În contextul izbucnirii ostilităților între Austro-Ungaria și Serbia, apoi a succesiunii de declarații de război între marile puteri, România a reacționat și ea. Guvernul de la București s-a reunit în ședință la 16/29 iulie 1914, așadar a doua zi după declanșarea războiului între vecinii săi din nord-vest și sud-vest. Un comunicat de presă a apărut la scurt timp, guvernul Brătianu susținând că România trebuia să rămână neutră.

Chiar dacă nu se pronunțase public, regele Carol I ar fi dorit ca România să-și onoreze angajamentele față de Puterile Centrale și să intre în război de partea acestora. Contau în alegerile monarhului originea și legăturile sale familiale, percepția cu privire la politica internațională, mai ales cu referire la raportul de forțe, precum și proiecțiile asupra viitorului României.

O perspectivă apropiată de cea a regelui aveau așa-numiții germanofili, îndeosebi oameni politici, mai ales din Partidul Conservator, dar și din Partidul Național Liberal, intelectuali publici, universitari, jurnaliști etc.

Germanofilii considerau lumea germanică, central-europeană, în special Imperiul German, dar și Austro-Ungaria, un model civilizațional de urmat, un aliat natural al României, un scut în fața expansiunii rusești și a panslavismului. În plus, mulți germanofili erau atenți și la problema Basarabiei, partea estică a vechii Moldove, anexată de Rusia cu un veac înainte. Stigmatizați public după Marele Război, germanofilii aveau să fie redescoperiți public, ca urmare a unui proces necesar de istoricizare, abia un secol mai târziu.

Celălat curent major de opinie, cel al antantofililor, considera că România trebuia să fie mai degrabă de partea Antantei, această alianță fiind singura care ar fi putut ajuta țară să obțină teritoriile din Austro-Ungaria, adică Bucovina și Transilvania (în sens larg), unde locuia o numeroasă populație de etnie română. Între antantofili se numărau oameni politici din Partidul Național Liberal, din Partidul Conservator Democrat, dar și din Partidul Conservator, intelectuali publici, academici, ziariști. Pentru aceștia marele model civilizațional era Franța, în mai mică măsură Marea Britanie. Problema era că unul dintre cei trei piloni ai alianței era Rusia, iar românii avuseseră după 1878 o enormă teamă față de marele vecin din Răsărit.

Dezbaterile în cercurile restrânse din guvern și din partide au fost urmate de reunirea Consiliului de Coroană la 21 iulie/3 august 1914, în castelul Peleș din Sinaia. Au participat regele Carol I, prințul moștenitor Ferdinand, membrii guvernului, președinții Camerei Deputaților și Senatului, foști prim-miniștri, liderii și câte doi membri ai celor două partide politice parlamentare aflate în opoziție. Unii dintre oamenii politici prezenți erau cunoscuți drept germanofili, alții ca antantofili.

Discuțiile din Consiliul de Coroană s-au purtat în jurul poziției pe care trebuia să o adopte România. Carol I a susținut că țara trebuia să-și onoreze angajamentele internaționale și să intre în luptă de partea Puterilor Centrale. Regele era convins că Germania avea să câștige războiul, având în vedere forța armatei sale, iar România nu trebuia să lipsească de la masa păcii, la care aveau să fie luate marile decizii. Mai mult, suveranul susținea că România putea deveni în acel context o mare putere.

Pe aceeași poziție cu regele, într-un mod încă mai intransingent, s-a situat și Petre P. Carp. Liderul conservator i-a considerat fățarnici pe ceilalți politicieni prezenți, care știau de existența vechiului tratatului secret cu Tripla Alianță, iar în momentul decisiv îl lăsau singur pe rege.

În schimb Ion I.C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, și colegii săi interpretau contextul în favoarea dezlegării României de obligațiile față de Centrali, având în vedere că Austro-Ungaria declarase război Serbiei fără consultarea Bucureștiului. În consecință, singura soluție era adoptarea unei politici de neutralitate. Din motive parțial diferite, aceeași poziție a fost adoptată și de ceilalți conservatori prezenți, precum și de conservator-democrați.

România și-a proclamat neutralitatea în vara anului 1914. De fapt, avea să fie vorba de o neutralitate cu arma la picior. Concentrarea armatei era necesară, având în vedere că la frontierele de sud-vest și de nord-est ale țării se dădeau lupte între austro-ungari și sârbi, respectiv între austro-ungari și ruși. Regele Carol I avea să moară subit la 27 septembrie/10 octombrie 1914. I-a urmat la tron nepotul său de frate, Ferdinand I. Viitorul era deschis și se anunța neclar pentru statul român în contextul războiului care răvășea Europa.

La nivelul opiniei publice, formată dintr-o restrânsă parte a populației, preponderent urbană, părea să predomine orientarea antantofilă. Curentul care insista pentru anexarea Bucovinei și Transilvaniei la România câștigase susținători în ritm alert la începutul secolului XX, pe fondul ascensiunii naționalismului, al apariției unor noi lideri politici, al rolului crescut al presei, al sporirii numărului de imigranți ardeleni în Regat. Însă cea mai mare parte a populației din România, în mod particular țărănimea, nu era activă politic, nefiind nici informată, având în vedere nivelul analfabetismul, nici interesată de ceea ce se întâmpla pe scena politică internă și internațională.

Poziția social-democraților români față de război

Socialiștii din România au încercat să se ghideze în privința războiului potrivit prevederilor Internaționalei Socialiste, în mod special după rezoluțiile adoptate de congresele socialiste de la Stuttgart (1907) și Basel (1912). Fără a contesta statul național, socialiștii români, asemeni altora din Europa, respingeau naționalismul, pacifismul fiind una dintre cauzele urmăririi lor de către poliție. PSDR se declarase încă de la congresul din aprilie 1914 un „partid internaționalist, antimilitarist și antirăzboinic”.

Social-democrații români au asistat la situarea în tabăra războinică a majorității socialiștilor din țările combatante.

România muncitoare a publicat la 22 iulie/4 august 1914 o moțiune ca muncitorilor din București împotriva războiului. În același număr al ziarului a apărut un manifestat intitulat Partidul Social-Democrat și războiul. Către toți salariații, către întreg poporul român. Erau respinse „imperialismul austriac” și „șovinismul sârbesc”, „reacțiunea rusească și imperialismul războinic și amenințător al Germaniei”. „Imperialismul capitalist european” era considerat capabil de a arunca asupra continentului „cea mai mare catastrofă ce s-a văzut vreodată pe pământ”. De aceea, social-democrații cereau ca România să păstreze „o neutralitate desăvârșită” (sau „o neutralizare completă”) față de cele două blocuri politice și militare. În schimb, socialiștii propuneau o alianță cu micile popoare din Balcani, în fapt o reafirmare a ideii de confederație balcanică.

Un congres extraordinar al PSDR a fost convocat la București în ziua de 10/23 august 1914. Cei 55 de delegați proveneau din 16 localități. Au fost prezentate două rapoarte, primul cu privire la războiul european, socialismul românesc și neutralitatea, iar cel de-al doilea referitor la una dintre consecințele indirecte ale războiului în România, și anume lipsa de lucru a muncitorilor. Socialiștii s-au declarat „împotriva oricăror aventuri războinice” și au reafirmat că singura politică pe care trebuia să o facă România era cea a neutralității sincere și definitive, integritatea teritorială a țării urmând să fie apărată de muncitorime împotriva oricărei agresiuni. Social-democrații se declarau pentru revizuirea radicală a tratatului de pace de la București, din 1913, și pentru constituirea unei alianțe a țărilor balcanice, pe baze echitabile, cu respectarea principiului naționalității. Era avansată și ideea, utopică, conform căreia ulterior proletariatul avea să transforme această alianță într-o republică federală balcanică.

Congresul extraordinar al PSDR a adoptat o declarație intitulată Nici cu Austria, nici cu Rusia!. Singura atitudine care corespundea intereselor România, considerau participanții, era „neutralitatea completă, desăvârșită, oficială, luată [de către guvern] în fața țării și a lumii”. Mai mulți lideri ai PSDR aveau să sublinieze că pentru prima dată socialiștii erau de acord cu guvenul, și anume în privința politicii de neutralitate a României.

Pentru face mai bine cunoscută poziția PSDR față de conflictul în derulare în Europa, ziarul România muncitoare și-a schimbat numele în Jos războiul, la 7 septembrie 1914 (stil vechi). După trei numere a adoptat titlul Lupta, iar la scurt timp pe cel de Lupta zilnică .

Socialiștii din România au avut o atitudine critică față de „curentul socialist-naționalist”, care devenise hegemonic în interiorul partidelor socialiste din țări mari, precum Germania și Franța, încă din august 1914. Până la sfârșitul anului 1914 au avut loc întruniri, mitinguri și manifestații organizate de socialiști contra războiului în diferite orașe din țară: București, Brăila, Tulcea, Ploiești, Pitești, Focșani, Iași, Galați, Bacău, Piatra Neamț, Botoșani, Buzău, Turnu Severin, Alexandria etc.

Unii dintre socialiști români – Constantin Dobrogeanu Gherea, spre exemplu – considerau încă dinainte de război că era îndreptățită dezvoltarea națiunilor în limitele etnice. După declanșarea războiului mondial, Gherea avea să susțină că politica pe care trebuia să o facă România era cea de neutralitate. Cât despre „întregirea statală”, teoreticianul socialist considera că aceasta se putea realiza și fără război și depindea mai ales de ardeleni, nu de regățeni. În caz de invadare a țării, opina Gherea, socialiștii trebuiau să-și facă datoria pe front, nu în cafenelele sau terasele din București, trimitere ironică la politicienii și condeierii epocii, care își etalau pornirile războinice în discursuri sau texte înflăcărate.

Cristian Racoski a publicat în 1914 lucrarea Războaiele: cauze, consecințe, sfârșit, în care susținea că scopul socialiștilor era să elibereze persoanele, nu să anexeze teritoriul lor. El exprima și temerea că era posibil ca prin intrarea în conflictul mondial, în loc să crească, în loc să-și înfăptuiască unitatea națională, cum susțineau cercurile pro-război, România să piardă o parte din teritoriul său, cum se întâmplase în 1878, când sudul Basarabiei fusese anexat de Rusia. Racovski avea să susțină că doar un guvern revoluționar putea să-i emancipeze pe români aflați sub autoritatea altor guverne.

Și Gherea, și Racovski considerau că în menținerea Austro-Ungariei era o necesitate pentru echilibrul european. Convingerea lor era că marele pericol pentru libertate și pentru stabilitatea continentului era reprezentat de Rusia țaristă. În opinia lui Racovski, țările din Balcani erau prea mici și instabile pe scena politică internațională.

De-a lungul neutralității, PSDR avea să se pronunțe constant pentru păstrarea României în afara războiului care atrăgea unul câte unul statele din jurul său. Socialiștii au organizat campanii de presă, diverse întruniri și manifestații împotriva conflictului european. Fideli perspectivei pe care o adoptaseră încă din timpul confruntărilor armate balcanice, social-democrații români considerau că războiul – pornit din Europa, însă devenit global – era imperialist.

Alungarea bolșevicilor peste Nistru n-a rezolvat problema siguranței și securității acestei provincii. Mai mult decât atât, alipirea Basarabiei la România s-a produs în momentul când Rusia era cuprinsă de lupte politice interne, invazie străină și proclamarea revoluției mondiale. Imediat după ruperea relațiilor diplomatice cu România la începutul anului 1918, a fost creat Colegiul autonom suprem al Consiliului Comisarilor Poporului din Rusia Sovietică pentru afacerile ruso-române, având menirea să se ocupe de toate chestiunile referitoare la relațiile cu România.

La 15 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor adoptă hotărârea cu privire la alocarea unei sume de 5 milioane ruble pentru activitatea acestui colegiu. În aceeași zi, Vladimir Lenin a semnat legitimațiile pentru A. Jelezneacov, M. Braşovan şi M. Bujor, numiți de Comisariatul Poporului în calitate de comisari organizatori pentru treburile ruso-române. Sub îndrumarea acestui Colegiu, la mijlocul lunii februarie 1918, trupele sovietice, sub conducerea lui Cristian Rakovski, care până atunci participaseră la distrugerea Radei ucrainene și cucerirea Kievului, s-au îndreptat spre Basarabia. În acele condiții, așa cum arătam într-o serie de publicații de pe Blogul Centenarului, România accepta tratativele cu Moscova, care au dus la acordul Averescu-Racovski din 5 martie 1918, prin care România se angaja voalat să-și retragă trupele din Basarabia. Scoaterea Ucrainei din mâinile armatelor sovietice a anulat prevederile acordului în cauză, care va fi utilizat în permanență de diplomația sovietică în justificarea pretențiilor sale asupra Basarabiei.

În condițiile când era cuprinsă în convulsiile luptelor interne, Rusia sovietică a promovat în Basarabia o activitate febrilă, răscoalele și unele acțiuni iredentiste înregistrate în provincie fiind ecoul războiului civil, revoluției mondiale și al intervenției străine în Rusia. Fundamentul politic, social și unitar al acțiunii sovietice îl constituiau „masele revoltate”, a căror conducere era centrul preocupărilor bolșevice. De aceea, Sovietele au văzut întotdeauna o interdependență între elementul militar și cel socio-politic. Ideea de bază era că revoluția nu se duce numai pe frontul militar, ci și pe cel al luptei de clasă și al luptei economice, deoarece Kremlinul a acordat în permanență primordialitate elementului politic în strategia sovietică. Fără lupte sociale, Moscova nu înțelegea revoluția, iar intervenția armatelor regulate nu trebuiau să constituie decât o consecință a cataclismului prevăzut. Aceasta a fost o politică urmată consecvent de Rusia Sovietică în vecinătăți, ea fiind valabilă și în cazul Basarabiei.

În condițiile acestei psihoze anti-bolșevice urmează să înțelegem acțiunile poliției, jandarmeriei, a siguranței și administrației militare românești, pentru care contracararea „ciumei roșii” devenise o obsesie. Atât pe parcursul anului 1918, dar și în anii următori, niciunul din județele Basarabiei nu a scăpat de acțiunile violente ale formațiunilor bolșevice și de măsurile de contracarare ale autorităților române, care au încercat din răsputeri să blocheze propaganda antiromânească și bolșevică provenită de peste Nistru. La toate acestea se adăuga faptul că spiritul anarhic și revoluționar din Basarabia, complicitatea țăranilor la deposedarea moșierilor și la actele de vandalism, impuneau o reacție promptă, iar timpurile nocive afectau capacitatea unei analize lucide și imparțiale.

Multitudinea documentelor epocii pe care le-am consultat la elaborarea tezei de doctorat privind problema Basarabiei în relațiile sovieto-române, atât din România și Federația Rusă, cât și din R. Moldova, relevă faptul că anume contracararea acțiunii subversive sovietice și a terorismului bolșevic (cum a fost cazul generalul Stan Poetaș, unul din conducătorii Armatei V, împușcat de un comando bolșevic în localitatea Călărășeuca, județul Soroca) a fost elementul principal care a îngreunat cursul normal al vieții civile și integrarea armonioasă a Basarabiei în statul român De aici venea și principala contradicție între elita politică basarabeană, dornică de a-și menține condițiile „autonomiei”, și clasa politică românească, axată pe ideea încadrării cât mai rapide a Basarabiei în statul român. Diversitatea etnică și socială a acestui teritoriu, particularitățile moștenirii țariste și influența bolșevică, puteau deveni elemente periculoase pentru opera de pacificare a Basarabiei și în definitiv compromite idealurile Unirii. Prin urmare, pentru conducerea statului, ai armatei și ai diplomației române controlul total asupra aparatului administrativ și asupra forțelor de ordine de pe teritoriul Basarabiei devenise scopul principal, care trebuia atins cu orice preț. În fața acestui pericol, orice inițiativă de a stabiliza suveranitatea statală asupra provinciei era absolut irelevantă și secundară.

Cea mai detaliată descriere a situației este oferită de inspectorul general al Prefecturii Poliției Chișinău, Ion Zaharia Husărescu, unul din comandații forțelor de securitate române din Basarabia. Reflecțiile sale vor fi publicate în lucrarea Mișcarea subversivă în Basarabia, apărută în anul 1925 la Chișinău. Potrivit acestuia, încă din aprilie 1918 la Chișinău se înființase un comitet revoluționar care, de la începutul activității sale, concentrase informații asupra stării de spirit a populației pe care urma să le transmită, împreună cu mai multe copii ale unor ziare române locale și/sau publicate în Vechiul Regat, la Odessa, de unde acestea erau preluate și trimise la Kiev sau Moscova.

Odată cu retragerea Puterilor Centrale din Ucraina și căderea guvernului lui Pavlo Skoropadski, serviciile de informații române consemnează din toamna anului 1918 reapariția acțiunilor antiromânești din partea unor grupuri de peste Nistru. Majoritatea acestor grupuri erau formate inițial din persoane expulzate de către administrația română peste Nistru, această practică fiind una din cele mai răspândite modalități ale autorităților române de a lupta cu elementele protestatare și contestatare. Părăsind Basarabia, acestea se vor stabili în localitățile de la marginea regiunii Herson sau în orașul Odessa, de unde în curând vor lua legătura cu diferite trupe și autorități bolșevice, pentru destabilizarea situației din provincie.

România a impus un regim tot mai rigid al controlului la Nistru și al administrației militare în provincie, asta și pentru că la frontieră, în mod special în zona Benderului (Tighina), se înregistraseră incidente repetate, iar identificarea agresorilor devenise problematică. Uneori aceștia erau reprezentați de formațiuni sau bande bolșevice, alteori trupe albgardiste, iar în unele cazuri nici nu se reușea identificarea clară a grupurilor armate responsabile pentru aceste agresiuni, care s-au intensificat la sfârșitul anului 1918 – începutul anului 1919.

Forțele care se opuneau alipirii Basarabiei la România s-au regrupat și au transformat Odessa, un punct care atrăgea dintotdeauna fugarii și cei care părăseau Basarabia, într-unul din centrele pentru propagarea activităților antiromânești către teritoriul provinciei. La Odessa și-au găsit refugiu o mare parte a celor care nu acceptaseră Unirea Basarabiei cu România, unii chiar opozanți ai acestui act din Sfatul Țării. Printre aceștia remarcăm grupul celor zece deputați din cadrul Blocului Țărănesc, condus de Vladimir Țîganko, care părăsiseră Basarabia și au lansat la Odessa o campanie antiromânească puternică, sub denumirea de „Grupul Țărănesc al Sfatului Țării”.

Alături de acest grup, în orașul de la Marea Neagră mai exista și „Comitetul pentru eliberarea Basarabiei”, condus de Alexandr Krupenski, fost mareșal al nobilimii basarabene, și Alexandr Schmidt, fost primar al Chișinăului. Potrivit serviciului român de informație, la scurt timp, are loc fuziunea acestor două comitete, care puneau bazele unei organizații denumită „Salvarea Basarabiei” sau „Liga Salvării Basarabiei”. Odessa devenea un centru de comandă al acțiunilor antiromânești, instrumentalizat în curând de puterea bolșevică.

Pentru înțelegerea profilului opozantului pe care bolșevicii contau în opera de comunizare a Basarabiei, vom relata câteva date despre Vladimir Țîganko. După ce s-a opus votării Unirii necondiționate la 27 noiembrie 1918, la începutul lui 1919, Țîganko a plecat din Basarabia și s-a stabilit în Odessa, unde a reînființat Fracțiunea Țărănească în exil, alături de alți deputați ai Sfatului Țării. Ulterior s-a alăturat eforturilor lui Krupenski și Schmidt, afiliate la „Comitetul pentru Salvarea Basarabiei”, care va pleda cauza antiromânească la Conferința de Pace de la Paris (1919). S-a implicat în crearea Republicii Autonome Sovietice Moldovenești în 1924, apoi se mută cu traiul la Leningrad. Cu toate acestea, în timpul Marei Terori din 1937-1938 a fost declarat drept suspect politic de către regimul stalinist. Arestat pe 29 noiembrie 1937, a fost condamnat la moarte la 2 decembrie și a fost executat la scurt timp după, în ianuarie 1938. Soarta lui Țîganko au avut-o mai mulți deputați ai Sfatului Țării și oameni politici din Basarabia ostili Unirii, care după ce vor fi folosiți de bolșevici împotriva României, vor fi supuși represiunilor în anii terorii staliniste tocmai pentru că erau „suspecți politic”.