Dorin Dobrincu

Proteste politice și sociale în România, 1915-vara 1916

De-a lungul anului 1915 au avut loc manifestații socialiste și sindicale îndreptate atât împotriva războiului, cât și pentru revendicări sociale: la București, Brăila, Călărași, Iași, Botoșani, Ploiești, Pitești, Huși, Turnu Severin, Galați, Craiova, Piatra Neamț, Buzău etc.

Spre exemplu, Partidul Social-Democrat din România a inițiat o manifestație pentru pace la 31 mai/13 iunie 1915, care urma a se desfășura în parcul Cișmigiu din București. Autoritățile au interzis desfășurarea acestei demonstrații.

A avut loc o ciocnire între socialiști și sindicaliști, pe de o parte, și armată, de cealaltă parte. Mai mulți participanți au fost arestați, alții răniți. Unii dintre cei reținuți au fost trimiși în judecată, între ei Alecu Constantinescu, Dimitrie Marinescu și Gheorghe Cristescu. La protestul de la Brăila, desfășurat la 7/20 august 1915, ar fi participat 6.000 de oameni. Intervenția armatei a provocat rănirea a 50 de oameni, iar 15 protestatari au fost arestați. Un proces intentat celor din urmă a dus la trei condamnări, una la șapte luni de închisoare, iar două la câte o lună.

Încă din decembrie 1915, sindicatele și socialiștii au început o campanie pentru ieftinirea traiului, care a continuat în prima parte a anului 1916. Au avut loc numeroase întruniri, demonstrații de stradă, au fost înmânate memorii către autoritățile locale etc. În februarie-martie 1916, astfel de acțiuni au avut loc în București, Brăila, Câmpina, Focșani, Pitești, Turnu Severin și Galați.

Sindicaliștii și socialiștii se declarau contra „speculei”, susțineau necesitatea intervenției statului în comerț, reglementarea exportului, interzicerea trimiterii în afara țării a unor produse, rechiziționarea și fixarea prețurilor maximale pentru o parte a recoltei, însă acordarea libertății depline de exportare a surplusului de cereale, rechiziționarea unor produse și vânzarea lor la prețuri fixate prin ordonanțe. De asemenea, se solicitau măsuri contra lipsei de lucru, inclusiv rechiziționarea și transformarea în regie a fabricilor care se închiseseră fără motive de forță majoră, măsuri punitive contra comercianților care vânduseră mărfuri la prețuri mai mare decât cele stabilite, de la amendarea sau închiderea prăvăliilor până la încarcerarea celor în cauză. Conturarea punctului de vedere socialist s-a făcut în condițiile unor evidente limitări ideologice autoimpuse, precum și a unor cunoștințe limitate în privința funcționării economiei de piață. În orice caz, pentru a-i tempera pe socialiști, autoritățile i-au arestat pe unii dintre cei mai activi dintre ei, apoi i-au concentrat în armată, de regulă în zone situate departe de casă.

Manifestările antirăzboinice ale socialiștilor și sindicaliștilor, în favoarea menținerii neutralității României, au fost combinate cu cele revendicative, cu grevele muncitorești. Se cereau salarii mărite, timp de lucru redus, plata orelor suplimentare și a chiriilor. Astfel de manifestații au fost înregistrate în prima parte a anului 1916 în București, Brăila, Galați etc. Cea mai cunoscută – prin consecințe – fost cea de la Galați.

Manifestația de la Galați, 13/26 iunie 1916

Ca urmare a prăbușirii dramatice – cu aproape 90%, conform unor surse – a valorii cerealelor exportate prin portul Galați, precum și a scăderii activității în industria metalurgică, mii de muncitori deveniseră șomeri în anii 1914-1915. În paralel, salariile muncitorilor cunoscuseră scăderi importante, uneori până la 50%, iar ziua de muncă crescuse foarte mult, chiar până la 15-16 ore. Cea mai gravă era, desigur, situația celor care nu aveau de lucru.

Comitetul secției PSDR din Galați a înaintat un memoriu prefectului la 3/16 iunie 1916, în legătură cu abuzurile primăriei în distribuirea alimentelor. În același timp, s-a cerut și implicarea sindicatelor și structurilor socialiste în împărțirea hranei către muncitori. Reacția autorităților, în speță a primarului, a fost ostilă față de delegația sindicalist-socialistă.

La 6/19 iunie 1916 a avut loc la Galați o manifestație la care ar fi participat un mare număr de oameni – circa 10.000, potrivit surselor socialiste. Aceasta a stârnit îngrijorarea primarului, care și-a cerut scuze pentru atitudinea anterioară. Cu toate acestea, ulterior câțiva manifestanți au fost arestați. De asemenea, delegația care fusese în fața primarului a fost acuzată de ultraj și trimisă în judecată.

Atmosfera nu s-a detensionat la Galați, într-un context care părea să favorizeze ieșirile contestatare și revendicative. PSDR organizase întruniri contra războiului, în zilele de 5/17 și 12/25 iunie 1916, în mai multe locuri din țară: București, Ploiești, Brăila, Turnu Severin etc. O manifestație contra războiului a avut loc și la Galați în ziua de 12/25 iunie 1916. În fața mobilizării poliției și armatei, unii dintre liderii secției locale a PSDR și ai sindicatelor au considerat că era indicat sa muncitorii să se retragă. După o discuție între activiștii socialiști și sindicaliști, s-a impus ideea de declarare a grevei generale imediate, ca formă de protest contra războiului și a măsurilor luate de autoritățile locale.

Un manifest de mobilizare a muncitorilor, asumat de secția locală a PSDR și de comisia sindicală, a fost redactat, tipărit și difuzat în zorii zilei de 13/26 iunie 1916. La scurt timp după aceea, porniți în coloană pe străzile orașului, muncitorii au atras pe parcurs și alte persoane, numărul total ajungând la 4.000 (sau 6.000, cifrele disponibile nu concordă). După ce au reușit să treacă de un cordon de sergenți de poliție, manifestanții au fost opriți de armată. Soldații au folosit mai întâi baionetele, apoi au deschis focul. Deși au fost duși la spital, unora dintre răniți nu li s-ar fi acordat asistență medicală, astfel încât au decedat în zilele de 13/26-14/27 iunie 1916. În total, opt (sau nouă) muncitori au fost uciși, iar alți 30 (sau 35) au fost răniți ca urmare a intervenției armatei la Galați.

O delegație de muncitori trimisă special la București, pentru a protesta în fața prim-ministrului Ion I.C. Brătianu, a fost arestată de poliție în gara Filiași, chiar în ziua de 13/26 iunie 1916. Alte zeci de persoane au fost reținute la scurt timp după aceea. Timp de câteva zile armata a patrulat pe străzi la Galați. Arestări s-au produs inclusiv la București, cum a fost cazul lui Cristian Racovski, care a fost dus la Galați.

O ședință a Consiliului de Miniștri a avut loc la 14/27 iunie 1914, prezidată de Ion I.C. Brătianu. Un comunicat oficial a fost dat publicității. Vinovați erau considerați muncitorii care ar fi provocat autoritățile, deschizând chiar focul. Aserțiunea nu era veridică. În schimb, nu se spunea nimic despre morți și răniți.

Ceea ce s-a întâmplat la Galați a provocat dezbateri în presa românească. Prezentarea faptelor și opiniile exprimate reflectau situarea de partea sau contra guvernului, dar și pozițiile față de război, față de socialiști sau muncitori.

Manifestații publice de protest și solidaritate cu muncitorii din Galați au fost organizate de PSDR și Comisia Generală a Sindicatelor din România, în zilele următoare, în special la 16/29 iunie 1916, în mai multe orașe: București, Ploiești, Brăila, Iași, Turnu Severin, Bacău, Buzău, Craiova, Roman, Focșani, Pitești, Tulcea, Botoșani ș.a. Erau reafirmate vechile doleanțe ale organizatorilor, legate de reformele politice, de lupta contra războiului, precum și cele conjuncturale, pentru ieftinerea traiului.

Din dispoziția prim-ministrului Brătianu, au fost luate măsuri suplimentare de pază în București. Pe lângă poliția aflată în capitală, au fost aduse unități militare din afara orașului. Trupe numeroase au fost desfășurate în zona centrală și în cartierele bucureștene sau în jurul fabricilor aflate la periferii, în zilele de 15/28-16/29 iunie 1916. Cu toate măsurile de pază, întruniri ale socialiștilor și muncitorilor au avut loc în diferite locuri din București în ziua de 16/29 iunie 1916.

Pentru a detensiona situația, guvernul avea să ia în cele din urmă unele măsuri. Familiile victimelor de la Galați au primit bani, iar ajutorul de primar a fost destituit. În mod neașteptat, prefectul însuși avea să-și dea demisia.

În același timp, autoritățile arestaseră peste 30 de muncitori din Galați, care au fost depuși în închisoarea centrală a orașului. După încheierea anchetelor, în care s-a folosit inclusiv bătaia, metodă ilegală, însă uzuală în epocă, arestații aveau să fie eliberați. Urmărirea împotriva lor a continuat în anii următori, inclusiv în condițiile războiului. Însă procesul împotriva muncitorilor acuzați nu a mai avut loc. La 29 septembrie 1922, Curtea cu jurați a județului Covurlui a stabilit că faptele care le erau imputate acuzaților intrau sub prevederile decretului de amnistie.

Social-democrații români și socialiștii europeni, 1914-1915

Cele două blocuri politico-militare aflate în război au încercat în diferite moduri – prin promisiuni și presiuni, prin relații personale și oferirea de stipendii – să atragă de partea lor grupuri politice, publicații și jurnaliști din România, care să le susțină cauza. Au recurs la astfel de mijloace atât germanii și austro-ungarii, cât și francezii, rușii și britanicii.

Centralii au utilizat în acest sens inclusiv filierele social-democrate germane și austriece. Spre exemplu, la propunerea social-democraților de a susține gazeta Lupta zilnică, prin virarea camuflată a unei sume mari de bani, Constantin Dobrogeanu-Gherea s-a opus categoric. Diferențele de vederi dintre liderul socialist român și social-democrații germani din tabăra „patriotică” erau generate de atitudinea față de război, dar și de teama celui dintâi că social-democrații români vor fi atacați de cercurile antantofile din România, acuzați că foloseau bani din Reich și susțineau interese străine. Totuși, anumite sume de bani au ajuns pe aceste filiere în mâinile socialiștilor români, pentru publicațiile de partid, organizarea de conferințe, întruniri și manifestații, în vederea menținerii stării de neutralitate a României.

Ziariștii de la Adevărul aveau să folosească astfel de informații, obținute în diferite feluri, pentru a-i ataca pe social-democrați. De asemenea, Poliția de Siguranță – care îi supraveghea pe socialiștii români încă de la înființare – a avut motive suplimentare pentru a-i urmări și în perioada neutralității.

Social-democrații români au susținut în 1915 și în presa internațională, îndosebi prin vocea lui Cristian Racovski, că se opuneau atât unui război contra Austro-Ungariei, cât și unuia contra Rusiei. Opțiunea lor era neutralitatea. Racovski a publicat în mai 1915 broșura Les Socialiste et la guerre, apărută inclusiv în Franța. În acest text, autorul era critic față de socialiștii europeni care sprijineau acțiunile războinice ale propriilor țări, se pronunța pentru menținerea liniei socialismului revoluționar și pentru lupta „contra războiului și oportunismului”.

Conferința a II-a socialistă interbalcanică a avut loc la București, în zilele de 6-8 iulie 1915. Inițiativa convocării a avut-o Partidul Social-Democrat din România, iar participanții proveneau din România, Bulgaria (numai cei din gruparea tesneacilor, „strâmților”, care se declarau contra războiului) și Grecia. Partidele social-democratice din Serbia și Imperiul Otoman nu au putut participa la conferință, țările lor fiind angajate în război încă din vara, respectiv toamna anului 1914. Delegații PSDR au fost Constantin Dobrogeanu-Gherea, Alexandru Constantinescu, Dimitrie Marinescu, Gheorghe Cristescu, Ecaterina Arbore și Cristian Racovski.

Înainte de conferință a fost publicat un manifest al partidelor socialiste din România, Bulgaria și Serbia, Către clasa muncitoare și popoarele balcanice!. Retorica era antirăzboinică, în favoarea neutralității și independenței statelor din Balcani. La București a avut loc chiar înaintea conferinței un miting socialist la care au luat parte și invitații din peninsulă.

Delegații partidelor reprezentate au adoptat o moțiune în care se afirma că singura politică de urmat era cea a „neutralității stricte și absolute”. Cel mai important text al conferinței a fost Declarațiunea de principii a Federațiunii Social-Democrate din Balcani, în care era reamintit principiul luptei de clasă și erau criticate partidele socialiste europene care aleseseră să intre în guverne de uniune națională. Având în vedere diviziunile naționale-teritorial din regiune, grupurile politice din interiorul statelor, politicile de cucerire, conferința socialistă de la București a susținut că singura formă de uniune între popoarele din peninsulă era o republică federativă a Balcanilor. Aceasta ar fi trebuit să recunoască egalitatea politică, civilă și culturală a tuturor naționalităților din regiune, fără deosebire de rasă, religie și limbă. Structura comună a federației urma să fie un parlament ales prin vot universal, egal, direct și secret, cu reprezentare proporțională. Era avută în vedere și posibilitatea consultării populației prin referendum. Pentru apărare erau prevăzute milițiile naționale. Socialiștii considerau proiectul lor realizabil, potrivit modelelor contemporane din Elveția sau Statele Unite ale Americii. Ei anticipau că întreaga Europă avea să devină o federație.

Participanții la conferința interbalcanică de la București au decis ca partidele și uniunile sindicale din țările din regiune să constituie o Federație muncitorească social-democratică balcanică. Aceasta avea să fie condusă de către un Birou interbalcanic, în care intrau câte doi delegați din fiecare țară din zonă, unul numit de partid, celălalt de uniunea sindicală – nu erau admise facțiunile –, precum și un Comitet Executiv. În mod particular, acesta din urmă avea să fie ales de către Partidul Social-Democrat din România și Uniunea Sindicatelor din România, iar sediul avea să fie la București. De asemenea, s-a hotărât și publicarea unui buletin în limbile franceză și germană. Se avea în vederea reprezentarea Federației socialiste din Balcani la congresele socialiste internaționale printr-o delegație comună, în care partidele și uniunile sindicale din fiecare țară urmau să aibă un număr egal de membri, iar votul să se făcă pe națiune.

Conferința internațională socialistă de la Zimmerwald, un mic sat lângă Berna, în Elveția, desfășurată la 5-8 septembrie 1915, a fost prima reuniune a socialiștilor europeni de după izbucnirea Primului Război Mondial. Au participat 38 de delegați, din 11 țări.

Socialiștii întruniți la Zimmerwald au adoptat și un manifest prin care era condamnat „războiul imperialist”, colaborarea socialiștilor din unele țări cu burghezia, lipsa de reacție a Biroului socialist internațional. Totodată, s-a susținut începerea unei mișcări pentru încheierea păcii fără anexiuni și fără contribuții de război. Tendința de confiscare a mesajului pacifist de către radicali, așa-numita „stângă zimmerwaldiană”, care proclama transformarea războiului mondial în război civil, nu a avut prea mulți aderenți. Potrivit unor date, manifestul contra războiului fusese redactat de Lev Troțki, în vreme ce rezoluția prorăzboi civil aparținea lui Vladimir Ilici Lenin, liderul facțiunii bolșevice din social-democrația rusă. Chiar dacă ideile lui Lenin și Troțki nu coincideau în acel moment, opțiunile celui dintâi fiind marginale în interiorul socialismului european, peste doi ani ei aveau să se regăsească în aceeași barcă ideologică și politică.

Manifestul antirăzboi de la Zimmerwald a fost semnat de către reprezentanți socialiști proveniți din Germania, Franța, Italia, Rusia, Federația interbalcanică socialistă (România și Bulgaria), Suedia, Norvegia, Elveția și Olanda. Reprezentanții din Marea Britanie nu au putut ajunge la conferință, fiind opriți de guvernul de la Londra, însă și-au exprimat acordul ulterior.

Din partea României manifestul a fost semnat de Cristian Racovski. Textul avea să fie publicat în limba română, în ziarul Lupta zilnică din 25 septembrie 1915. Cu toate acestea, în interiorul PSDR au fost exprimate critici față de rezoluțiile conferinței internaționale. Socialiștii ieșeni, coagulați în jurul revistei Convorbiri sociale, au atras atenția că la Zimmerwald se stabiliseră reguli tactice generale, cu privire la toate partidele socialiste, neluându-se în considerare diferențele de dezvoltare dintre țări.

Socialiștii din România nu au fost reprezentați la cea de-a doua conferință socialistă internațională pentru pace, desfășurată tot în Elveția, la Kienthal, în zilele de 24-30 aprilie 1916. PSDR și-a anunțat însă susținerea pentru hotărârile luate de participanți. Curentul radical, în care se evidenția Lenin, susținător al revoluției, în fapt a războiului civil, s-a aflat și de această dată în minoritate. Curentul majoritar, realist, aprecia că în acele condiții era posibilă și de dorit lupta pentru pace.