, toate aceste victorii au fost posibile și pentru că, totuși, cineva a votat pentru Trump. Asta ne spune că restul societății americane l-a votat pe Trump, deși a auzit aceleași lucruri care au provocat oroaarea lumii bune. E vorba de aproximativ jumătate din cetățenii americani cu drept de vot, mai exact de acea parte a societății americane care există statistic, dar nu e prea luată în seamă. O privire generală și nepartizană ne spune ceva banal: societatea americană și-a pierdut unitatea. Asta nu înseamnă că americanii nu erau împărțiți, așa cum e natural, după criterii și valori politice de stînga sau de dreapta. Înseamnă ceva mult mai serios: că nimic nu mai leagă viața celor ce trăiesc în aceeași țară, dar au opțiuni politice diferite. Pe parcursul unui proces lung și ireversibil care a început, după cum cred mulți sociologi, acum mai bine de 50 de ani, America a încetat să mai fie o națiune omogenă politic și a devenit spațiul în care trăiesc două lumi complet diferite și opuse. Ruptura are un contur ușor de deslușit pe hartă. În mare, e vorba, pe de o parte, de așa numitele „elite de coastă” sau litorale, adică de populația care trăește în statele de la limita de vest și de est a Statelor Unite. Exemple clare: California și New York. Pe de altă parte, e vorba de populația care trăiește în marele bazin central al Statelor Unite, în așa numitul Midwest. Exemple la fel de clare: Nebraska și Kansas. Despărțirea e profundă și nu ține mereu de geografie. Lumea americană de pe coastă e urbană, educată, foarte legată de modul de viață modern al rețelelor de informare, mai mult necăsătorită sau cu familii fără copii, foarte mobilă și deschisă la contacte și afaceri cu restul lumii, mare amatoare de artă și expresie nouă, sensibilă la modă, film, arhitectură, aproape în totalitate ruptă de Biserică și convinsă că menirea Americii e să repare sau să plătească pentru injustiția, sărăcia și tulburările care frămîntă restul lumii. Cealaltă componentă a lumii americane e cu totul diferită.