Rezumată la esență, adică lăsînd laoparte antipatiile personale care colorează multe decizii politice, problema aflată în fața dnei Le Pen arăta în felul următor: Franța sau eu? Mai limpede, dna Le Pen putea să își îndemne alegătorii să îl facă pe Sarkozy președinte. Asta, după o campanie în care tot Marine Le Pen a repurtat un succes formidabil declarîndu-se un adversar total al sistemului în care i-a plasat și pe Sarkozy și pe Hollande. Le Pen s-a poziționat pe platforma candidatului străin de partidele clasice. O recomandare de vot pentru Sarkozy, unul din liderii politicii de partid clasice, ar fi ruinat impresia inițială imprimată cu toată vigoarea de Le Pen.
Însă lucrurile sînt și mai complicate. La cîteva săptămîni după Prezidențiale, în Franța au loc alegerile Parlamentare. Marine Le Pen le-a numit Turul III al Prezidențialelor și n-a facut-o degeaba. Căci legislativele pot transforma elanul unui partid care a ieșit bine la prezidențiale într-un procentaj solid a Parlamentare. Cu alte cuvintr, cine vine lansat de la Prezidențiale, are totul de cîștigat, după cîteva săptămîni la Legislative. Ceea ce înseamnă că Le Pen e, într-un fel, obligată să-și țină partidul în priză. Iar asta înseamnă, mai departe, că tonul și temele de campanie nu pot fi date peste cap și contrazise de o nouă orientare.
Le Pen știe în plus că șansele ei de a ataca Președenția în 2017 sînt egale cu zero fără sprijinul unui partid parlamentar puternic. Prin urmare conservarea electoratului și întărirea partidului sînt vitale pentru un candidat care știa că nu are șanse în 2012 dar poate creea, tocmai în 2012, culoarul de lansare pentru 2017.
Revenind la decizia aparent simplă pe care un politician trebuie să o ia, Marine Le Pen a avut de ales între ajutorul dat fără încredere dar eficient lui Sarkzy și construcția propriului poiect politic. Orice politician autentic e convins că știe cum să își ajute țara și va renunța cu greu la proiect. Marine Le Pen a făcut la fel, recomandînd alegătorilor ei să se abțină la alegerile Prezidențiale de duminică. Asta îl va face, aproape sigur, președinte pe Hollande. Cu alte cuvinte, Marine Le Pen a avut de ales și a decis să își împingă țara în socialism, adică în brațele marelui ei inamic.
E o decizie gravă pe care mulți comentatori (inclusiv subsemnatul) o vor găsi greșită, dacă nu iresponsabilă. Cura de socialism aprobată de le Pen vine într-un moment în care cea mai mică doză de risc poate da tulburări grave. Franța nu e în situația unei țări care își poate permite experimente. Criza europeană e la ea acasă în Franța. Intervalul socialist poate agrava deficitul economic francez și poate încuraja reacții politice extreme. Într-un fel pe asta contează Le Pen. Pe reacția nervoasă a unui electorat care va căuta, după aventura socialistă, o soluție radicală. Acel moment trebuie să găsească la dreapta extremă un partid și un lider pregătit. Marine Le Pen se vede în această postură și a început să pregătească terenul de pe acum.
Practic, Le Pen a pariat pe declinul francez și pe șansele ei îmbunătățite în condițiile declinului național. Socoteala a devenit posibilă după trei ani de criză economică și imprudențe comportamental-politice ale președintelui Sarkozy. Din acest punsct de vedere, Le Pen e fiica impasului multiplu traversat de economia, politica și societatea franceză. Cu puterea extrasă din criză, Marine Le Pen s-a găsit așezată în poziția de a face arbitraj și politică națională. Ceea ce a atras de la sine puterea de a-l menține sau concedia pe președintele Sarkozy și, mai important, de a scuti sau nu Franța de socialism.
Întrucît decizia privitoare la Sarkozy și socialism a devenit totuna cu decizia asupra propriului proiect chestiunea a încetat să mai fie o simplă opțiune logică și a devenit o rampă politică tipică. Ea angrenează în aceași tensiune enormă pe politicianul care decide și pe cei pentru care politicianul decide. Din afară, dar numai din afară, politica poate părea ușoară, deciziile simple și căile drepte.
