Dorin Dobrincu

Socialiștii din Moldova în prima parte a anului 1917

În Moldova primei jumătăți a anului 1917 lucrau pentru armată zeci de fabrici și ateliere. Numărul inginerilor, tehnicienilor, meseriașilor și muncitorilor locali și a celor refugiați din teritoriul ocupat, implicați în efortul de înzestrare a armatei, era estimat la 30.000. Acestora li se adăugau aproximativ o mie de elevi ai unor școli de mecanici și strungari. Nu lipseau dintre aceștia sindicaliștii și membrii PSDR.

Socialiștii și sindicaliștii din Iași au stabilit – în primele luni ale anului 1917 – legături cu cei care și-au găsit refugiul în oraș, aflați în structurile militare, în industriile de război etc. Potrivit mărturiei unui activist socialist, astfel aveau să se nască așa-numitele cercuri intime, unde se reuneau localnicii cu refugiații, discutând pe marginea evenimentelor politice și militare. Prima întrunire ilegală a socialiștilor a avut loc la Iași în martie 1917, când s-a votat o moțiune de simpatie față de revoluția rusă.

Liderii socialiști din Moldova încercau să identifice căile de acțiune și mijloacele pe care aveau să le folosească. În martie-aprilie 1917, ei stabiliseră deja contacte cu activiștii revoluționari din rândul trupelor ruse aflate pe frontul românesc, urmărind să intre în legătură cu cei din Rusia. Socialiștii români au cerut ajutorul sovietelor de pe frontul românesc, în vederea eliberării militanților români arestați de guvernul de la Iași. Totodată, militanții socialiștii încercau să-i coaguleze pe muncitorii socialiști din Moldova, făceau propagandă, difuzau broșuri.

Înmormântarea lui Ottoi Călin la Iași, la 3/16 aprilie 1917, s-a transformat și într-o manifestare a socialiștilor. Cu acea ocazie, Mihail Gheorghiu Bujor a ținut un discurs, în care a afirmat că războiul era străin de interesele țării. Totodată, el a susținut că sub influența revoluției din Rusia, pentru România avea să înceapă o eră nouă.

Potrivit unei liste întocmite de Siguranță, la 13/26 aprilie 1917, principalii fruntași socialiști din Moldova erau Cristian Racovski (închis), Avram Steuerman-Radion, Leon Ghelerter, Mihail Gheorghiu Bujor, Max Wexler, Ioan Sion, Florian Isidor, Andrei Chirică, Alexandru Oprescu, Alfred Hefter, Jean Hefter și Gheorghe Vasilescu-Vasia. Unii dintre aceștia erau militari concentrați în diferite unități militare sau în întreprinderi militarizate. Siguranța propunea trimiterea unora dintre ei pe front, în localități izolate sau „aiurea” (formulare din document), pentru a-i împiedica să se organizeze și să comunice între ei.

Manifestația trupelor revoluționare ruse la Iași și eliberarea lui Racovski, 18 aprilie/1 mai 1917

În primăvara anului 1917, în Moldova au avut loc numeroase demonstrații ale soldaților ruși influențați de revoluție, în special în orașe sau în imediata apropiere a acestora, unde erau mari concentrări de trupe: Iași, Bacău, Botoșani, Galați, Piatra Neamț și Roman. La aceste mitinguri, soldații ruși se adunau cu muzică, pancarte și steaguri roșii.

Cele mai ample demonstrații ale soldaților ruși au avut loc la 18 aprilie/1 mai 1917 la Iași, Bacău, Piatra Neamț, Bârlad, Tecuci, Galați, Mărășești, Domnești etc. Nu era vorba de manifestații bolșevice, cum s-a sugerat în lucrările marxiste sau în cele dogmatice de sens contrar, ci de reuniuni socialiste, dominate de menșevici și eseri, care erau foarte influenți între militarii ruși din Moldova. Disensiunile între ofițeri și soldați nu au lipsit. Primii susțineau politica guvernului provizoriu de la Petrograd, care dorea continuarea războiului până la victoria finală. Cei din urmă erau mai degrabă sub influența cercurilor care promovau ideea încheierii grabnice a păcii.

Manifestația de la Iași s-a dovedit cea mai importantă prin numărul participanților, prin modul în care s-a desfășurat și prin implicații. Asemeni celorlalte acțiuni care au avut loc în alte orașe ale Moldovei, și aceasta fusese pregătită de Comitetul executiv al Sovietelor de Deputați ai Soldaților și Ofițerilor ruși, având acceptul comandantului trupelor ruse de pe frontul românesc, generalul Dmitri Șcerbacev. Comitetele concepuseră manifeste în limbile rusă și română. Propaganda nu i-a vizat doar pe soldații ruși, ci și pe muncitorii și soldații români.

La Socola, lângă Iași, se găsea o mare garnizoană rusă și un nod de cale ferată esențial pentru aprovizionarea frontului românesc cu materiale, echipamente și provizii venite din Rusia sau de la Aliații occidentali. Aproximativ 15.000 de militari ruși s-au adunat la Socola în ziua de 18 aprilie/1 mai 1917, având steaguri roșii și pancarte cu diferite lozinci: „Trăiască Internaționala!”, „Trăiască libera și republicana Rusie!”, „Trăiască libertatea popoarealor!”, „Pământ și libertate!”, „Război până la victoria finală!”, „Trăiască armata revoluționară!”, „Vrem pace fără anexiuni și fără compensații!”. De pe o estradă improvizată au fost ținute discursuri, unele având un accentuat caracter pacifist și revoluționar. Unul dintre vorbitori s-a exprimat în termeni foarte critici la adresa guvernului de la Iași și a regelui, în genere contra „oligarhiei” române. Mesianismul revoluționar era evident, soldații ruși fiind îndemnați să semene „sămânța libertății” în România. După fiecare discurs, muzică militară intona un imn mobilizator.

La manifestație au asistat mai mulți ofițeri superiori ruși, inclusiv un general-maior. Au ținut discursuri un fost deputat, delegat al lucrătorilor din Petrograd, sosit chiar în acea zi la Socola, ofițeri și tehnicieni ruși. Românii nu au fost prezenți la manifestația din vecinătatea orașului.

Odată încheiată manifestația de la Socola, numeroși soldați ruși s-au îndreptat, în coloană, spre centrului Iașului. Ei purtau steaguri roșii și pancarte cu texte în limbile rusă și română, precum „Trăiască libertatea!”, „Trăiască Internaționala!”, „Trăiască Republica Federativă!”, „Trăiască frăția între popoare!”, „Pace fără anexiuni și contribuțiuni!”. De asemenea, se cântau cântece revoluționare.

Soldații ruși au profitat de ocazie și în după-amiaza aceleiași zile l-au eliberat pe Cristian Racovski, aflat la domiciliu sub paza polițienească. La acțiune ar fi participat și militanții români Mihail Gheorghiu Bujor și Max Wexler. De altfel, socialiștii români solicitaseră anterior ajutorul Sovietului de Soldați și Ofițeri de la Iași pentru eliberarea lui Racovski. Sovietul trimisese cererea către ministrul rus de Externe, liberalul Pavel Miliukov. La rândul său, acesta din urmă a făcut demersuri pe lângă guvernul de la Iași în vederea eliberării militantului socialist român. Cererea fusese respinsă de Ion I.C. Brătianu, care a susținut că Racovski era cunoscut pentru propaganda pacifistă antebelică, susținută de germani, iar dacă avea să fie eliberat, activisul socialist avea să-și reia activitatea.

Mai mulți ruși au ținut discursuri în limbile rusă și franceză, în Piața Unirii, aflată în centrul Iașului. Unele cuvântări au fost mai puțin tăioase, în vreme ce altele au fost intransigente, oamenii fiind chemați la acțiune în vederea schimbării regimului politic din România și transformării acesteia în republică (dinspre ruși s-au auzit voci care strigau: „Trăiască Republica Română!”). De asemenea, s-a insistat pentru introducerea votului universal, exproprierea moșiilor și împărțirea pământului către țărani.

Și Racovski a ținut un discurs în limbile rusă și română. Situat pe o poziție critică față de reformele clasei politice românești, Racovski a susținut totuși că revoluția nu era iminentă, în viziunea lui acțiunile în acest sens depinzând de ceea ce se întâmpla în Rusia. El a subliniat importanța susținerii ideilor republicane, încheindu-și discursul cu lozinca „Trăiască Republica Federală Balcanică!”. Mai mulți ofițeri ruși revoluționari aveau să declare că Racovski se afla sub protecția Comitetului Revoluționar Rus, considerându-l capabil să conducă „mișcarea revoluționară din România”.

Inițiată de sovietul militarilor ruși, manifestația din Iași a atras și români, muncitori, țărani, socialiști și chiar liberali, precum și militari francezi. Potrivit unor interpretări comuniste ulterioare, ar fi fost vorba de o fraternizare a muncitorilor și țăranilor români cu soldații ruși. Din surse guvernamentale românești din epocă reiese însă că atât muncitorii români, cât și militarii francezi care au asistat la demonstrație nu au răspuns chemării la revoluție, făcută de ruși.

Cristian Racovski a fost scos cu o mașină din Iași. Ulterior a fost trecut peste Prut tot cu mijloacele de transport ale armatei ruse. El era însoțit de Mihail Gh. Bujor, sublocotenent în rezervă din Armata Română, care se aflase la rândul său în arest la domiciliu. De altfel, de-a lungul anului 1917, soldații ruși din Moldova aveau să favorizeze trecerea unui număr destul de important de dezertori români la est de Prut. Uneori cei dintâi le-au furnizat dezertorilor uniforme rusești sau i-au trecut în Basarabia cu trenurile ori în coloanele hipo și auto ale armatei ruse.

România/Moldova liberă în prima parte a anului 1917

La capătul a patru luni de război, după o campanie militară dezastruoasă, statul român mai supraviețuia doar în Moldova. Un teritoriu care reprezenta cu puțin peste o treime din suprafața antebelică a României adăpostea la începutul anului 1917 nu doar populația locală, ci și ceea ce mai rămăsese din Armata Română, autoritățile centrale și numeroși refugiați. Iarna 1916/1917 și primăvara anului 1917 au fost marcate de lipsuri de tot felul, de mizerie, epidemii și moarte, care au afectat atât trupele, cât și populația civilă.

Din motive politice, executivul condus de Ion I.C. Brătianu a cunoscut o reconfigurare. S-a constituit un așa-numit guvern de „unitate națională”, liberalilor alăturându-li-se și democrat-conservatorii, care au primit posturi de miniștri fără portofolii. Regele Ferdinand I se străduia la rândul lui să dea mesaje de unitate a clasei politice și de solidaritate a națiunii în vederea atingerii scopurilor pentru care se intrase în război.

Armata Română s-a aflat în refacere în primele luni ale anului 1917. Operațiunea a fost dusă la bun sfârșit cu ajutorul Aliaților. S-au evidențiat și impus în imaginarul public mai ales francezii, prin Misiunea Franceză, cu un rol important în instruirea și echiparea trupelor române. Însă și rușii au avut un rol foarte important, prin stabilizarea frontului din sudul Moldovei și prin asigurarea celui de la frontierele centrului și nordului regiunii, prin facilitarea transporturilor aliate, a evacuării dincolo de Prut a unor stabilimente industriale și a personalului tehnic și administrativ.

Mai multe proiecte de lege au fost discutate și adoptate de Parlamentul refugiat și el la Iași: „administrarea patrimoniului sătenilor mobilizați”, acordarea unor pensii și ajutoare pentru militarii cu grade inferioare care deveniseră infirmi, pensii viagere pentru soldații și subofițerii care obținuseră medalia „Virtutea Militară”, contractarea unor credite mari pentru Ministerul de Război etc.

Pentru a-i fideliza și mobiliza pe țărani, care formau majoritatea armatei, reprezentanții partidelor guvernamentale au căzut de acord în privința adoptării legilor privind reformele electorală și agrară. De altfel, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu i-a înaintat regelui Ferdinand I o scrisoare în acest sens la începutul lunii decembrie 1916, sugerându-i să ridice chestiunea răsplătirii cu pământ a tuturor luptătorilor loiali. Într-adevăr, în mesajul tronului, ținut în Adunarea Deputaților la 9/22 decembrie 1916, regele a promis „dezrobirea politică și economică” a țărănimii. După câteva luni – la 23 martie/5 aprilie 1917, respectiv la 23 aprilie/5 mai 1917 – monarhul a adresat soldaților două proclamații, în care a reafirmat că în urma participării la război ei aveau dreptul de a primi pământ și drepturi politice.

Existau presiuni din partea liberalilor de stânga pentru dezbaterea de urgență a proiectelor de lege privind reformele electorală și agrară. Discuții aprinse în jurul modificării unor articole din Constituției, care să facă posibile proiectele de lege amintite, au avut loc în Camera Deputaților și în Senat, în primăvara și vara anului 1917. Reformele urmau să fie puse în practică după război.

Revoluția rusă din februarie 1917 și impactul asupra frontului românesc

Reformele propuse de clasa politică românească aveau resorturi interne, fără îndoială, însă în stimularea dezbaterilor și în asumarea punerii în practică a deciziilor a jucat un rol și ceea ce se întâmpla în proximitatea estică a României. Revoluția rusă din februarie 1917 a fost spontană, cauzele imediate ținând de situația dezastruoasă în care se găsea Imperiul, de zvonurile privind viața la curtea imperială, de faliile adânci din societatea rusă, de nemulțumirile tot mai mari ale populației, de lipsa alimentelor și a bunurilor de strictă necesitate, de creșterea prețurilor etc. Un șir de evenimente sângeroase a dus la abdicarea țarului și la instalarea unui nou regim, ceea ce a făcut posibilă introducerea unor reforme în spirit liberal – egalitatea cetățenilor indiferent de religie, rasă și sex, libertatea de exprimare și întrunire, libertatea presei etc. Toate acestea aveau să potențeze o avalanșă de schimbări politice, militare, sociale și economice în Rusia.

Transformările nu au ocolit nici armata rusă. Aceasta se afla de doi ani și jumătate într-un greu război cu Puterile Centrale, purtat pe un front principal uriaș, care la începutul anului 1917 se întindea de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum și pe un front secundar în Munții Caucaz. Guvernul provizoriu de la Petrograd decisese introducerea de reforme democratice în armată. Încercările generalilor conservatori de a întârzia sau de a atenua aceste schimbări au eșuat. Disciplina la trupe a slăbit, dezertările s-au înmulțit, ideile pacifiste și fraternizarea cu inamicul aveau să fie îmbrățișate de tot mai mulți soldați sătui de un război căruia nu-i (mai) găseau vreun sens, de mizerie și depărtarea de casă. Într-un ritm susținut, influența socialiștilor radicali creștea în rândurile soldaților ruși. Serviciile de informații și de propagandă germane și austro-ungare reliefau temele care puteau slăbi inamicul. Dacă la început s-a pus accentul pe fraternizare, ulterior s-a insistat pe pacifism. Toate acestea au scăzut considerabil forța combativă a trupelor ruse.

Efectele revoluției din februarie 1917 asupra numeroaselor trupe ruse aflate pe frontul românesc nu au întârziat să apară. Fervoarea revoluționară avea să le cuprindă în primăvara anului 1917. Începând din martie 1917 aveau să se formeze soviete [rus. „sfaturi”] și comitete de soldați. Din punct de vedere politic, cele mai influente grupuri erau cele ale menșevicilor și eserilor (socialiștilor revoluționari). Influența bolșevicilor a fost redusă în faza inițială, dar avea să crească treptat.

Revoluția rusă a exercitat o influență și în Moldova, tocmai ca urmare a prezenței masive a soldaților ruși. Primul manifest al Sovietului din Petrogad, prin care era anunțată lumii prăbușirea țarismului, a fost tradus și multiplicat de membri ai secției ieșene a PSDR, în martie 1917. Tot atunci, un text de salut din partea socialiștilor ieșeni a fost adresat Sovietului din Odesa. Nu era ratată ocazia de a critica „oligarhia incapabilă, coruptă și crudă” din România.

Deși bariera lingvistică făcea dificilă comunicarea între soldații ruși și soldații români, unii dintre cei din urmă au aflat despre ceea ce se întâmpla în Rusia și în rândurile trupelor ruse din Moldova. Existau între militarii ruși unii care știau românește, fie originari din Basarabia, fie din alte zone. În plus, au fost distribuite manifeste în limba română. Rușii îi îndemnau pe români să nu mai lupte și să nu mai dea ascultare propriilor ofițeri. Însă efectele asupra militarilor români au fost reduse. Izolarea a jucat un rol în protejarea trupelor române de propaganda revoluționară. Totodată, românii nu înțelegeau ce însemna revoluția și la ce le-ar fi folosit.

Schimbările revoluționare din Rusia au stârnit o mare îngrijorare în special în clasa politică de la Iași, mai ales în guvern și casa regală. De altfel, autoritățile române – civile și militare – au luat măsuri pentru a nu-i provoca pe soldații ruși aflați într-un accentuat proces de radicalizare. Liderii români înțelegeau că interesul superior dicta menținerea alianței cu Rusia, care jucase un rol esențial în oprirea Centralilor la porțile Moldovei, al cărei ajutor era vital pentru recucerirea teritoriilor pierdute la sfârșitul anului 1916.

În același timp, resentimentele între soldații ruși și români erau reciproce. Primii începeau să-i considere pe români dușmani ai revoluției. De cealaltă parte, soldații români îi invidiau pe ruși pentru că erau mai bine echipați și hrăniți, iar în plus îi vedeau ca pe niște semiocupanți, aroganți și cu planuri ascunse. În comparație cu rușii care forțaseră abdicarea țarului, românii își apreciau regele. Dezastrul militar de la sfârșitul anului 1916 nu a dus la disoluția Armatei Române. Aceasta își menținuse structura, corpul de comandă și o disciplină severă. Dorința de revanșă și refacerea din prima parte a anului 1917 a reclădit încrederea militarilor români în forța armatei lor. Promisiunile că vor primi pământ la sfârșitul războiului i-a fidelizat pe cei mai mulți țărani-soldați.

Nu doar Armata Română, ci și populația civilă din Moldova nu a fost atrasă de propaganda revoluționară rusă. Excepție au făcut unele grupuscule socialiste. Însă influența acestora în societatea românească era în continuare limitată.