România/Moldova liberă în prima parte a anului 1917
La capătul a patru luni de război, după o campanie militară dezastruoasă, statul român mai supraviețuia doar în Moldova. Un teritoriu care reprezenta cu puțin peste o treime din suprafața antebelică a României adăpostea la începutul anului 1917 nu doar populația locală, ci și ceea ce mai rămăsese din Armata Română, autoritățile centrale și numeroși refugiați. Iarna 1916/1917 și primăvara anului 1917 au fost marcate de lipsuri de tot felul, de mizerie, epidemii și moarte, care au afectat atât trupele, cât și populația civilă.
Din motive politice, executivul condus de Ion I.C. Brătianu a cunoscut o reconfigurare. S-a constituit un așa-numit guvern de „unitate națională”, liberalilor alăturându-li-se și democrat-conservatorii, care au primit posturi de miniștri fără portofolii. Regele Ferdinand I se străduia la rândul lui să dea mesaje de unitate a clasei politice și de solidaritate a națiunii în vederea atingerii scopurilor pentru care se intrase în război.
Armata Română s-a aflat în refacere în primele luni ale anului 1917. Operațiunea a fost dusă la bun sfârșit cu ajutorul Aliaților. S-au evidențiat și impus în imaginarul public mai ales francezii, prin Misiunea Franceză, cu un rol important în instruirea și echiparea trupelor române. Însă și rușii au avut un rol foarte important, prin stabilizarea frontului din sudul Moldovei și prin asigurarea celui de la frontierele centrului și nordului regiunii, prin facilitarea transporturilor aliate, a evacuării dincolo de Prut a unor stabilimente industriale și a personalului tehnic și administrativ.
Mai multe proiecte de lege au fost discutate și adoptate de Parlamentul refugiat și el la Iași: „administrarea patrimoniului sătenilor mobilizați”, acordarea unor pensii și ajutoare pentru militarii cu grade inferioare care deveniseră infirmi, pensii viagere pentru soldații și subofițerii care obținuseră medalia „Virtutea Militară”, contractarea unor credite mari pentru Ministerul de Război etc.
Pentru a-i fideliza și mobiliza pe țărani, care formau majoritatea armatei, reprezentanții partidelor guvernamentale au căzut de acord în privința adoptării legilor privind reformele electorală și agrară. De altfel, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu i-a înaintat regelui Ferdinand I o scrisoare în acest sens la începutul lunii decembrie 1916, sugerându-i să ridice chestiunea răsplătirii cu pământ a tuturor luptătorilor loiali. Într-adevăr, în mesajul tronului, ținut în Adunarea Deputaților la 9/22 decembrie 1916, regele a promis „dezrobirea politică și economică” a țărănimii. După câteva luni – la 23 martie/5 aprilie 1917, respectiv la 23 aprilie/5 mai 1917 – monarhul a adresat soldaților două proclamații, în care a reafirmat că în urma participării la război ei aveau dreptul de a primi pământ și drepturi politice.
Existau presiuni din partea liberalilor de stânga pentru dezbaterea de urgență a proiectelor de lege privind reformele electorală și agrară. Discuții aprinse în jurul modificării unor articole din Constituției, care să facă posibile proiectele de lege amintite, au avut loc în Camera Deputaților și în Senat, în primăvara și vara anului 1917. Reformele urmau să fie puse în practică după război.
Revoluția rusă din februarie 1917 și impactul asupra frontului românesc
Reformele propuse de clasa politică românească aveau resorturi interne, fără îndoială, însă în stimularea dezbaterilor și în asumarea punerii în practică a deciziilor a jucat un rol și ceea ce se întâmpla în proximitatea estică a României. Revoluția rusă din februarie 1917 a fost spontană, cauzele imediate ținând de situația dezastruoasă în care se găsea Imperiul, de zvonurile privind viața la curtea imperială, de faliile adânci din societatea rusă, de nemulțumirile tot mai mari ale populației, de lipsa alimentelor și a bunurilor de strictă necesitate, de creșterea prețurilor etc. Un șir de evenimente sângeroase a dus la abdicarea țarului și la instalarea unui nou regim, ceea ce a făcut posibilă introducerea unor reforme în spirit liberal – egalitatea cetățenilor indiferent de religie, rasă și sex, libertatea de exprimare și întrunire, libertatea presei etc. Toate acestea aveau să potențeze o avalanșă de schimbări politice, militare, sociale și economice în Rusia.
Transformările nu au ocolit nici armata rusă. Aceasta se afla de doi ani și jumătate într-un greu război cu Puterile Centrale, purtat pe un front principal uriaș, care la începutul anului 1917 se întindea de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum și pe un front secundar în Munții Caucaz. Guvernul provizoriu de la Petrograd decisese introducerea de reforme democratice în armată. Încercările generalilor conservatori de a întârzia sau de a atenua aceste schimbări au eșuat. Disciplina la trupe a slăbit, dezertările s-au înmulțit, ideile pacifiste și fraternizarea cu inamicul aveau să fie îmbrățișate de tot mai mulți soldați sătui de un război căruia nu-i (mai) găseau vreun sens, de mizerie și depărtarea de casă. Într-un ritm susținut, influența socialiștilor radicali creștea în rândurile soldaților ruși. Serviciile de informații și de propagandă germane și austro-ungare reliefau temele care puteau slăbi inamicul. Dacă la început s-a pus accentul pe fraternizare, ulterior s-a insistat pe pacifism. Toate acestea au scăzut considerabil forța combativă a trupelor ruse.
Efectele revoluției din februarie 1917 asupra numeroaselor trupe ruse aflate pe frontul românesc nu au întârziat să apară. Fervoarea revoluționară avea să le cuprindă în primăvara anului 1917. Începând din martie 1917 aveau să se formeze soviete [rus. „sfaturi”] și comitete de soldați. Din punct de vedere politic, cele mai influente grupuri erau cele ale menșevicilor și eserilor (socialiștilor revoluționari). Influența bolșevicilor a fost redusă în faza inițială, dar avea să crească treptat.
Revoluția rusă a exercitat o influență și în Moldova, tocmai ca urmare a prezenței masive a soldaților ruși. Primul manifest al Sovietului din Petrogad, prin care era anunțată lumii prăbușirea țarismului, a fost tradus și multiplicat de membri ai secției ieșene a PSDR, în martie 1917. Tot atunci, un text de salut din partea socialiștilor ieșeni a fost adresat Sovietului din Odesa. Nu era ratată ocazia de a critica „oligarhia incapabilă, coruptă și crudă” din România.
Deși bariera lingvistică făcea dificilă comunicarea între soldații ruși și soldații români, unii dintre cei din urmă au aflat despre ceea ce se întâmpla în Rusia și în rândurile trupelor ruse din Moldova. Existau între militarii ruși unii care știau românește, fie originari din Basarabia, fie din alte zone. În plus, au fost distribuite manifeste în limba română. Rușii îi îndemnau pe români să nu mai lupte și să nu mai dea ascultare propriilor ofițeri. Însă efectele asupra militarilor români au fost reduse. Izolarea a jucat un rol în protejarea trupelor române de propaganda revoluționară. Totodată, românii nu înțelegeau ce însemna revoluția și la ce le-ar fi folosit.
Schimbările revoluționare din Rusia au stârnit o mare îngrijorare în special în clasa politică de la Iași, mai ales în guvern și casa regală. De altfel, autoritățile române – civile și militare – au luat măsuri pentru a nu-i provoca pe soldații ruși aflați într-un accentuat proces de radicalizare. Liderii români înțelegeau că interesul superior dicta menținerea alianței cu Rusia, care jucase un rol esențial în oprirea Centralilor la porțile Moldovei, al cărei ajutor era vital pentru recucerirea teritoriilor pierdute la sfârșitul anului 1916.
În același timp, resentimentele între soldații ruși și români erau reciproce. Primii începeau să-i considere pe români dușmani ai revoluției. De cealaltă parte, soldații români îi invidiau pe ruși pentru că erau mai bine echipați și hrăniți, iar în plus îi vedeau ca pe niște semiocupanți, aroganți și cu planuri ascunse. În comparație cu rușii care forțaseră abdicarea țarului, românii își apreciau regele. Dezastrul militar de la sfârșitul anului 1916 nu a dus la disoluția Armatei Române. Aceasta își menținuse structura, corpul de comandă și o disciplină severă. Dorința de revanșă și refacerea din prima parte a anului 1917 a reclădit încrederea militarilor români în forța armatei lor. Promisiunile că vor primi pământ la sfârșitul războiului i-a fidelizat pe cei mai mulți țărani-soldați.
Nu doar Armata Română, ci și populația civilă din Moldova nu a fost atrasă de propaganda revoluționară rusă. Excepție au făcut unele grupuscule socialiste. Însă influența acestora în societatea românească era în continuare limitată.
