Alungarea bolșevicilor peste Nistru n-a rezolvat problema siguranței și securității acestei provincii. Mai mult decât atât, alipirea Basarabiei la România s-a produs în momentul când Rusia era cuprinsă de lupte politice interne, invazie străină și proclamarea revoluției mondiale. Imediat după ruperea relațiilor diplomatice cu România la începutul anului 1918, a fost creat Colegiul autonom suprem al Consiliului Comisarilor Poporului din Rusia Sovietică pentru afacerile ruso-române, având menirea să se ocupe de toate chestiunile referitoare la relațiile cu România.

La 15 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor adoptă hotărârea cu privire la alocarea unei sume de 5 milioane ruble pentru activitatea acestui colegiu. În aceeași zi, Vladimir Lenin a semnat legitimațiile pentru A. Jelezneacov, M. Braşovan şi M. Bujor, numiți de Comisariatul Poporului în calitate de comisari organizatori pentru treburile ruso-române. Sub îndrumarea acestui Colegiu, la mijlocul lunii februarie 1918, trupele sovietice, sub conducerea lui Cristian Rakovski, care până atunci participaseră la distrugerea Radei ucrainene și cucerirea Kievului, s-au îndreptat spre Basarabia. În acele condiții, așa cum arătam într-o serie de publicații de pe Blogul Centenarului, România accepta tratativele cu Moscova, care au dus la acordul Averescu-Racovski din 5 martie 1918, prin care România se angaja voalat să-și retragă trupele din Basarabia. Scoaterea Ucrainei din mâinile armatelor sovietice a anulat prevederile acordului în cauză, care va fi utilizat în permanență de diplomația sovietică în justificarea pretențiilor sale asupra Basarabiei.

În condițiile când era cuprinsă în convulsiile luptelor interne, Rusia sovietică a promovat în Basarabia o activitate febrilă, răscoalele și unele acțiuni iredentiste înregistrate în provincie fiind ecoul războiului civil, revoluției mondiale și al intervenției străine în Rusia. Fundamentul politic, social și unitar al acțiunii sovietice îl constituiau „masele revoltate”, a căror conducere era centrul preocupărilor bolșevice. De aceea, Sovietele au văzut întotdeauna o interdependență între elementul militar și cel socio-politic. Ideea de bază era că revoluția nu se duce numai pe frontul militar, ci și pe cel al luptei de clasă și al luptei economice, deoarece Kremlinul a acordat în permanență primordialitate elementului politic în strategia sovietică. Fără lupte sociale, Moscova nu înțelegea revoluția, iar intervenția armatelor regulate nu trebuiau să constituie decât o consecință a cataclismului prevăzut. Aceasta a fost o politică urmată consecvent de Rusia Sovietică în vecinătăți, ea fiind valabilă și în cazul Basarabiei.

În condițiile acestei psihoze anti-bolșevice urmează să înțelegem acțiunile poliției, jandarmeriei, a siguranței și administrației militare românești, pentru care contracararea „ciumei roșii” devenise o obsesie. Atât pe parcursul anului 1918, dar și în anii următori, niciunul din județele Basarabiei nu a scăpat de acțiunile violente ale formațiunilor bolșevice și de măsurile de contracarare ale autorităților române, care au încercat din răsputeri să blocheze propaganda antiromânească și bolșevică provenită de peste Nistru. La toate acestea se adăuga faptul că spiritul anarhic și revoluționar din Basarabia, complicitatea țăranilor la deposedarea moșierilor și la actele de vandalism, impuneau o reacție promptă, iar timpurile nocive afectau capacitatea unei analize lucide și imparțiale.

Multitudinea documentelor epocii pe care le-am consultat la elaborarea tezei de doctorat privind problema Basarabiei în relațiile sovieto-române, atât din România și Federația Rusă, cât și din R. Moldova, relevă faptul că anume contracararea acțiunii subversive sovietice și a terorismului bolșevic (cum a fost cazul generalul Stan Poetaș, unul din conducătorii Armatei V, împușcat de un comando bolșevic în localitatea Călărășeuca, județul Soroca) a fost elementul principal care a îngreunat cursul normal al vieții civile și integrarea armonioasă a Basarabiei în statul român De aici venea și principala contradicție între elita politică basarabeană, dornică de a-și menține condițiile „autonomiei”, și clasa politică românească, axată pe ideea încadrării cât mai rapide a Basarabiei în statul român. Diversitatea etnică și socială a acestui teritoriu, particularitățile moștenirii țariste și influența bolșevică, puteau deveni elemente periculoase pentru opera de pacificare a Basarabiei și în definitiv compromite idealurile Unirii. Prin urmare, pentru conducerea statului, ai armatei și ai diplomației române controlul total asupra aparatului administrativ și asupra forțelor de ordine de pe teritoriul Basarabiei devenise scopul principal, care trebuia atins cu orice preț. În fața acestui pericol, orice inițiativă de a stabiliza suveranitatea statală asupra provinciei era absolut irelevantă și secundară.

Cea mai detaliată descriere a situației este oferită de inspectorul general al Prefecturii Poliției Chișinău, Ion Zaharia Husărescu, unul din comandații forțelor de securitate române din Basarabia. Reflecțiile sale vor fi publicate în lucrarea Mișcarea subversivă în Basarabia, apărută în anul 1925 la Chișinău. Potrivit acestuia, încă din aprilie 1918 la Chișinău se înființase un comitet revoluționar care, de la începutul activității sale, concentrase informații asupra stării de spirit a populației pe care urma să le transmită, împreună cu mai multe copii ale unor ziare române locale și/sau publicate în Vechiul Regat, la Odessa, de unde acestea erau preluate și trimise la Kiev sau Moscova.

Odată cu retragerea Puterilor Centrale din Ucraina și căderea guvernului lui Pavlo Skoropadski, serviciile de informații române consemnează din toamna anului 1918 reapariția acțiunilor antiromânești din partea unor grupuri de peste Nistru. Majoritatea acestor grupuri erau formate inițial din persoane expulzate de către administrația română peste Nistru, această practică fiind una din cele mai răspândite modalități ale autorităților române de a lupta cu elementele protestatare și contestatare. Părăsind Basarabia, acestea se vor stabili în localitățile de la marginea regiunii Herson sau în orașul Odessa, de unde în curând vor lua legătura cu diferite trupe și autorități bolșevice, pentru destabilizarea situației din provincie.

România a impus un regim tot mai rigid al controlului la Nistru și al administrației militare în provincie, asta și pentru că la frontieră, în mod special în zona Benderului (Tighina), se înregistraseră incidente repetate, iar identificarea agresorilor devenise problematică. Uneori aceștia erau reprezentați de formațiuni sau bande bolșevice, alteori trupe albgardiste, iar în unele cazuri nici nu se reușea identificarea clară a grupurilor armate responsabile pentru aceste agresiuni, care s-au intensificat la sfârșitul anului 1918 – începutul anului 1919.

Forțele care se opuneau alipirii Basarabiei la România s-au regrupat și au transformat Odessa, un punct care atrăgea dintotdeauna fugarii și cei care părăseau Basarabia, într-unul din centrele pentru propagarea activităților antiromânești către teritoriul provinciei. La Odessa și-au găsit refugiu o mare parte a celor care nu acceptaseră Unirea Basarabiei cu România, unii chiar opozanți ai acestui act din Sfatul Țării. Printre aceștia remarcăm grupul celor zece deputați din cadrul Blocului Țărănesc, condus de Vladimir Țîganko, care părăsiseră Basarabia și au lansat la Odessa o campanie antiromânească puternică, sub denumirea de „Grupul Țărănesc al Sfatului Țării”.

Alături de acest grup, în orașul de la Marea Neagră mai exista și „Comitetul pentru eliberarea Basarabiei”, condus de Alexandr Krupenski, fost mareșal al nobilimii basarabene, și Alexandr Schmidt, fost primar al Chișinăului. Potrivit serviciului român de informație, la scurt timp, are loc fuziunea acestor două comitete, care puneau bazele unei organizații denumită „Salvarea Basarabiei” sau „Liga Salvării Basarabiei”. Odessa devenea un centru de comandă al acțiunilor antiromânești, instrumentalizat în curând de puterea bolșevică.

Pentru înțelegerea profilului opozantului pe care bolșevicii contau în opera de comunizare a Basarabiei, vom relata câteva date despre Vladimir Țîganko. După ce s-a opus votării Unirii necondiționate la 27 noiembrie 1918, la începutul lui 1919, Țîganko a plecat din Basarabia și s-a stabilit în Odessa, unde a reînființat Fracțiunea Țărănească în exil, alături de alți deputați ai Sfatului Țării. Ulterior s-a alăturat eforturilor lui Krupenski și Schmidt, afiliate la „Comitetul pentru Salvarea Basarabiei”, care va pleda cauza antiromânească la Conferința de Pace de la Paris (1919). S-a implicat în crearea Republicii Autonome Sovietice Moldovenești în 1924, apoi se mută cu traiul la Leningrad. Cu toate acestea, în timpul Marei Terori din 1937-1938 a fost declarat drept suspect politic de către regimul stalinist. Arestat pe 29 noiembrie 1937, a fost condamnat la moarte la 2 decembrie și a fost executat la scurt timp după, în ianuarie 1938. Soarta lui Țîganko au avut-o mai mulți deputați ai Sfatului Țării și oameni politici din Basarabia ostili Unirii, care după ce vor fi folosiți de bolșevici împotriva României, vor fi supuși represiunilor în anii terorii staliniste tocmai pentru că erau „suspecți politic”.