Scrierile românești cu privire la instaurarea comunismului în spațiul românesc de cele mai multe ori se concentreză asupra anului 1940-1941, acreditând ideea că ocuparea Basarabiei de către armatele sovietice a demarat primul experiment plenar de comunizare a românilor. Această abordare reflectă doar parțial realitatea, deoarece românii au trăit „comunismul” începând cu anii 1917-1918, atunci când Basarabia și chiar Vechiul Regat, în condițiile Primului Război Mondial, vor intra în vâltoarea revoluției ruse, la Chișinău și Iași, existând planuri de instaurare a „Puterii Sovietice”. Pe paginile blogului precedent, dedicat Centenarului Unirii, am relevat mai multe aspecte ale interferențelor sovietice cu spațiului românesc, pornind de la bolșevizarea trupelor ruse de pe Frontul Românesc și implicarea acestora în tentativa de răsturnare a orânduirii politice din Regatul României și Republica Democratică Moldovenească, până la soluțiile militare propuse de liderii bolșevici și maghiari pentru desființarea României ca stat. Odată înlăturate aceste pericole imediate, statul român a avut de făcut față unei continui presiuni sovietice în problema Basarabiei, a cărei alipire la România a contestat-o permanent pe parcursul perioadei interbelice.

Moldova

O privire de ansamblu asupra politicile sovietice față de România Mare ne arată un instrumentar divers, cu rezonanță asupra actualității chiar, dintre care se desprind trei componente importante: activitatea diplomatică de contracarare a suportului extern pentru posesia românească a Basarabiei; coordonarea acțiunii subversive sovietice din România și Basarabia, atât prin organizarea mișcării comuniste, cât și prin subminarea autorității administrației românești; crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM) și proiectarea concurenței de modelare identitară asupra românilor de la est de Prut. Existența acestui paralelism în construcția națională pe cele două maluri ale Nistrului (Basarabia românească versus Transnistria sovietică) a creat multiple disfuncționalități în dezvoltarea firească a Basarabiei interbelice, dar acest fapt a fost ulterior complicat de felul în care propaganda și ideologia sovietice a încercat demontarea și demonizarea românismului în teritoriul dintre Prut și Nistru după 1940/1944.

Ca orice imperiu mitocratic, Uniunea Sovietică a generat propriile sale „ritualuri sacre”, trei dintre care sunt fundamentale: mitul „Marii Revoluții Socialiste din Octombrie”, mitul „Marelui Conducător Lenin” și mitul „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”. Acestea au izbutit să se consolideze atât prin ipocrizia falşilor istoriografi şi poeţi de curte şi prin propagandă partizană, mai mult sau mai puţin abil întocmită, cât şi prin legitimarea acestor mituri de către adversari. Mitul „marii revoluţii socialiste din octombrie” a persistat prin informarea tendențioasă şi prin educaţia pervertită a câtorva generaţii, dar mai ales prin inapetenţa de a cerceta sursele, care i-a acaparat aproape deopotrivă pe operatori, pe victime şi chiar pe inamici, chiar şi după dispariţia statului sovietic. Chiar dacă aceasta a fost o pseudo-revoluţie, condusă de o clică de aventurieri, maniaci şi ucigaşi profesionişti şi consolidată în urma unei vaste acţiuni teroriste amplificate într-un război civil.

Cu referire la Basarabia anilor 1917-1918, sovieticii au încercat inocularea câtorva mituri, altfel spus minciuni, pe care au reușit să le implanteze sistemic după anexarea acestui teritoriu la URSS în 1940, dar mai ales după 1944. Unul din aceste mituri era faptul că la 5/6 ianuarie 1918 la Chișinău a fost instaurată „Puterea Sovietică”, bolșevicii preluând controlul asupra Basarabiei. Al doilea mit de rezonanță era acela că „Puterea Sovietică” a fost „înăbușită” de intervenția armatelor române în Basarabia, care a constituit „prima invazie străină a trupelor Antantei în teritoriul sovietic”, drept pentru care Rusia Sovietică a declarat război României și l-a arestat pe ambasadorul român la Petrograd, C. Diamandy. În cele din urmă, acesta a fost motivul ruperii relațiilor diplomatice dintre cele două state, care vor fi reluate abia în 1934.

Prin urmare, pentru a dezlega misterul tuturor acestor construcții mitocratice, vom clarifica două aspecte: 1. Cine erau bolșevicii de la Chișinău și pe cine reprezentau ei?; 2. Ce s-a întâmplat, de fapt, la începutul lunii ianuarie 1918 în Basarabia?

Prima confuzie care trebuie eliminată în legătură cu bolșevicii din Basarabia, dar și cu cei din Rusia credem, este identificarea lor cu „Sovietele”. Sovietele ca formă de expresie a puterii populare au apărut imediat după Revoluția din Februarie 1917 și nu reprezentau o emanație a partidului bolșevic prin excelență, care va prelua puterea de la Petrograd abia în toamna-iarna 1917-1918.

După Revoluţia din Februarie, la Chişinău, apare Sovietul moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor, condus de praporşcicul T. Cotoros. Pe de altă parte, exista Sovietul de deputaţi ai muncitorilor, soldaţilor şi ofiţerilor din Chişinău. La 14 mai 1917, la adunarea generală a delegaţilor din partea soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din unităţile militare ale garnizoanelor Odessa, Herson, Nikolaev şi ale Frontului Românesc a fost adoptată hotărârea de creare a Sovietului moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor garnizoanei Odessa şi Flotei Mării Negre. La 18 mai 1917 este înfiinţat Sovietul Moldovenesc de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor garnizoanei Odessa şi ales Comitetul Executiv, alcătuit din 11 persoane. Într-un mod curios, poate incomod pentru mitologia sovietică, acest Soviet a luat decizia „să fie confecţionate drapele vechi moldoveneşti, pe care le poartă tot neamul românesc şi poporul României, Transilvaniei şi Bucovinei”. După exemplul Odessei, şi la Sevastopol este înfiinţat Sovietul moldovenesc de deputaţi ai marinarilor, soldaţilor şi ofiţerilor, care începe să activeze la 3 iulie 1917.

În curând era să apară ideea Sovietului Central Moldovenesc, care a fost un rezultat al colaborării dintre comitetele de la Iași și Odessa. La 23 iulie 1917, în incinta secţiei ţărăneşti a Sovietului de deputaţi ai muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor, sub preşedinţia praporşcicului Vasile Ţanţu, a avut loc şedinţa „reprezentanţilor moldovenilor de pe Frontul român, a organizaţiei militare din Odessa şi a garnizoanei chişinăuene locale”, cu scopul „organizării Comitetului Central Executiv Moldovenesc al Sovietului de deputaţi ai soldaţilor şi ofiţerilor” care „trebuie să unească toate organizaţiile militare moldoveneşti, existente pe Frontul român, în oraşele Chişinău, Odessa, Ecaterinoslav, Sevastopol etc.”. De la aceste Soviete, care se identificau cu revoluția și schimbările, în colaborare cu Partidul Național Moldovenesc, era să fie organizat, așa cum am arătat și în publicațiile Blogului Centenarului, Congresul Militarilor Moldoveni (20-27 octombrie 1917), unde s-a luat decizia creării Sfatului Țării și a organizării vieții politice din Basarabia. Anume aceste Soviete, în esență conduse de moldoveni, vor pregăti contextul pentru proclamarea la 2 decembrie 1917 a Republicii Democratice Moldovenești, apoi a Unirii acesteia cu România. Din acest considerent, în mai multe scrieri și acțiuni ale emigrației ruse, întreprinse în special la Conferința de Pace de la Paris, s-a încercat discreditarea Sfatului Țării, prezentat ca o emanație a „sovietelor și bolșevicilor”.

În realitate, apariția bolșevicilor la Chișinău este legată de a RUMCEROD (în rusă Румчерод), acronimul rusesc pentru Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre și regiunii Odesa, un organ bolșevic revoluționar care s-a instalat provizoriu în sudul Ucrainei, și a avut competențe „bolșevice” asupra teritoriului guberniilor Basarabia, Herson și Taurida, în contextul destrămării Imperiului Rus și a Războiului Civil Rus. Sub conducerea Rumcerod era instaurată Republica Sovietică Odessa (ianuarie-martie 1918), care îngloba și Basarabia.

În legătură cu acest organ bolșevic, la sfârșitul anului 1917 - începutul anului 1918 la Chișinău apare FrontOtdel (Secția de Front) al Rumcerod, un comitet sprijinit de unitățile ruse din Regimentul 75 și 260. Menirea sa era de a institui un cartier militar cu scopul de a pune mâna pe conducerea Frontului Românesc și a atrage armatele ruse de partea sa. FrontOtdel-ul, condus de Perper, Kabak, Levensohn și „recidivistul” proaspăt eliberat de amnistia Guvernului Provizoriu, Grigorie Kotovski, a promis autorităților Republicii Moldovenești că „nu se va amesteca în treburile lăintrice ale Basarabiei” și se va preocupa doar de chestiunile militare rusești, ceea ce de fapt era un șiretlic. Din soldații fugiți de pe front aceștia au adunat grupuri pentru a forma unități ale Armatei Roșii, desfășurau o activă propagandă bolșevică, aleg conducerea militară proprie și ordonă neexecutarea ordinelor din partea Radei Centrale și lui D. Șcerbaciov, comandantul trupelor ruse de pe Frontului de Est.

În contextul atacului bolșevic de la Petrograd asupra Adunării Constituantei din 6 ianuarie 1918, precedat de declarația de război României la 5 ianuarie, detașamentele bolșevice vor ataca la 6 ianuarie un eșalon de militari transilvăneni ce venea de la Kiev și se îndrepta spre Iași. Are loc preluarea telegrafului, poștei și gării, se declară stare de asediu la Chișinău, Bender și Bălți. Pe acest fundal de psihoză antiromânească, Sfatul Țării este acuzat de colaboraționism cu România, mai mulți deputați fiind condamnați la moarte. Directorii V. Cristi, N. Codrean, T. Ioncu, I. Pelivan și Șt. Ciobanu se ascund. 80 % din efectivele unităților moldovenești, refuzând să se supună ordinelor ofițerilor, trecuseră, sub impactul zvonurilor și provocărilor de partea FrontOtdel. Acesta a arestat Comisia Interaliată de Aprovizionare din Basarabia în care intrau reprezentanții SUA, Marii Britanii, Franței și României, jefuind și casa de bani a acesteia (circa 2 milioane ruble).

În aceste condiții, o parte a deputaților Blocului Moldovenesc, printre care Pelivan, Buruiană, Crihan, Buzdugan, Gafencu, Țanțu, Minciună, în grupuri separate vor ajunge la Iași pentru a cere intervenția armatelor române.

La Chișinău vor rămâne I. Inculeț și P. Erhan, care nu făceau parte din Blocul Moldovenesc, ci erau trimișii oficiali ai Sovietului din Petrograd „pentru adâncirea revoluției și lupta cu separatismul moldovenesc”, în drept să se prezinte în fața FrontOtdel-ului. Sub presiunea bolșevicilor aceștia expediază o telegramă guvernului român în care protestează „contra introducerii armatelor române pe teritoriul republicii moldovenești”. În același timp, erau demiși Directorii care au cerut introducerea armatelor străine (Cristi, Pelivan și Codrean), iar împreună cu noul Director de Război Gh. Pântea, dau ordine armatei moldovenești „să apere pozițiile împotriva României”.

„Protestul” lui Inculeț și Erhan a fost rezultatul unei decizii personale a celor doi, el nefiind coordonat cu Sfatul Țării și nici cu Consiliul Directorilor Generali. Mai mult, în pofida împrejurărilor critice, Sfatul Țării și-a continuat lucrările, FrontOtdel-ul nereușind nici dizolvarea legislativului basarabean și nici preluarea puterii în ansamblu. Mai degrabă putem vorbi de o încercare de lovitură de stat semi-eșuată a bolșevicilor, care probabil ar fi avut finalitate dacă n-ar fi intervenit armatele române la 13 ianuarie 1918. Această ambiguitate a puterii este confirmată de rezoluția Sfatului Țării din 9 ianuarie, care exprima protestul față de arestarea militarilor transilvăneni și a membrilor Comisiei Interaliate; condamna agitația provocatoare împotriva instituțiilor legislative și aducea la cunoștința populației și unităților militare că „Sfatul Țării, recunoscut de statele prietene, era unicul organ legal care reprezenta Republica Moldovenească”.

Înființată inițial ca uniune a patru republici sovietice socialiste, URSS a ajuns să fie alcătuită din 15 componente sau „republici unionale” după 1956: RSS Armeană, RSS Azerbaidjan, RSS Belarus, RSS Estonă, RSS Gruzină, RSS Kazahstan, RSS Kirghiză, RSS Letonă, RSS Lituaniană, RSS Moldovenească, RSFS Rusă, RSS Tadjikă, RSS Turkmenă, RSS Ucraineană și RSS Uzbecă. Până la reorganizarea RSS Karelo-Finlandeză în RASS Karelă în cadrul RSFSR (16 iulie 1956) au existat 16 republici sovietice.

Aparent, Constituția URSS din 1924 a aprobat crearea unui nou stat, care nu avea analogie în istorie. Legea fundamentală reflecta continuitatea principiilor de bază ale Constituției RSFSR, definind Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice ca un stat federal. Există o diferență serioasă între structura federală din RSFSR și Uniunea Sovietică. RSFSR a fost definit ca un stat cu teritorii autonome, iar URSS ca o uniune de state „suverane”. Această abordare leninistă, reflectată în Constituție, făcea diferită „uniunea” de confederație și autonomizare. Articolele 1 și 2 din Constituție defineau drepturile Uniunii Sovietice, atribuțiile delegate organelor centrale de putere ale URSS fiind axate pe două domenii principale: politica externă și cea economică. În competența autorităților centrale ale URSS mai intrau problemele legate de relațiile inter-republicane și comanda forțelor armate.

Legea de bază garanta nu numai drepturile Uniunii pentru construirea statului, dar și drepturile republicilor Uniunii, inclusiv dreptul la secesiune, al cărui mecanism însă n-a fost elaborat decât în anul 1990. În atribuțiile Uniunii erau schimbarea frontierelor URSS, precum și acceptarea noilor republici. Prin urmare, este explicabilă înclinația statului sovietic ca noile achiziții teritoriale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial să aibă o legitimitate „democratică”, prin formularea unei solicitări exprese de intrare în URSS. Economia națională și principalele ramuri ale industriei au rămas sub jurisdicția Uniunii, chiar dacă prin Constituție, republicilor unionale li se garantau drepturile și libertățile privind activitatea economică.

În realitate, în perioada industrializării accelerate şi urbanizării, când întreaga economie sovietică a fost transformată într-o economie de comandă super-centralizată, aspiraţiile culturale şi politice ale naţionalităţilor au fost subordonate consideraţiilor de eficienţă economică. Modernizarea economică de tip militar şi politica sovietică a naţionalităţilor a rezultat într-o simbioză de modernism şi tradiţionalism a societăţii sovietice, iar disparităţile etnoregionale economice şi culturale au fost o permanentă sursă de nemulţumire şi conflict politic, fapt ce a subminat în permanenţă coeziunea statului sovietic.

Relaţiile dintre centru şi periferiile etnice din cadrul statului sovietic au rămas în fond imperiale, adică inegale, şi bazate pe o relaţie de subordonare faţă de centru rus. Deghizate şi justificate prin referirea la o ideologie supranaţională şi conducerea partidului comunist, politicile naţionale lăsau ruşilor un rol privilegiat, prin funcţiile cheie de conducere, prin statutul limbii ruse, prin cea mai apropiată identificare cu sovietismul, proletariatul şi progresul. Republicile non-ruse erau tratate ca obiecte ale politicii centrale şi nu ca subiecte de decizii politice independente, iar destinele lor naţionale erau profund alterate în consecinţă. URSS era un stat unitar, unde drepturile fundamentale aparţineau organelor centrale ruse, considerate federale, unde dreptul republicilor se realiza după principiul rezidual, iar dreptul proclamat la ieşire din uniune nu prevedea niciun mecanism concret de realizare.

Mitul „misiunii civilizatoare” a URSS, promovat asiduu în perioada sovietică, dar care mai are aderenţă şi actualmente, trebuie privit cu circumspecţie şi diferenţiat aplicat la regiunile constituente ale statului sovietic. „Misiunea imperială civilizatoare”, cu modelul său de „modernizare” sovietică, corespundea unor circumstanţe istorice în care s-au pomenit ruşii şi statalitatea lor imperială între cele două războaie mondiale şi după aceasta. Pentru cele trei State Baltice, Basarabia şi Bucovina de nord, dar credem că şi pentru părţile de est ale Poloniei anexate Ucrainei şi Belorusiei sovietice, această „misiune de civilizare” a fost o ocupaţie militară, care a întrerupt evoluţia unor procese fireşti de dezvoltare, în cadrul unor structuri politice independente, care reprezentau aspiraţiile lor naţionale şi integrate plenar în comunitatea europeană şi mondială a timpului.

Atâta timp cât sistemul politic şi economic, întreţinut de resursele abundente şi de constrângere, a fost eficient, Uniunea Sovietică a fost o construcţie imperială relativ stabilă şi viabilă. Începând cu anii 1980 vechiul contract social între regim şi populaţie a încetat a mai avea valabilitate, deoarece totalitarismul nu mai putea în continuare să-i întreţină costurile politice şi economice. Odată cu erodarea puterii centrale, sistemul ingineriei de stat al stratificării sociale a început să se clatine. În asemenea circumstanțe, naţionalităţile instituţionalizate au câştigat în importanţă socială şi politică şi au devenit principala bază a mobilizării sociale şi acţiunii colective, fapt ce a cauzat în ultimă instanţă prăbuşirea imperiului.

În încheierea acestui capitol dedicat tipologiei regimului totalitar sovietic, în care am analizat modul de constituire, componentele și trăsăturile sale, constatăm că în ciuda originalității și a unor particularități indiscutabile, Uniunea Sovietică rămâne un imperiu. Pornind de la formulele clasice care definesc un imperiu, menționate anterior, putem identifica următoarele sale trăsături în cazul URSS:

1. A fost clădit de-a lungul istoriei printr-o serie de rapturi teritoriale în lanţ (inclusiv în ajunul şi după al Doilea Război Mondial), ceea ce confirma natura expansionistă şi militaristă;

2. Era un stat multietnic şi multiconfesional, înglobând, alături de poporul rus majoritar, o diversitate enormă de etnii şi confesiuni, aflate la nivele diferite de dezvoltare social-economică şi cu diferite tradiţii şi culturi;

3. URSS a articulat un tip distinct de raporturi între metropolă/autorităţi pan-unionale/centru, care concentrau puterea şi resursele, şi periferiile naţionale/republici unionale strict dependente şi subordonate;

4. Între metropola rusă şi colonii erau uneori imense distanţe geografice şi administrative;

5. Ocupa suprafaţa a două continente, posedând prin aceasta un colorat şi specific veşmânt euroasiatic;

6. De-asupra tuturor trona figura autocrată a ţarului/Secretar General care exercita prerogativele nelimitat;

7. În interiorul lui s-a realizat o hipercentralizare şi o ierarhizare birocratică rigidă a puterii;

8. Deşi imperiul sovietic nu poate fi definit un imperiu etnic/colonial tipic (din cauza poziţiei contradictorie în unele ipostaze a ruşilor ca naţiune dominantă), contradicţiile dintre metropolă şi periferie au marcat profund funcţionalitatea sistemului, iar locul poziției dominante în imperiul sovietic a aparţinut elitei/nomenclaturii/aparatului de partid şi de stat;

9. În jurul statului sovietic gravita o reţea de state clientelare, satelit, regimuri autoritare comuniste, întreținute și susținute de URSS. Acestea erau controlate prin intermediul a două organizații transnaționale – CAER și Organizația Tratatului de la Varșovia, prima economică, cea de-a doua militar-politică, prin intermediul cărora URSS putea interveni nestingherit în afacerile interne ale oricărui stat comunist;

10. După cel de-al Doilea Război Mondial URSS a fost o supraputere mondială, care şi-a disputat întâietatea cu SUA în cadrul Războiului Rece, împărțind sferele de influență potrivit principiilor imperiale;

11. Destrămarea sa a produs consecinţe și efecte specifice destrămării marilor imperii, prin crearea multiplelor state-naţiune, cu excepţia Federaţiei Ruse;

12. Sindromul post-imperial, insistenţa şi persistenţa de a reveni în spaţiul de influenţă de altă dată, fapt ce cauzează un tip aparte de conflictologie, cu implicaţii majore asupra politicilor mondiale şi asupra securităţii la nivel internaţional.