Traian Ungureanu

Politica e, acum, economie. Prevalența temelor, instrumentelor și obiectivelor economice a acoperit complet orice altă sferă de interes și direcție de acțiune. Politicienii înșiși sînt, în măsura în care mai contează sau mai vor să conteze, lideri de opinie și inițiativă economică. Nimeni nu mai reține ultimul gest pur politic al Cancelarului Merkel sau al Președintelui Obama, din simplul motiv că toate gesturile lor sînt de aproape trei ani decizii economice. Pînă și acrobațiile politico-militare ale Președintelui Sarkoyz sînt un capitol uitat și acoperit de decizii economice și summit-uri ale euro-disperării financiare.

În Italia și Grecia, doi Prim Miniștri confiscați de probleme economice au fost debarcați tocmai pentru că păstrau rezidual elemente de natură politică. Înlocuitorii lor sînt doi tehnocrați, doi guvernatori trimiși de UE în provinciile instabile ale Italiei și Greciei cu mandat economic și totalmente despuiați de ambiții politice.

Economia a intrat în fiecare casă unde ține loc de taifas zilnic, preocupări de familie și calcule de viitor. Economia a preluat atît agenda politicii înalte cît și interesul popular. Din această poziție de supremație completă, economia modifică, acum, tot ce știam despre organizarea vieții în comun și ierarhia societăților. Dar nu neapărat spre binele public.

Obsesia economică e, desigur, justificată de anxietăți majore. Statele europene sînt paralizate de teama căderii economice generale și de dezordinea care ar putea înlocui vechea ordine. Societățile sînt alarmate de perspectiva ruinei sau de noile răspunderi pe care le poate aduce dispariția prosperității asistate. Așadar, mania economiei nu e o modă ci o necesitate impusă. Însă efectele ei deja vizibile împing în afara scenei valori și garanții importante.

În condițiile în care atît statele cît și societățile percep agravarea crizei ca amenințare existențială, cadrul politic al vieții publice pierde din importanță și tinde să devină indiferent. Atașamentul pentru democrație nu mai e nici obligatoriu, nici intangibil. Pe de o parte instituțiile sau liderii europeni consideră că, în condițiile crizei, complicațiile democratice sînt un ritual prea lent. Pe de altă parte, sondaje recent citate de presă anunță creșterea procentului celor care ar fi dispuși să accepte un regim mai puțin democratic, în schimbul unui grad decent de bunăstare.

Problema acestei tendințe vine dintr-o confuzie pe care guvernele și mediile de informare au alimentat-o intens în ultima vreme. E vorba de idea după care marele impas economic a fost provocat de bănci, burse și agenții de credit. Această teorie a permis asocierea imediată a libertății neîngrădite cu criza și a condus, mai departe, la ideea după care un sistem mai puțin liber și mai centralizat e mai sigur.

Nimic nu a încurajat mai mult asemenea concluzii decît baia de știri care prezintă neîntrerupt succesul economic fulminant al Chinei, pe baza impresiei create de o minoritate îmbogățită extrem dar fără referință la sărăcia nu mai puțin extremă a provinciei sau la regimul de asistență socială aproape nul. În baza acestui curent, încearcă acum lideri de guvern din state membre UE să regularizeze „bestia”.

Primul pas ar fi introducerea uni taxe pan-europene pe tranzacțiile financiare. Pregătită de defăimarea oficială a piețelor, această idee e populară și pare îndreptățită: bogații trebuie să plătească iar bogații vinovați, cu atît mai mult. Lăsînd la o parte resentimentele și apelînd la logica economică, consecințele pe care le atrage automat impozitarea tranzacțiilor sînt ușor de estimat: fuga de pe bursele europene și fuga de tranzacțiile europene. Londra și Frankfurt vor fi rapid părăsite.

Piețele vor căuta și vor găsi alt spațiu de lucru. Tot piețele se vor dezlipi de afaceri europene, decartînd în masă bond-uri emise de guvernele statelor din zona euro. În sfîrșit, o altă propunere animată de ostilitate față de piețe urmărește penalizarea agențiilor de rating, acele organizații care stabilesc credibilitatea financiară a unui guvern, dînd „note” pe o scară de apreciere care merge de la perfect la dezastru. Ura față de agențiile de rating vine din partea celor ce s-au ars deja sau nu vor să se ardă de acum înainte.

Evident, nimeni nu mai are timp să spună că agențiile de rating au fost aplaudate atîta vreme cît au dat note mari, confirmînd credibilitatea financiară a guvernelor care se indignează acum. Propunerea va fi sau nu adoptată dar resentimentul rămîne.

Puse cap la cap aceste reacții, descriu un conglomerat european nesigur, în căutare febrilă de țapi ispășitori. Nu e nimic surprinzător în acest tip de reacție, dată fiind nevoia establishmentului politic de a se distanța de criza pe care a provocat-o. Căci declinul dramatic al economiilor europene e rezultatul politicii adoptate, la stînga și la dreapta deopotrivă, în ultimii aproape 40 de ani.

Treptat, consensul politic european a promovat și generalizat o structură de viață publică în care societățile au fost premiate contra voturi și ajutate să își zdrobească singure bugetele. Declinul demografic a dat o mîna de ajutor. Îndatorarea publică, privată și personală a fost declarată o practică fără consecințe, sistemele de educație au fost suprapopulate și, prin asta, piața muncii a pierdut calitate și competitivitate.

Impozitarea tranzacțiilor și cenzurarea gardienilor financiari sînt două răbufniri iraționale, menite să acopere urmele adevăraților responsabili. Amîndouă ar putea fi începutul unei deplasări spre centralism fără instanță critică. Mai bine spus, spre o lume economică bine ferită și, deci, lipsită de adevăr și competiție. Știm cît de tentante sînt asemenea ficțiuni și unde au dus ele, de-a lungul epocii aparent încheiate 1989. Dacă reflexele acelei epoci se vor reactiva și vor sili istoria să se repete, vom asista la un enorm balans spre diminuarea libertății politice în sensul clasic al noțiunii. Nimic nu e sau nu mai e exclus.

Cei cei ce vor să afle, în sfîrșit, cine scrie istoria au acum prilejul să se convingă: toată lumea. Ceea ce nu înseamnă oricine. Într-un plan foarte general, reformularea istorică la care asistăm a început exact acum 22 de ani, pe 15 februarie 1989, odată cu retragerea trupelor sovietice din Afganistan. Unda de șoc a semnalat falimentul economic și ideologic al comunismului, a traversat rapid Estul Europei și a pus în fața unui Occident surprins o nouă realitate strategică.

Căderea sau înlocuirea regimurilor comuniste est-europene a culminat cu reunificarea Germaniei și a forțat, astfel, relansarea proiectului european, într-o formulă menită să garanteze echilibrul european. Vehicolul integrator avea să fie, euro, moneda europeană unică, lansată în 2002 și extinsă, ulterior, la o zonă cu 17 state membre.

Între timp și pe o altă direcție, focarul afgan a continuat să producă efecte. Rezistența antisovietică a ieșit din război nu doar bine antrenată dar și convinsă de menirea ei providențială. Fundamentalismul islamic violent devenea o forță cu agendă revoluționară. Apariția traumatică a acestei noi realități avea să deschidă pe 11 septembrie 2011 o direcție istorică neprevăzută.

În mare, primii 10 ani de reformulare post-comunistă au lăsat impresia că istoria înaintează din nou, sub presiunea factorilor „de profesie”, adică a forțelor care au impus în mod tradițional schimbări de raporturi: războaie, ideologii și rivalități imperiale. Istoria secolului XXI, părea să înceapă repetînd, cu o poftă de înțeles după un lung interludiu prosper și pacific, istoria clasică a conflictelor umane. Știm acum că această concluzie, anunțată de Samuel Huntington încă din 1992-93, e corectă și incompletă. Această primă fază, în care istoria a revenit la o desfășurare mecanică, relativ lesne de urmărit ca narațiune, nu a încetat dar nu mai e singură.

Pe 15 septembrie 2008, Lehman Brothers, una din principalele bănci de investiții americane, se prăbușea, provocînd cel mai mare faliment vreodată înregistrat în Statele Unite. Lehman Brothers deschidea, cu ultima suflare, o prăpastie în care lumea privește și astăzi fără prea mare speranță. Ceeea ce părea, atunci, o criză financiară strict americană, a devenit impas global.

Criza datoriilor suverane, cum se numește mai nou fosta criză financiară americană, a scos la lumină o problemă istorică gravă. Bilanțul forțat de declanșarea crizei a surprins, practic, toate statele industriale occidentale, cu excepția Germaniei, în postura de „datornici vînduți”. Altfel spus, lumea economică occidentală a trecut, după o devoalare fulegrătoare, de la statutul de lider la umilința falitului.

În termeni concreți, lumea occidentală, și în primul rînd centrul ei vest-european, constatau statistic, sub presiunea piețelor, că au intrat într-un declin accentuat, poate chiar terminal. Știrea nu a scăpat „concurenței”. Însumate, lipsa de competitivitate, dispariția apetitului productiv, dependența de asistența de stat, obișnuința cu un stil de viață pasiv și pretențios au produs o oboseală evidentă nu numai pe piețele bursiere dar și într-o politica externă tot mai retrasă și într-o îndoială de sine foarte activă între liderii de opinie occidentali. Toate aceste semnale au fost înregistrate de concurenții sau de rivalii ostili ai Occidentului. Din acest punct de vedere, istoria joacă, încă o dată, împotriva lumii occidentale numai că jocul e diferit. Mecanica tradițională a anilor 1989-2001 a fost un proces vizibil și previzibil. Declinul economic și social pus în evidență de criza declanșată în 2008 e insidios și neașteptat sau, în orice caz, contrar aparențelor.

Mai important, cele două tipuri de schimbare istorică care reformulează lumea din 1989 încoace, se presupun și se întîlnesc. Astfel, relansarea proiectului european și construcția zonei euro, după falimentul comunist și reunificarea germană, vin din zona istoriei clasice dar se încheie, la celălalt capăt, cu efecte care ilustrează o maladie internă. Se spune adesea că zona euro e tarată de eroarea care a adus economii necompetitive și îndatorate ca Grecia sau Portugalia pe același platou cu Germania sau Olanda. Ceea ce e foarte exact. În același timp, tocmai această asociere defectuoasă a servit, fără voia inițiatorilor, ca instrument analitic perfect. Asta înseamnă că tocmai apariția și extinderea zonei euro au pus diagnosticul final și exact pe care nimeni nu l-ar fi pus sau nu ar fi îndrăznit să-l facă public.

Așadar, o decizie luată din considerente de strategică politică a condus la descoperirea unei crize interne de proporții formidabile. În acest punct, cele două curente istorice - frămîntările tradiționale și criza de sistem - se suprapun. Consecințele sînt colosale și lucrează, deja, la construcția noii istorii. Deocamdată, știm că lumea veche se destramă, fără să știm cum va arăta lumea ce vine. Oricum, spectacolul e uluitor și a grăbit cîteva schimbări esențiale. Prima între deplasările forțate de ultimii 20 de ani de tulburări conjugate de transformarea politicii.