Traian Ungureanu

Marile inundații au, uneori, cauze mărunte. Un paznic de stăvilar adoarme sau o ia razna și deschide digul, numai el știe de ce. Asta se întîmplă rar, foarte rar, deloc sau numai în coșamrurile sătenilor bătuți de ploi fără sfîrșit. Știm prea puțin în materie de potop. Asta înseamnă că am învățat să ne păzim bine de ape dar nu ne putem feri de celelalte mari revărsări care dau peste cap diguri și stăvilare pe care le-am crezut sigure pentru todeauna. O inundație năpădește și șterge diferențele. Și, findcă e așa, cele mai multe inundații nu au de-a face cu ploile și cu revărsările de rîuri.

Atîtea alte lucruri sînt șterse și atîtea alte limite sînt măturate de curenți puternici și neașteptați, încît ar trebui să acceptăm că inundațiile care schimbă lumea sînt, de multe ori, revărsări care nu vin pe apă. Și tocmai aceste mari nivelări care șterg rînduieli vechi sînt, spre deosebire de apele revărsate, legate de un gest și de un moment anume. Ceva și cineva le fac posibile.

De multă vreme, ceea ce, pentru viteza de depalasare spre nou a lumii noastre, înseamnă 10 ani sau chiar mai puțin, o presiune enormă apasă asupra digului care separă viața privată de viața publică. Ceea ce e al meu și numai al meu nu poate fi al nostru. Cu timpul, diferența a început să se șteargă sau să fie tot mai neclară. Am învățat, îndrumați de o presă tot mai insistentă, că se cuvine să aflăm ce se întîmplă în viața altcuiva și că e dreptul, ba chiar datoria presei, să pîndească, să caute, să cotroboie, să extragă și să dea în vileag. Ce? Orice: obiceiurile intime, amantele, viciile, necazurile cu rudele, vorbele aruncate seara la cină, mișcările de sub plapumă, bolile și șoaptele.

Totul și orice au devenit de importanță publică. Nimic nu mai e al meu pentru că a devenit - așa cum dorește presa - proprietate a cititorului (care se întîmplă să fie și cumpărător de ziar). Pe scurt, orice împotrivire și orice pretenție, orice scîncet care încearcă să spună „dar asta e viața mea!” a ajuns să semene cu un act îndreptat împotriva dreptului de a cunoaște și un atac la libertatea presei.

Nu sînteți de acord cu ziarul sau televiziunea sau site-ul de internet care tocmai a publicat eroic lista de cumpărături cu care v-ați întors de la piață sau facturile la electricitate, așa cum au fost ele recuperate în urma unei investigații în coșul de gunoi? Sînteți un monstru, un om depășit, un reacționar care vrea să țină vremurile în loc și opinia publică în beznă.
Pînă de curînd, digul care ferea viața intimă ținea cît de cît potopul departe. O făcea din ce în ce mai greu, pentru că o parte tot mai mare a publicului a acceptat jocul și a decis că, în definitiv, e plăcut să te uiți pe gaura cheii fără să te mai apleci și fără să mai cauți gaura cheii. Însă asta a trecut.

O nouă realitate psihică și tehnologică a ocupat orizontul iar paznicii au trădat. Digul s-a rupt acum o săptămînă. Totul s-a petrecut ca urmare a unui gest mărunt. Un Parlamentar englez s-a folosit săptămîna trecută de așa numitul „privilegiu parlamentar”. În tradiția parlamentară engleză, asta înseamnă că un deputat are dreptul să dezvăluie informații cu caracter secret dar de interes public, fără să riște punerea sub acuzare. Ce informație esențială era ținută sub capac și a fost dezvăluită în folosul națiunii de deputatul englez? Două cuvinte: Ryan Giggs. Cine se pricepe un pic la fotbal știe că Ryan Giggs e jucător al clubului Manchester United, nu spion, nu bază nucleară sau mină de uraniu. Și totuși, deputatul englez a decis că societatea nu mai poate trăi fără să știe ceva anume despre Ryan Giggs. Pe scurt: Giggs e persoana despre care ziarele scriu de o lună și ceva că a avut o relație extramaritală cu o mică vedetă de televiziune. Trebuie spus că Ryan Giggs însuși obținuse o decizie judecătorească finală care interzicea ziarelor să îi dezvăluie numele, tocmai pentru că episodul cu vedeta de televiziune - stabilise judecătorul - era o chestiune care îl privea numai pe Giggs și nu o informație de interes public.

Decizia judecătorească a împiedicat ziarele să scrie cine anume e fotbalistul infidel. În același timp, zeci de mii de site-uri și postări pe internet au dezvăluit fără pudoare și probleme numele jucătorului. Decizia judecătorului nu privește traficul pe internet și exact pe asta s-a bazat argumentul deputatului englez care a anunțat în Parlament că jucătorul în cauză e Giggs. Raționamentul deputatului sună în felul următor: da, e adevărat că o decizie judecătorească oprește presa să îl numească pe Giggs dar mai mult de 70000 de postări pe net au dezvăluit cine e jucătorul și, prin urmare, decizia judecătorească nu mai face două parale. Toată lumea știe! Așa că interdicția nu mai are rost! Consecințele sînt incalculabile.

În după-amiaza zilei de deschidere a expoziției, m-am aflat alături de alte 50 de persoane în spațiul alocat evenimentului. Expoziția a fost deschisă de Jerzy Buzek, Președintele Parlamentului European, fost Prim Ministru al Poloniei și membru al Partidului Popular European, cel mai mare grup politic al Parlamentului, principala forță politică a dreptei în Europa.

După referințele și reverențele cuvenite în direcția dispăruților de la Smolensk, discursul Președintelui Parlamentului European s-a încheiat. Pur și simplu. Între cei de față și în jur, pe panourile foto ale expoziției se întîmpla cu totul altceva. Audiența a răbdat pios, în așteptarea celei mai mici aluzii la aberația vie care stăpînea expoziția. Degeaba. Președintele a rostit un discurs „normal”, fără să lase impresia că deschide și patronează o farsă groasă, nu un prilej de reculegere.

Toate, absolut toate fotografiile expoziției zăceau cenzurate și desfigurate pe pereți. Toate textele explicative din josul fotografilor erau acoperite și amuțite de plasturi roșii, aplicați meticulos deasupra textului. Autorul și executantul acestei decizii: Parlamentul European. Mai precis, chestorii Parlamentului. Întruniți pentru a discuta „problema”, chestorii au luat în discuție organizarea expoziției și au hotărît că textele care însoțesc fotografiile nu trebuie văzute de vizitatori. De ce au dezbătut chestorii tocami această expoziție? Numai ei știu și tot ei trebuie să cunoască identitatea celor ce le-au sugerat să se ocupe cu așa ceva. Nu e săptămînă fără cîteva expoziții simultane în Parlamentul European dar asta nu înseamnă că onor chestorii purecă analitic fiecare expoziție în parte.

Dar misterul se adîncește. Explicațiile oficiale remise de chestori sugerează că onorabilii sînt experți versați în critica de artă. Astfel, spune documentul explicativ, în înțelepciunea lor, chestorii ajuns la concluzia că explicațiile ar putea distrage privitorul și l-ar împiedica să aprecieze pe deplin imaginile:

„In this particular case, the Quaestors therefore unanimously agreed that the most appropriate way to proceed is to emphasize the photographic material and not to attach any captions to them as they could distract from the force of these iamges, suficiently powerful in themselves.”

În ciuda caracterului ei epical, această descoperire nu e totuși de căderea chestorilor decît în cazul puțin probabil în care respectivul grup ar fi fără excepție alcătuit din critici chemați să judece un vernisaj de artă plastică. Mai mult, sute de expoziții foto au fost admise, pînă acum, în Parlamentul European, cu tot cu explicațiile din josul fotografiilor. De aici concluzia că onor chestorii nu și-au făcut datoria și au împiedicat, în acest fel, publicul să se bucure integral de expozițiile anterioare. În acest caz, dată fiind obstrucția aplicată publicului, chestorii ar trebui să demisioneze.

Însă opera chestorilor nu s-a încheiat cu episodul din după-amiaza zilei de 12 aprilie. Spre seară, plasturii aplicați pentru o mai bună percepție a fotografiilor au fost smulși. Nu se știe de cine. Putem doar bănui că de oameni de bun simț, înfuriați de autocenzura impusă de Parlamentul European Parlamentului European. În aceași seară, un europarlamentar polonez îmi spunea că președintele Buzek s-a justificat, susținînd într-o conversație particulară că nu putea face nimic în apărarea expoziției, dată fiind decizia chestorilor. Inexact. Putea face exact ce au făcut necunoscuții care au smuls plasturii de pe texte dar o putea face cu greutatea și autoritatea unui Președinte de Parlament care ia partea adevărului și așteaptă să vadă cine e împotrivă. Ar fi putut chestorii să îl sancționeze sau să îl denunțe public pe Președintele Buzek, sub acuzația de agitație anti-cenzură? Dacă da, cu atît mai bine. Am fi știut mai deveme cine își asumă pînă la capăt suprimarea libertății de expresie în Parlamentul European. Însă Președinele Buzek n-a făcut asta. Seara plasturii roșii au fost smulși de cineva cu mai mult curaj și mai puțină protecție.

A doua zi, un șoc dezgustător: o mînă grijulie, așternuse, peste noapte, un strat nou de plasturi, fără îndoială la comanda chestorilor aflați în subordinea nu se știe cui. Noua suprimare și al doilea căluș era un pas înainte. Vechea generație de plasturi deficitari a fost înlocuită de plasturi negri, mult mai groși, mai trainici. Am încercat să îi smulg dar cenzorul găsise, evidnet, ce era mai nou și mai bun în materie de plasturi. Așadar, cenzura nu trebuie numai aplicată ci și reluată și apărată în Parlamentul European, prin acțiuni prompte și energice.

Această înverșunare tristă spune tot despre rătăcirea morală și politică a Europei în fața Rusiei. Nu există, din păcate, altă ipoteză plauzibilă pe tema incidentului în afara unui sugestii rusești din care aparatul Parlamentului European a făcut un ordin și o datorie de onaoare. Atenție, însă, sugestia rusească nu a fost neapărat explicită. Și nici măcare nu a existat cu adevărat. Cenzorii puteau foarte bine să presupună, în avans, ce anume i-ar putea deranja pe ruși.

Între sute de expoziții organizate în Parlamentul European, una singură a mai fost cenzurată și suprimată: o expoziție foto despre atrocitățile din Cecenia. Coincidența e ultimul indiciu dintr-o serie de poziționări care spun că, în realitate, cel mai mare grup politic din Parlamentul European nu e nici grupul popular, nici grupul socialist ci partida pro-rusă. Acest grup nu e formal constituit dar a arătat o coerență remarcabilă, punînd în aplicare, de fiecare dată, dorințele Rusiei sau anticipîndu-le slugarnic. De fapt, lucrurile pot fi înțelese un pic altfel.

Acest nou caz de automutilare la sugestia directă sau presupusă a Rusiei nu dovedește cît de puternică e Rusia ci cît de slabă e Europa, cu toate instituțiile ei reunite, civilizate și progresiste cu tot. În cele din urmă, Parlamentul European a dovedit că poate sancționa adevărul, eliminîndu-l dintre zidurile sale, dar nu-l poate sancționa pe Adrian Severin, personajul care rămîne bine merci în Parlament, după ce a comis cea mai gravă infracțiune posibilă (mită pentru texte de lege).

Desfigurarea adevărului cu plasturi roșii și negri aplicați unei expoziții care nu făcea altceva decît să prezinte fapte aflate deja în domeniul public e un gest meschin și, în același timp, major. Miza era infimă. O expoziție organizată în Palramentul European nu e genul de lovitură mediaică din care se nasc marile emoții și răsturnări populare. Repet, toate faptele surprinse în fotografii sînt, demult, cunoscute iar explicațiile foto atașate la fotografii descriau imaginile fără să adauge nimic polemic, provocator sau incendiar.

Adevărat, Rusia a rămas la mentalitatea polițienească-milițienească după care nimic nu trebuie să miște în front. Dar asta e mentalitatea Rusiei, nu a Uniunii Europene. Sau nu mai e așa? Toată literatura discursivă europeană despre drepturile omului și libertatea de expresie e egală cu zero, din clipa în care instituțiile europene își iau seama și practica de la părinții și gardienii abuzului. În această situație, Rusia a fost transformată, de facto, în controlorul valorilor democratice europene și ordonatorul de lașități pe care politicieni europeni, se angajază, apoi, să le ambaleze în explicații raționale. Rezultatul e amplificarea ipocriziei. O lecție amplă de dublu limbaj și slăbiciune disimulată în abilitate coboară asupra lumii publice europene, cu efecte devastatoare.

Discutăm mult și tehnic despre acumularea datoriilor statelor europene și riscul de colaps financiar. Discutăm prea puțin sau deloc despre acumularea datoriilor morale ale statelor europene și riscul de dezagregare etică a societăților. Datoriile finaciare pot fi recuperate în timp relativ scurt. Și datoriile morale pot fi remontate. Deobicei, după ce cîteva generații suferă consecințele.

Pe 12 aprilie 2011, ar fi trebuit să comemorăm un an de la tragedia de la Smolensk. Servilsimul oficial european a zdruncinat autenticitatea comemorării. Poate că de acum înainte, în fiecare 12 aprilie, ar trebui să marcăm două momente. Vom continua să omagiem, ca și pînă acum, memoria victimelor de la Smolensk. Și vom începe să marcăm Ziua Europeană a Lașității. O sărbătoare nouă și foarte actuală în calendarul căderii.