Congresele PSDR din 1912 și 1914

Între momentul constituirii, în 1910, și izbucnirea Primului Război Mondial, Partidul Social-Democrat din România a avut două congrese, în 1912 și 1914.

Cel de-al II-lea congres al PSDR (și al V-lea al Comisiei Generale a Sindicatelor din România) s-a desfășurat la 29 iunie-1 iulie 1912, la București. Au participat 93 de delegați cu drept de vot, precum și 35 care nu puteau vota, adică 128 de persoane, din 46 de organizații, sindicate și cluburi social-democrate. Delegații sindicatelor – cu sau fără drept de vot – proveneau din București, Brăila, Ploiești, Galați, Bacău, Turnu Severin, Roman, Piatra Neamț, Călărași, Focșani, Iași, Câmpina, Botoșani și Pitești. Cluburile care au avut delegați erau cele din București, Galați, Ploiești, Brăila și Tulcea. Au participat și reprezentanți ai social-democraților din Austria, Ungaria, Serbia și Bulgaria.

Pe lângă obișnuitele dări de seamă prezentate de lideri, la acest congres mixt – politico-sindical – a fost abordată și tactica pe care urma să o adopte partidul. În urma rezoluției citite de Cristian Racovski, congresul a asumat că „mișcarea proletară din România este o mișcare esențial revoluționară”. Această asumare a caracterului revoluționar era însă temperată de o alta, care prevedea că acțiunile partidului trebuiau să fie pe măsura forțelor sale, într-o notă legalistă, inclusiv pentru a evita măsurile represive din partea autorităților. Drept urmare, era reafirmată acțiunea pentru reforme sociale și politice.

S-a decis autonomizarea completă a mișcării politice (partidul) de cea sindicală. În consecință, cele două urmau să aibă congrese separate în viitor. Era vorba de o maturizare a social-democrației din România, o apropiere de ceea ce se întâmpla în Europa în privința relației dintre partidele politice socialiste și sindicate.

De asemenea, la congres s-a adus în discuție și necesitatea ca partidul să aibă câțiva oameni care să se dedice integral activității politice și sindicale. Limitele acțiunii voluntare deveniseră evidente și pentru socialiști. De aceea, s-a decis numirea unui secretar al Comitetului Executiv care să aibă activitate permanentă și să fie salariat. De altfel, PSDR îl trimisese la Berlin pe Dimitrie Marinescu, pentru a vedea cum era organizat Partidul Social-Democrat din Germania. Marinescu avea să devină din decembrie 1912 secretar permanent al PSDR.

Congresul al III-lea al PSDR a avut loc în zilele de 6-8 aprilie 1914, tot la București. Principala condiție pentru ca o organizație să poată trimită delegați la congres era achitarea cotei de 20% din veniturile structurii respective către conducerea centrală a partidului și conformarea față de prevederile statutelor.

Alături de rapoartele privind activitatea partidului, votul universal, chestiunea agrară etc., congresul a avut în vedere și modificarea statutului PSDR, chestiunea evreiască și partidul, chestiunea locuitorilor din Cadrilater, legăturile cu mișcarea socialistă internațională. Statutul adoptat de congres era, de fapt, o mai bună structurare a vechiului statut. Pe baza sa a fost adoptat și un regulament privind funcționarea secțiunilor partidului.

În timpul congresului din aprilie 1914 a devenit vizibilă o creștere a curentului radical din partid, care până atunci fusese marginal. Una dintre temele majore de pe scena politică românească, și anume revizuirea Constituției, promovată intens în spațiul public mai ales de Partidul Național Liberal, a fost o ocazie pentru Partidul Social-Democrat să ceară includerea în legea supremă a cerințelor din programul său, așa cum fuseseră precizate încă la congresul de constituire din 1910. Era doar o pretenție trufașă, fără niciun suport în realitate, de vreme ce forța politică, în primul rând cea electorală, a PSD era insignifiantă. În context, social-democrații considerau că forma de guvernământ potrivită pentru manifestarea clasei muncitoare era republica. Manifestările antimonarhice deveniseră obișnuite în publicista socialistă din epocă.

La sfârșitul congresului a fost ale un nou Comitet Executiv al PSD, format din I.C. Frimu, Cristian Racovski, Gheorghe Cristescu, Ecaterina Arbore, Dimitrie Marinescu, Mihail Gh. Bujor și Alexandru Constantinescu. Primii trei au refuzat să ocupe pozițiile în noul Comitet, din motive diverse. În urma unei ședințe a Comitetului Executiv, la 20 aprilie 1914, Dimitrie Marinescu a fost ales secretar și casier al partidului.

Izbucnirea Primului Război Mondial și poziția socialiștilor europeni

Asasinarea de către un naționalist sârb a arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitor al coroanelor Austro-Ungariei, la Sarajevo, în ziua de 28 iunie 1914, a dus la explozia tensiunilor dintre cele două blocuri politico-militare din Europa. Constituită în doi pași – în 1879 și 1882 –, Tripla Alianță (sau Puterile Centrale) grupa Germania, Austro-Ungaria și Italia. România a încheiat și ea un tratat de alianță cu aceste puteri, încă din 1883, pentru a se proteja împotriva Rusiei, care în 1878, la finalul războiului comun dus cu Imperiul Otoman, îi luase sudul Basarabiei. Tratatul era cunoscut doar de rege și de câțiva oameni politici de prim rang de la București. Tripla Înțelegere (sau Antanta) s-a constituit în etape succesive – în 1891-1893 și 1904-1907 – și grupa Franța, Rusia și Marea Britanie.

Atacate în iulie-august 1914 de Austro-Ungaria, respectiv de Germania, Serbia și Belgia au devenit prin forța împrejuărilor membre ale Antantei. Intrarea în război a marilor puteri, deținătoare ale unor întinse imperii coloniale, risipite pe toate continentele, a dus practic la un conflict global, purtat cu forțe enorme pe uscat, pe mare și în aer. Cele două tabere aveau să reușească atragerea de partea lor și a altor state. Astfel s-a întâmplat cu Imperiul Otoman și Bulgaria, care au intrat în război alături de Puterile Centrale, în 1914, respectiv 1915. S-au înregistrat și ieșiri din alianța Centralilor sau chiar întoarceri împotriva acestora, cum a fost cazul cu Italia și România, care aveau să intre în război de partea Antantei, în 1915, respectiv 1916. De partea Antantei au trecut mult mai multe state, spre exemplu, Japonia și Statele Unite ale Americii, în 1914, respectiv 1917; aceluiași bloc i s-au alăturat și alte puteri din Europa, America Latină, precum și China.

În majoritatea țărilor europene populațiile fuseseră expuse decenii la rând unei insidioase propagande naționaliste, prin administrație, școală, armată, presă și biserică. Excepționalismul propriei națiuni fusese cultivat asiduu, fie că era vorba de marile puteri, cu interese globale și întinse imperii continentale sau dincolo de mări, fie de micile state-națiune care aveau revendicări teritoriale în apropierea propriilor frontiere. Nu este de mirare că în multe țări izbucnirea războiului, în vara anului 1914, a dus la manifestări ale entuziasmului popular greu de înțeles astăzi, la înrolarea tinerilor în mod voluntar în țările în care nu exista serviciul militar obligatoriu.

În 1914, în principalele state europene, mai ales în cele vestice și centrale, socialiștii erau în ascensiune. Influența partidelor social-democrate în societate era evidentă, numărul reprezentanților pe care acestea îi aveau în parlamentele naționale cunoscuse creșteri remarcabile. Bunăoară, ca urmare a celor 34,8% din voturile primite în alegerile generale din 1912, Partidul Social Democrat din Germania era principala formațiune politică în Reichstag.

Unii lideri socialiști erau conștienți că Europa se îndrepta spre un război cum nu mai fusese vreodată. În mai multe orașe europene au avut loc demonstrații pentru pace organizate de pacifiști, îndeosebi socialiști. Însă aceste demonstrații păleau față de manifestările favorabile războiului.

Biroul Socialist Internațional s-a întrunit la Bruxelles, în ziua de 29 iulie 1914, în vederea discutării situației provocate de criza politică și diplomatică din Europa. Printre participanți s-au numărat Emile Vandervelde (Belgia), Jean Jaurès (din Franța), Karl Kautsky, Hugo Haase și Rosa Luxemburg (din Germania), Keir Hardie (Marea Britanie), Victor Adler (Austria), Pavel Axelrod (Rusia), Angelica Balabanov (Italia) etc.

Lungile discuții purtate la Bruxelles nu au avut drept rezultat decât fixarea datei congresului Internaționalei Socialiste în ziua de 9 august 1914, cu trei săptămâni mai devreme decât se convenise anterior, iar în locul Vienei a fost preferat Parisul. Însă evoluțiile politice și militare de pe continent nu au mai permis ținerea congresului.

Socialiștii nu au reușit în 1914 să împiedice marșul Europei spre catastrofă. De fapt, nimeni nu a putut, și după toate datele nimeni nu și-a dorit pre mult. Nici guvernele, nici statele majore, nici parlamentele, nici partidele, nici opinia publică.

Când Belgia a primit un ultimatum din partea Germaniei, privind trecerea armatelor acesteia spre Franța, socialiștii au făcut o alegere. Ei s-au declarat luptători pentru libertate și democrație, contra barbariei militariste, trimitere directă la invadatorul din est. În Franța, unii dintre socialiști au rămas pe pozițiile antirăzboinice asumate în anii anteriori. Jean Jaurès, cea mai importantă figură a socialismului francez în acel moment, cunoscut pentru pozițiile sale antimilitariste, a fost asasinat de un francez naționalist, la 31 iulie 1914, într-o cafenea.

Liderul asasinat încă nu fusese înmormântat, iar Partidul Socialist Francez și-a declarat și el susținerea pentru confruntarea armată, după primirea declarației de război din partea Germaniei. Socialiștii germani se pronunțaseră de-a lungul lunii iulie 1914 împotriva războiului dus de capitalism. Însă la 4 august 1914, deputații socialiști au votat creditele de război cerute de guvernul de la Berlin.

Ca în multe alte situații, sentimentele socialiștilor erau amestecate, dilemele nu lipseau. În cele din urmă, solidaritățile naționale au umbrit declarațiile pacifiste ale celor mai mulți socialiști. Unii acuzau reacțiunea rusă, alții barbaria germană. Mai toți se temeau că în caz de menținere pe poziții critice – față de război, față de propriile guverne și față de valul naționalist – aveau să fie etichetați drept trădători ai propriilor țări. Resursele pentru opoziția față de război aproape că se topiseră sub căldura emoțiilor colective.

După încercarea de preluare a puterii la 6 ianuarie 1918, Rusia Sovietică a continuat atacuri armate de peste Nistru, organizarea propagandei anti-românești în interiorul Basarabiei și în afara ei, în special la Odesa. Pe parcursul desfășurării Conferinței de Pace de la Paris, aceste acțiuni de destabilizare a situației din provincie au continuat cu intensitate sporită, fiind încurajate de efectele „revoluției mondiale”, lansată la Moscova după acapararea puterii de către bolșevici. „Revoluția mondială” este ideea originală a lui Karl Marx și Friedrich Engels din secolul XIX, potrivit căreia revoluția comunistă este un singur proces internațional de cucerire a puterii de stat de către proletariat și transformarea radicală a relațiilor sociale.

Ideea unei „revoluții mondiale” a fost folosită pe scară largă de către liderii bolșevismului, permițând revoluționarilor ruși, pe de o parte, să conteze pe sprijinul marxiștilor europeni și, pe de altă parte, să intervină activ în treburile altor state (conceptul „exportul revoluției”), ajutând comuniștii locali să pregătească proteste anti-guvernamentale. În aceste scopuri, la Moscova în 1919 a fost creată o organizație internațională specială – Komintern sau Internaționala Comunistă.

Curând după ce bolșevicii au ajuns la putere în Rusia, marxiștii din toate țările au simțit capacitatea de a face schimbări politice globale. Mulți dintre ei au crezut atunci că o „revoluție mondială” va avea loc în viitorul apropiat. Într-o expunere la 26 octombrie 1917, în cadrul celui de-al II-lea Congres al Sovietelor, Lev Troțki, principalul teoretician și susținător al „revoluției mondiale” a declarat public: „Ne punem speranța în faptul că revoluția noastră va dezlănțui revoluția europeană. Dacă popoarele răsculate ale Europei nu zdrobesc imperialismul, vom fi zdrobiți - asta este fără îndoială. Fie revoluția rusă va ridica un vârtej de luptă în Occident, fie capitaliștii din toate țările ne vor sugruma”.

La rândul său, liderul bolșevic Vladimir Lenin, într-o scrisoare adresată lui Sverdlov și Troțki din data de 1 octombrie 1918, subliniat că: „Revoluția mondială s-a apropiat până la o asemenea distanță încât trebuie percepută ca un eveniment al zilelor următoare”. La 6 martie 1919, în discursul său la închiderea Primului Congres (de constituire) a Kominternului, Lenin reitera: „Victoria revoluției proletare în întreaga lume este asigurată. Se apropie instaurarea unei Republici Sovietice Internaționale”. La rândul său, președintele Comitetului Executiv al Kominternului, Grigori Zinoviev, a anunțat în același context că „în termen de un an revoluția mondială se va răspândi în toată Europa”.

Aflată în vecinătatea Rusiei sovietice, România a fost una din țintele primare ale „revoluției mondiale”, de această dată, pregătirea infiltrărilor de peste Nistru, deopotrivă cu organizarea unei rezistențe împotriva administrației românești, fiind văzute într-un context regional mai extins, legat de încercările instaurării comunismului în Ungaria de către Bela Kun. Prin urmare, acțiunea bolșevică și operațiunile de contracarare a acesteia de către armata, administrația și serviciilor de siguranță românești, susținute în aceste eforturi de armatele franceze, au avut ca efect atât salvarea Basarabiei și României de la instaurarea regimului comunist, cât și întărirea ideii printre Marile Puteri de la Paris, că posesia statului român asupra provinciei va avea ca efect stăvilirea expansiunii sovietice spre Europa de Vest și Balcani.

În primăvara anului 1919 amenințarea sovietică s-a concretizat prin incursiunile unor unități militare ale Armatei Roșii pe teritoriul Basarabiei, în speranța declanșării unor răscoale ale populației locale și prin organizarea unor acțiuni subversive împotriva statului român prin finanțarea și sprijinirea logistică a unor grupuri bolșevice care trebuiau, pe toate căile și toate mijloacele, să destabilizeze România.

Sincronizându-se cu aceste acțiuni din exterior, rușii din Basarabia au început să manifeste mai multe forme de nesupunere și frământare. Raportul șefului Siguranței din Basarabia, Zaharia Husărescu, constata că în presa de la Chișinău se relata despre revoltele și nemulțumirile rușilor, care „nu înțelegeau nicidecum să renunțe la prerogativele lor și să primească hegemonia moldovenilor”. Teritoriul Basarabiei a fost împânzit cu manifeste bolșevice, în care se regăseau multe dintre aceste nemulțumiri. În unul din aceste manifeste, lansat în ianuarie 1919, țăranii erau îndemnați să realizeze „în râuri de sânge ale lumii noi, un corp socialist”. În document se cerea locuitorilor provinciei că înceapă „lupta pentru instaurarea puterii sovietice ca singura capabilă să stăpânească pământul țării și fabricile”. Manifestul, care se încheia cu lozinca „Trăiască Republica Socialistă Federativă Basarabeană”, chema basarabenii „să se organizeze în regimente ale gărzii roșii pentru apărarea puterii sovietice”.

În dimineața zilei de 7 ianuarie 1919, unități bolșevice au trecut Nistrul în regiunea Hotinului, cu intenția de a provoca la răscoală și populația locală. Bolșevicii au avansat prin Călărășeuca și Naslavcea spre localitățile Arionești, Verejeni, Lencăuți și au ocupat gara Bârnova, unde i-au omorât pe soldații care se întorceau din permisie. În timpul operațiunilor va fi omorât generalul român Poetaș Stan. În timpul inspectării trupelor sale din zona satului Călărășeuca acesta avea să fie împușcat de către oamenii din banda lui G. I. Bărbuța.

La 10/23 ianuarie, bolșevicii au atacat puternic spre Hotin, provocând retragerea trupelor române copleșite numeric. O parte a populației satelor din jurul Hotinului s-a răsculat, fiind în legătură cu bolșevicii ucraineni. Atrocitățile la care s-au dedat bolșevicii au fost de nedescris: soldații români capturați sunt torturați până la moarte, cu ochii scoși şi limbile smulse, sunt atârnați în ștreang de-a lungul șoselelor. Șeful Siguranței române din Hotin este torturat şi aruncat în puțul fortăreței. Forțele bolșevice erau de circa 4-5000 de oameni, 2-300 de călăreți şi 8-10 tunuri, adică efective importante, care își pregătesc terenul din timp şi acționează coordonat, atât între unitățile proprii, cât şi în legătură cu agitatorii acoperiți din teritoriu. În urma acestor ofensive, în regiune s-a instalat o conducere locală bolșevică, denumită directorat. Între timp, bolșevicii n-au putut face față contraatacului armatei române, care, condusă de generalul Davidoglu, la 19 ianuarie va elibera Hotinul. Până la începutul lunii februarie, ordinea este restabilită şi bolșevicii erau izgoniți dincolo de Nistru.

În același timp, corpul expediționar francez, alcătuit din trei divizii coloniale, puse sub comanda generalului D. Anselme, întărit de două divizii grecești și voluntari polonezi, vor ajuta forțele anti-bolșevice ale hatmanului Petliura și ale generalului Denikin în preluarea controlului asupra sudului Ucrainei, căzută sub influența bolșevică după retragerea trupelor germane. În susținerea acestor operațiuni, armatele române vor întări militar linia Nistrului, ocupând preventiv orașele Tiraspol și stația Razdelnaia.

Situația tensionată la frontiera de răsărit a României, precum și existența unor predispoziții locale anti-românești, reprezentate de o parte a populației minoritare, care urmăreau reanexarea Basarabiei la Rusia (fie țaristă, fie bolșevică) sau încorporarea ei la Ucraina, au determinat introducerea în ținut pe parcursul anului 1918 – începutul anului 1919 a unor interdicții provizorii, cenzură preventivă și stare de asediu.

La începutul lunii aprilie 1919 situația a devenit și mai tensionată la frontierele Basarabiei, deoarece trupele franceze fragmentate vor fi alungate din sudul Ucrainei de către armatele bolșevice, care printr-o ofensivă reocupă, la 8 aprilie, orașul Odesa. La rândul lor, trupele române se retrag de la Tiraspol și traversând Nistrul, la 17 aprilie se repliază la Tighina. Succesele înregistrate în sudul Ucrainei, ca și izbucnirea revoluției bolșevice în Ungaria, unde la 21 martie este proclamată „Republica Sovietică Ungară”, conduc la pregătirea unei acțiuni conjugate a armatelor roșii și ungare, acestea urmând să facă joncțiunea pe teritoriul României, în nordul Bucovinei.

Declanșarea operațiunilor militare de către armata ungară la 16-18 aprilie, urmată de contraofensiva română, care la 1 mai atingea Tisa, va determina și mai mult planul lui Lenin de a înainta în Galiția și Bucovina „pentru a intra în contact cu Ungaria sovietică”. Trupele sovietice aveau fixate ca obiectiv „să elibereze Basarabia și să se pregătească energic în vederea unei ofensive în România, pentru a instaura puterea proletariatului și să extindă revoluția până în Bulgaria”. La 1 și 2 mai 1919, conducerea bolșevică a Ucrainei și Rusiei Sovietice au trimis câte o notă ultimativă guvernului român, prin care cereau evacuarea Basarabiei și Bucovinei în 48 de ore. Cu referire la Basarabia, ultimatumul, semnat de Gh. Cicerin și C. Rakovski, acuza România că a ocupat-o în „ chip samovolnic, anulând cuceririle revoluției ruse și introducând exploatarea”.

Nota menționa că planurile „anexioniste” ale României fuseseră sprijinite, în secret, de puterile Antantei, că România a permis trecerea pe teritoriul său a trupelor germane care atacau Rusia, etc. În ultimatum se cerea, printre altele: evacuarea imediată a armatei române, a funcționarilor și agenților din Basarabia; „judecarea funcționarilor vinovați de crimele săvârșite contra muncitorilor, țăranilor și populației Basarabiei”; înapoierea materialului de război, etc.

În paralel, bolșevicii au pregătit terenul pentru eventuala preluare a puterii în Basarabia. La 5 aprilie 1919, la Odesa, s-a constituit Biroul Organizatoric al comuniștilor din Basarabia de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist (bolșevic) din Rusia. La sfârșitul lunii aprilie la Odesa era înființat „Guvernul Muncitoresc-Țărănesc al Basarabiei”, care la 10 mai a lansat un manifest ce anunța iminenta intervenție a armatei bolșevice ruso-ucrainene în România și declarau Basarabia parte componentă a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse.

Potrivit rapoartelor poliției de la Soroca, în realitate „armata revoluționară basarabeană” era o adunătură de mercenari, formată dintr-un batalion de basarabeni, un batalion de unguri și unul de ucraineni, toate staționate la Moghilev. La 30 mai, aceste unități au încercat să treacă Nistrul la Otaci, dar au fost respinse de armata română.

Pregătirile militare au continuat la Tiraspol, unde la începutul lunii mai a fost adoptat planul unei ofensive a armatei roșii în Basarabia, care urma să traverseze Nistrul pe la Dubăsari, Rezina, Hotin, Grigoriopol și Cetatea Albă. Planul lui Rakovski a fost precedat de o notă de protest adresată Ministerului de Externe al Franței la 13 mai 1919, în care erau semnalate pretinsele violențe și pogromuri comise în Basarabie „de oligarhia română ce se bucură de protecția înaltului ei aliat din Occident”.

În zorii zilei de 27 mai un detașament al armatei roșii, prin complicitatea agenților comuniști din Tighina, au reușit să traverseze râul Nistru și să ocupe pentru câteva ore orașul. Contraofensiva conjugată a armatelor române și a contingentelor coloniale franceze a respins invazia, trupele bolșevice fiind aruncate peste Nistru după amiază.

Pentru întărirea liniei de apărare la Nistru în Basarabia au fost dislocate noi trupe române, care au înlocuit trupele coloniale franceze și celelalte regimente străine. Coroborată cu luptele dintre bolșevici și armata lui Denikin, această acțiune a statului român a înlăturat pentru o perioadă pericolul imediat de la granița de răsărit a României. Din această cauză, deși planul intervenției militare nu a fost în totalitate abandonat, atenția principală s-a îndreptat spre organizarea propagandei bolșevice în interiorul statului român.

Orașul Odesa devine centrul de coordonare a operațiunilor subversive împotriva statului român. Anume aici la 7-11 iulie 1919 are loc a doua conferință a celulelor comuniste din Basarabia, din regiunea transnistreană și din cadrul „unităților militare basarabene”. Comitetul provizoriu bolșevic din Basarabia raporta că s-au luat toate măsurile în vederea restabilirii organizațiilor descoperite, în acest scop fiind trimiși în Basarabia „un număr mare de lucrători responsabili”; au fost organizate câteva puncte de transfer a literaturii și activiștilor; avea loc transportarea armelor pentru comitetele revoluționare; s-a editat ziarul „Bessarabskaia pravda”, care se difuza „pe frontul basarabean și în ilegalitate”.

Cu referire la problema Basarabiei, statul sovietic a urmărit în această perioadă trei scopuri principale: 1. Acțiuni subversive și extinderea propagandei bolșevice; 2. Atacuri armate în punctele vulnerabile ale frontierei cu România (cazul Hotin și Tighina); 3. Încercarea de contracara recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România. Din acest punct de vedere, bolșevicii vedeau lucrurile prin prisma relativismului istoric și doreau înglobarea acestui spațiu, odată cu extinderea „revoluției mondiale”.