În continuarea discuțiilor din articolul precedent, privind organizarea acțiunii subversive sovietice în Basarabia și România, cu scopul răsturnării ordinii politice existente și instaurării regimului comunist, remarcăm faptul că această tema a stat de-a lungul timpului în atenția mai multor istorici, politologi, oameni politici, conducători ai organelor de securitate și militari români, preocupați de istoria serviciilor secrete.

Printre primii la acest capitol s-a remarcat Ion Zaharia Husărescu, primul comandant al forțelor de securitate române din Basarabia, a cărui reflecții vor fi publicate în lucrarea Mișcarea subversivă în Basarabia, apărută în anul 1925 la Chișinău. Un loc aparte în această istoriografie aparține anchetei parlamentare din anii 1924-1925, conduse de Gheorghe Tătărăscu, care a investigat cazul rebeliunii de la Tatarbunar, discurs publicat sub denumirea „Internaționala III-a și Basarabia” și rostit la 19 iulie 1925 în Parlamentul României. În anul 1941, maiorul D. Stancov, din cadrul Marelui Stat Major, publica lucrarea Acțiunea subversivă sovietică. Propaganda, alarmismul, defetismul, în cadrul căreia prezenta un rechizitoriu complet al organizării și acțiunii serviciilor secrete sovietice în Basarabia și România.

După 1989-1991 accesul la arhivele românești secretizate a oferit posibilitatea unei redimensionări a scrierilor cu privire la organizarea acțiunii subversive sovietice în România interbelică. Din acest punct de vedere remarcăm scrierile lui Pavel Moraru (Serviciile Secrete și Basarabia. 1918-1991), dar în mod special culegerile de documente ale lui Vadim Guzun, care acoperă mai multe aspecte ale acestei tematici. Una dintre publicațiile sale, Complimente de la Tanti Haritina. Spionaj sovietic în România, 1924-1944, ne permite să cunoaștem în detaliu felul în care serviciile secrete sovietice au organizat mișcarea subversivă în România, cu precădere în Basarabia, pregătind invazia militară și premisele pentru instituirea unui regim comunist în spațiul românesc. Prin urmare, în cele ce urmează, vom prezenta un document din această publicație, care cuprinde o sinteză a Marelui Stat Major Român din anul 1924 cu privire la deconspirarea în luna octombrie 1923 a rețelei de spionaj sovietic din România. Acest document inedit, dar și multe altele pe care le vom folosi în publicațiile noastre ulterioare, relevă amploare organizării și acțiunii subversive sovietice pe teritoriul României, despre care avem multe a cunoaște.

În luna octombrie 1923 a fost descoperită rețeaua de spionaj politic-militar în favoarea Sovietelor. Aceasta a fost înființată în anul 1922 de Centrala de la Viena și avea sediul în București, cu ramificații în Brașov, Sibiu, Cernăuți, Bacău și Chișinău. Conducerea centrului era încredințată lui Alexandr Kiselev, atașat stagiar la Legația Bulgară și maiorului Jak Ceaicovski din Regimentul 2 Artilerie Grea a Armatei Române. Primul era bulgar născut în Petrograd, cel de-al doilea era rus basarabean, fost ofițer în armata lui Petliura. Ceaicovski era în legătură cu Sovietele încă din 1920, obligat să intre în organizația de spionaj sub amenințarea terorizării familiei sale, care se găsea în Rusia. Kiseliov și Ceakovski aveau ca ajutor pe locotenentul Teodor Niță, un basarabean de la Comandamentul Jandarmilor, însurat cu o artistă rusă, foarte ahtiat după o îmbogățire rapidă.

Centrele din țară aveau ca șefi la Brașov pe căpitanii Wiedman și Kappel, la Cernăuți pe Weiss și Zinger, iar la Chișinău pe Doroganevski, zis „Stoianov”.

În luna octombrie 1923 întreaga organizație a fost descoperită, arestată și deferită Consiliului de Război al Diviziei a IV-a, care prin sentința nr. 364 din decembrie 1924, condamna la câte 5 ani de închisoare pe toți cei implicați.

Ancheta desfășurată cu această ocazie ne arată organizarea Serviciului de Spionaj Sovietic nu doar în România, dar în toată Europa. Astfel, Centrala principală de la Berlin, sub conducerea generalului Stepanov, era destinată Vestului Europei, cu filiala la Viena. Filiala de la Viena, sub conducerea generalului Inkov, ajutat de colonelul Silkin, era destinată Estului Europei și era compusă din secțiile teroristă, propagandă comunistă, documente și pașapoarte false, laborator fotochimic. Centrul principal de spionaj din România era la București, care coordona alte trei centre de spionaj regionale: 1. În Ardeal – la Brașov, cu un subcentru la Sibiu; 2. În Bucovina – la Cernăuți, cu un subcentru la Bacău; 3. În Basarabia – la Chișinău.

Personalul străin al centrelor in Berlin și Viena lucra pe lângă ambasadele sovietice respective, iar la București pe lângă Legația Bulgariei.

Din rețeaua sovietică de spionaj făceau parte direct optsprezece persoane, recrutați în mod special din rândul ofițerilor activi, proveniți din armatele austro-ungare și ruse; ofițeri activi proveniți din armata lui Petliura, primiți în școlile românești; ofițeri de rezervă proveniți din fostele armate (ruso-ungară-austriacă); funcționari și diferite persoane, foste în serviciul rușilor și germanilor, chiar poliția secretă, la moment în serviciul administrației române; grade inferioare străini și români, întrebuințați în serviciu de birou și corespondență, care aveau posibilitatea de a culege informații, copia documente și pe care le predau spionilor pentru bani.

Printre complicii acestora erau 26 de persoane, în mod special grade inferioare, străini și români, întrebuințați în serviciul de birou și corespondență, care aveau posibilitatea de a procura informații și documente; funcționari în administrația publică, căile ferate și întreprinderi particulare (bănci, fabrici, etc), care prin relațiile lor sociale și serviciile ce îndeplineau puteau culege informații; femei, rude apropiate ale autorilor principali; studenți și studente. Potrivit documentului, printre autorii principali, cât și complicii acestora, erau doar trei români, restul fiind reprezentanți ai minorităților naționale.

Pentru recrutarea agenților se întrebuința sistemul german din timpul războiului mondial, coruperea prin bani, apoi compromiterea și teroarea, prin care oameni cu situații din cele mai bune devin unelte ale Serviciului de Spionaj Sovietic. Banii erau oferiți sub formă de salarii fixe și prime mari la predarea oricăror documente sau informații mai importante. Pentru trecerea frontierei aceștia întrebuințau pașapoarte false, furnizate de centrala de la Viena, iar pentru trecerea prin Ungaria centrala de la Viena avea înțelegere cu șefii Statului Major Maghiar, pe baza schimbului reciproc de informații.

În timpul reținerii și perchezițiilor la domiciliul agenților au fost găsite documente privind dislocarea întregii armate române; reviste militare; tabelul cu dislocarea unităților din Basarabia; diferite broșuri și instrucțiuni asupra infanteriei și cărți cu caracter militar; tabele de efective ale regimentelor de artilerie; reorganizarea Armatei Române; organizarea și funcționarea Școlii Superioare de Război; organizarea Jandarmeriei; planul defensiv contra Rusiei; organizarea Vânătorilor de Munte, etc. Majoritatea documentelor și informațiilor aveau o importanță relativ redusă, deoarece cele mai multe și-au pierdut repede actualitatea.

Agenții informatori erau aleși dintre persoanele care, prin situația lor, aveau în mână sau puteau ușor pătrunde în birouri pentru a copia documentele sau informațiile cerute. La o parte de agenți s-au găsit copii fotografice după documentele procurate și aparate fotografice. Păstrarea acestora se făcea la Legația Bulgară sau la domiciliul agenților. Transmiterea documentelor și informațiilor culese se făcea prin scrisori trimise prin poștă, scrise cu cerneală simpatică, prin valizele diplomatice ale agenților diplomatici ai Legației Bulgare, fie prin curieri, care duceau geamantane cu fund dublu și care treceau frontiera cu pașapoarte false, pe nume fictiv sau real, sub pretextul călătoriei de afaceri comerciale.

Majoritatea agenților, curierii și recrutorii își mascau activitatea sub forma întreprinderii sau reprezentanței comerciale, pe cont propriu sau ca funcționari ai unor instituții comerciale (magazine, bănci etc.). Aceștia schimbau des locuințele, aproape lunar, foloseau nume false, pseudonime, pentru a nu putea fi identificați în caz de prindere a corespondenței sau a unui fir a organizației. Corespondența se trimitea pe adresa altei persoane, niciodată pe adresa agentului, niciun agent nu cunoștea adresa exactă a organizației, în special a celei din Viena. În general, agenții nu se cunoșteau între ei sau nu-și cunoșteau îndeletnicirea reală de spion.

Documentul relevă și modul de acțiune a autorităților române față de persoanele angajate în rețelele de spionaj. Elementele minoritare, în special ofițerii care au aparținut fostelor armate (austriacă și rusă), oricât erau de capabile, urmau a fi tratate cu suspiciune, nu li se încredințau însărcinări de natură a cunoaște lucrările cu caracter secret și puse sub discretă, dar vigilentă supraveghere. Gradele inferioare minoritare nu trebuiau admise sub nicio formă în serviciul birourilor de recrutare și mobilizare. Manipularea corespondenței cu caracter secret urma să se facă numai de către șefii direcți interesați, aceștia dintre ofițerii români de origini, cei mai apropiați din punctul de vedere al caracterului și sentimentelor patriotice.

Mulțumiri dnului Vadim Guzun pentru oferirea lucrării Complimente de la Tanti Haritina. Spionaj sovietic în România, 1924-1944 (Cluj-Napoca: Argonaut, 2018), folosită în elaborarea acestui articol.

Alungarea bolșevicilor peste Nistru n-a rezolvat problema siguranței și securității acestei provincii. Mai mult decât atât, alipirea Basarabiei la România s-a produs în momentul când Rusia era cuprinsă de lupte politice interne, invazie străină și proclamarea revoluției mondiale. Imediat după ruperea relațiilor diplomatice cu România la începutul anului 1918, a fost creat Colegiul autonom suprem al Consiliului Comisarilor Poporului din Rusia Sovietică pentru afacerile ruso-române, având menirea să se ocupe de toate chestiunile referitoare la relațiile cu România.

La 15 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor adoptă hotărârea cu privire la alocarea unei sume de 5 milioane ruble pentru activitatea acestui colegiu. În aceeași zi, Vladimir Lenin a semnat legitimațiile pentru A. Jelezneacov, M. Braşovan şi M. Bujor, numiți de Comisariatul Poporului în calitate de comisari organizatori pentru treburile ruso-române. Sub îndrumarea acestui Colegiu, la mijlocul lunii februarie 1918, trupele sovietice, sub conducerea lui Cristian Rakovski, care până atunci participaseră la distrugerea Radei ucrainene și cucerirea Kievului, s-au îndreptat spre Basarabia. În acele condiții, așa cum arătam într-o serie de publicații de pe Blogul Centenarului, România accepta tratativele cu Moscova, care au dus la acordul Averescu-Racovski din 5 martie 1918, prin care România se angaja voalat să-și retragă trupele din Basarabia. Scoaterea Ucrainei din mâinile armatelor sovietice a anulat prevederile acordului în cauză, care va fi utilizat în permanență de diplomația sovietică în justificarea pretențiilor sale asupra Basarabiei.

În condițiile când era cuprinsă în convulsiile luptelor interne, Rusia sovietică a promovat în Basarabia o activitate febrilă, răscoalele și unele acțiuni iredentiste înregistrate în provincie fiind ecoul războiului civil, revoluției mondiale și al intervenției străine în Rusia. Fundamentul politic, social și unitar al acțiunii sovietice îl constituiau „masele revoltate”, a căror conducere era centrul preocupărilor bolșevice. De aceea, Sovietele au văzut întotdeauna o interdependență între elementul militar și cel socio-politic. Ideea de bază era că revoluția nu se duce numai pe frontul militar, ci și pe cel al luptei de clasă și al luptei economice, deoarece Kremlinul a acordat în permanență primordialitate elementului politic în strategia sovietică. Fără lupte sociale, Moscova nu înțelegea revoluția, iar intervenția armatelor regulate nu trebuiau să constituie decât o consecință a cataclismului prevăzut. Aceasta a fost o politică urmată consecvent de Rusia Sovietică în vecinătăți, ea fiind valabilă și în cazul Basarabiei.

În condițiile acestei psihoze anti-bolșevice urmează să înțelegem acțiunile poliției, jandarmeriei, a siguranței și administrației militare românești, pentru care contracararea „ciumei roșii” devenise o obsesie. Atât pe parcursul anului 1918, dar și în anii următori, niciunul din județele Basarabiei nu a scăpat de acțiunile violente ale formațiunilor bolșevice și de măsurile de contracarare ale autorităților române, care au încercat din răsputeri să blocheze propaganda antiromânească și bolșevică provenită de peste Nistru. La toate acestea se adăuga faptul că spiritul anarhic și revoluționar din Basarabia, complicitatea țăranilor la deposedarea moșierilor și la actele de vandalism, impuneau o reacție promptă, iar timpurile nocive afectau capacitatea unei analize lucide și imparțiale.

Multitudinea documentelor epocii pe care le-am consultat la elaborarea tezei de doctorat privind problema Basarabiei în relațiile sovieto-române, atât din România și Federația Rusă, cât și din R. Moldova, relevă faptul că anume contracararea acțiunii subversive sovietice și a terorismului bolșevic (cum a fost cazul generalul Stan Poetaș, unul din conducătorii Armatei V, împușcat de un comando bolșevic în localitatea Călărășeuca, județul Soroca) a fost elementul principal care a îngreunat cursul normal al vieții civile și integrarea armonioasă a Basarabiei în statul român De aici venea și principala contradicție între elita politică basarabeană, dornică de a-și menține condițiile „autonomiei”, și clasa politică românească, axată pe ideea încadrării cât mai rapide a Basarabiei în statul român. Diversitatea etnică și socială a acestui teritoriu, particularitățile moștenirii țariste și influența bolșevică, puteau deveni elemente periculoase pentru opera de pacificare a Basarabiei și în definitiv compromite idealurile Unirii. Prin urmare, pentru conducerea statului, ai armatei și ai diplomației române controlul total asupra aparatului administrativ și asupra forțelor de ordine de pe teritoriul Basarabiei devenise scopul principal, care trebuia atins cu orice preț. În fața acestui pericol, orice inițiativă de a stabiliza suveranitatea statală asupra provinciei era absolut irelevantă și secundară.

Cea mai detaliată descriere a situației este oferită de inspectorul general al Prefecturii Poliției Chișinău, Ion Zaharia Husărescu, unul din comandații forțelor de securitate române din Basarabia. Reflecțiile sale vor fi publicate în lucrarea Mișcarea subversivă în Basarabia, apărută în anul 1925 la Chișinău. Potrivit acestuia, încă din aprilie 1918 la Chișinău se înființase un comitet revoluționar care, de la începutul activității sale, concentrase informații asupra stării de spirit a populației pe care urma să le transmită, împreună cu mai multe copii ale unor ziare române locale și/sau publicate în Vechiul Regat, la Odessa, de unde acestea erau preluate și trimise la Kiev sau Moscova.

Odată cu retragerea Puterilor Centrale din Ucraina și căderea guvernului lui Pavlo Skoropadski, serviciile de informații române consemnează din toamna anului 1918 reapariția acțiunilor antiromânești din partea unor grupuri de peste Nistru. Majoritatea acestor grupuri erau formate inițial din persoane expulzate de către administrația română peste Nistru, această practică fiind una din cele mai răspândite modalități ale autorităților române de a lupta cu elementele protestatare și contestatare. Părăsind Basarabia, acestea se vor stabili în localitățile de la marginea regiunii Herson sau în orașul Odessa, de unde în curând vor lua legătura cu diferite trupe și autorități bolșevice, pentru destabilizarea situației din provincie.

România a impus un regim tot mai rigid al controlului la Nistru și al administrației militare în provincie, asta și pentru că la frontieră, în mod special în zona Benderului (Tighina), se înregistraseră incidente repetate, iar identificarea agresorilor devenise problematică. Uneori aceștia erau reprezentați de formațiuni sau bande bolșevice, alteori trupe albgardiste, iar în unele cazuri nici nu se reușea identificarea clară a grupurilor armate responsabile pentru aceste agresiuni, care s-au intensificat la sfârșitul anului 1918 – începutul anului 1919.

Forțele care se opuneau alipirii Basarabiei la România s-au regrupat și au transformat Odessa, un punct care atrăgea dintotdeauna fugarii și cei care părăseau Basarabia, într-unul din centrele pentru propagarea activităților antiromânești către teritoriul provinciei. La Odessa și-au găsit refugiu o mare parte a celor care nu acceptaseră Unirea Basarabiei cu România, unii chiar opozanți ai acestui act din Sfatul Țării. Printre aceștia remarcăm grupul celor zece deputați din cadrul Blocului Țărănesc, condus de Vladimir Țîganko, care părăsiseră Basarabia și au lansat la Odessa o campanie antiromânească puternică, sub denumirea de „Grupul Țărănesc al Sfatului Țării”.

Alături de acest grup, în orașul de la Marea Neagră mai exista și „Comitetul pentru eliberarea Basarabiei”, condus de Alexandr Krupenski, fost mareșal al nobilimii basarabene, și Alexandr Schmidt, fost primar al Chișinăului. Potrivit serviciului român de informație, la scurt timp, are loc fuziunea acestor două comitete, care puneau bazele unei organizații denumită „Salvarea Basarabiei” sau „Liga Salvării Basarabiei”. Odessa devenea un centru de comandă al acțiunilor antiromânești, instrumentalizat în curând de puterea bolșevică.

Pentru înțelegerea profilului opozantului pe care bolșevicii contau în opera de comunizare a Basarabiei, vom relata câteva date despre Vladimir Țîganko. După ce s-a opus votării Unirii necondiționate la 27 noiembrie 1918, la începutul lui 1919, Țîganko a plecat din Basarabia și s-a stabilit în Odessa, unde a reînființat Fracțiunea Țărănească în exil, alături de alți deputați ai Sfatului Țării. Ulterior s-a alăturat eforturilor lui Krupenski și Schmidt, afiliate la „Comitetul pentru Salvarea Basarabiei”, care va pleda cauza antiromânească la Conferința de Pace de la Paris (1919). S-a implicat în crearea Republicii Autonome Sovietice Moldovenești în 1924, apoi se mută cu traiul la Leningrad. Cu toate acestea, în timpul Marei Terori din 1937-1938 a fost declarat drept suspect politic de către regimul stalinist. Arestat pe 29 noiembrie 1937, a fost condamnat la moarte la 2 decembrie și a fost executat la scurt timp după, în ianuarie 1938. Soarta lui Țîganko au avut-o mai mulți deputați ai Sfatului Țării și oameni politici din Basarabia ostili Unirii, care după ce vor fi folosiți de bolșevici împotriva României, vor fi supuși represiunilor în anii terorii staliniste tocmai pentru că erau „suspecți politic”.