Distanța pe care statele „mai europene” ale Uniunii Europene o așază între România și centru e suficientă pentru a ne asigura marginalitatea. Tot ce adăogăm prin mijloace proprii e tocmai bun pentru a ne scoate din joc. Presa continuă să ne spună că așa zisa criză euro e un episod palpitant și trecător. Nimeni nu pare să înțeleagă că episodul palpitant pe care presa îl tăvălește printre silicoane și bîrfe sub-politice e începutul unei istorii care ne va ține alături sau ne va decarta între surplusuri. Cu cît știm mai puține lucruri clare și cu cît înțelegem mai multe aiureli, sub îndrumarea unei prese interesantă doar prin propria ignoranță, cu atît mai adîncă deruta.
Riscăm să ne trezim față în față cu ceva mare din care nu vom înțelegem nimic: viitorul. Ar trebui să știm, deja, că jocul de forțe global a scris, dintodeauna, istoria Româneiei și a multor alte state mai mari decît noi. În fond, nu e nimic de înțeles din ce sîntem astăzi, fără realinierea europeană finalizată de căderea Zidului la Berlin și fără marele șoc din 11 septembrie 2001. E, probabil, timpul să înțelegem că tratamentul mediatic rezervat publicului în Romînia nu e reflecția actualității ci o metodă de izolare. Și nu e vorba doar de marele cicluri istorice.
Să vedem știrile ultimelor 72 de ore: Austria limitează împrumuturile bancare în estul Europei - Primul Ministru britanic recunoaște că nu poate relansa economia - așa numita supercomisie însărcinată cu identificarea mijloaceleor de reducere a deficitului bugetar american cu 1,9 trilioane dolari își recunoaște eșecul după două luni de negocieri - Franța e tot mai aproape de pierderea ratingului maxim de credit - Bundesbank prognozează o creștere economică modestă în Germania. Toate fac prima pagină în statele care au depășit psihoza locală a politicii de acvariu.
Au toate aceste evoluții în avalanșă vreo importanță pentru noi? Mai mult decît atît: sînt adevărații decidenți ai evoluției noastre generale. Nu pentru că sîntem mici și la mîna cabalei financiare mondiale ci pentru că sîntem, în sfîrșit, parte a lumii și urcăm sau cădem odată cu ea. Din acest punct de vedere, figurile oligarhice care defilează pe ecrane și dictează prima pagină sînt un eșec total, o trupă de ciobani depășiți, cu banul la saltea și lăutarii la îndemînă. Povestea crizei pare extraordinar de complicată dar asta numai în discuțiile pe care specialiștii le folosesc mai ales pentru a-și premia ego-ul. În rest, povestea euro nu e nici complicată nici intransmisibilă.
Ce se întîmplă? Moneda Europeană Unică (Euro) nu face față situațiilor economice distincte și contradictorii din statele care au adoptat-o. Ca orice monedă, euro reflectă o economie, numai că, în acest caz, e vorba de 27 de economii. Admițînd, totuși, presupunerea prin care euro poate conecta 17 economii și influența alte 10, regulile rămîn în picioare. Astfel, o economie e puternică sau slabă din două motive: a) pentru că e competitivă, adică pentru că produce și exportă lucruri mai bune și mai ieftine decît alte economii și b) pentru că e e credibilă pentru cine are bani de pus la treabă și, în consecință, atrage fonduri și investiții de afară.
Euro e în dificultate pentru că economiile pe care se sprijină sînt în dificultate iar banii din afară (piețele) nu au încredere în statele zonei euro (statele care au adoptat moneda euro). Cum a ajuns atît de rău, un grup de state care e totuna cu lumea bună a economiei mondiale? Cum de are probleme atît de grave un grup de state care a asigurat după 1945, prosperitatea cetățenilor săi? Mai întîi, un pic de istorie.
Ce s-a întîmplat? Istoria nu e chiar atît de încurcată, deși rămîne puțin cunoscută. Europa Occidentală a fost relansată după război de investiția în reconstrucție, de Planul Marshall, care a pus la dispoziție asistență americană, și de acordul națiunilor vest-eruopene care au acceptat că trebuie să găsească formula politică pentru a evita un nou război. Economiile și-au revenit și au răspîndit, după 1960, o prosperitate galopantă. Proiectul politic a făcut deasemenea pași înainte și a început să schițeze din ce în ce mai ferm ideea unei Organizații Comune Europene.
Anii cei mai buni ai Europei Occidentale au construit, între 1960 și 1990, imaginea cu care lucrăm și astăzi: o lume bogată care a descoperit secretul bunăstării, o lume liberă cu democrație reală și alegeri cinstite. Recapitulînd, faimosul success postbelic occidental s-a sprijinit pe două argumente: economie deschisă și politică democratică. Prosperitatea legendară a Europei Occidentale a dat, chiar, impresia că a pus capăt istoriei. Vremurile bune urmau să continue. La nesfîrșit. N-a fost așa.
De ce s-au încheiat vremrurile bune? Pentru că prosperitatea a început să își consume sursele. Altfel spus, bogăția extraordinară a lumii occidentale a permis apariția unui sistem generos de asistență socială. Treptat, societățile s-au obișnuit cu ideea că sînt îndreptățite la beneficii și protecție permanentă. Orele de lucru s-au redus, vîrsta de pensionare a scăzut, numărul pensionarilor a crescut odată cu longevitatea populației. Statele occidentale au menținut linia încurajată de prosperitate și au plătit tot mai mult pentru un sistem de asigurări tot mai vast și mai costisitor.
Anglia, de pildă, discută de cîteva săptămîni o idee revoluționară: plafonarea sumelor de asistență socială la 2000 de lire (2300 euro) neimpozabile pe lună. Propunerea a fost întîmpniată cu sfîntă indignare de figuri publice și specialiști care și-au pierdut, în mod evident, mințile. Cert e că întreținerea societății a devenit cea mai importantă problemă politică a lumii occidentale. Societățile au devenit dependente de un nivel de viață și protecție extrem de scump iar guvernele au devenit mașini de furnizat asistență și beneficii.
Viața politică a fost înghițită de o agendă cu un singur punct: garanțiile de bunăstare și asistență. În consecință, alegerile s-au transformat, cu totul sau parțial, în licitații: alegătorii ascultă ofertele și decid. Însă de oferit, toate partidele și toți politicienii sînt obligați să ofere ceva. Atît stînga cît și dreapta au înțeles că pot guverna numai și numai dacă fac una și aceași politică internă, adică dacă plătesc alegătorilor ce e necesar și chiar mai mult. Competiția pentru satisfacerea unui electorat tot mai pretențios a împins guvernele la împrumuturi. Costurile tot mai mari ale beneficiilor, pensiiilor și asigurărilor de tot felul au fost acoperite din împrumuturi interne sau de pe piața internațională de credit. Băncile au dat, guvernele s-au îndatorat.
Un factor de presiune în plus a apărut în anii ’70, forțat de propaganda și acțiunile politico-militare ale regimului comunist sovietic. Propaganda sovietică, amplificată gentil de intelectuali occidentali, a răspîndit mitul vieții perfect protejate în comunism, unde spitalele și școlile sînt gratuite iar locuințele sînt subvenționate de stat. Guvernele occidentale au înțeles că pot para acest soi de minciuni atractive asigurînd un nivel foarte înalt de asistență socială.
A doua problemă a venit odată cu desfășurările militare sovietice care au plasat o centură nucleară în jurul Europei de Vest și au încercat să preia controlul politic, sprijinite de o enormă campanie pacifistă, de simpatia socialiștilor din cîteva state occidentale, în primul rînd Germania, și de mase de tineri protestatari spălați de creier în universități și medii de informare stîngiste. Între 1975 și 1985, Europa de Vest a fost la un pas de absorbția în sfera de influență sovietică. Marea criză ideologică a acelor ani a rămas neînțeleasă sau a fost uitată, sub influența unei stîngi care trebuia să își acopere neapărat eșecul. Însă pericolul a fost cu adevărat terminal, nu mai puțin terminal decît criza pe care o numim astăzi criza euro. Proiectul a eșuat.
A doua apriție americană, de data asta cu sisteme anti-rachetă, a blocat factorul de șantaj sovietic. Însă o parte însemnată a tineretului, intelectualilor, mediilor de informare și a argumenteleor morale erau pierdute. După, economie și politică, rolul jucat în istoria posbelică de cultură și educație era fixat. Pentru guvernele occidentale, recursul la acomodarea ideilor pro-socialiste și execesul de asistență erau inevitabile.
Operațiunea a fost ușurată de experiența continuă a sistemelor de stat care spunea că, într-un fel sau altul, îndatorarea nu contează și că datoriile pot fi plătite cu alte datorii care se „rostogolesc” pe veci. Dacă așa arată viața bună, atunci viața bună presupune datorii. Cum datoriile nu presupun nici un necaz, viața bună poate continua. La nesfîrșit. N-a fost așa.