România/Moldova liberă în prima parte a anului 1917

La capătul a patru luni de război, după o campanie militară dezastruoasă, statul român mai supraviețuia doar în Moldova. Un teritoriu care reprezenta cu puțin peste o treime din suprafața antebelică a României adăpostea la începutul anului 1917 nu doar populația locală, ci și ceea ce mai rămăsese din Armata Română, autoritățile centrale și numeroși refugiați. Iarna 1916/1917 și primăvara anului 1917 au fost marcate de lipsuri de tot felul, de mizerie, epidemii și moarte, care au afectat atât trupele, cât și populația civilă.

Din motive politice, executivul condus de Ion I.C. Brătianu a cunoscut o reconfigurare. S-a constituit un așa-numit guvern de „unitate națională”, liberalilor alăturându-li-se și democrat-conservatorii, care au primit posturi de miniștri fără portofolii. Regele Ferdinand I se străduia la rândul lui să dea mesaje de unitate a clasei politice și de solidaritate a națiunii în vederea atingerii scopurilor pentru care se intrase în război.

Armata Română s-a aflat în refacere în primele luni ale anului 1917. Operațiunea a fost dusă la bun sfârșit cu ajutorul Aliaților. S-au evidențiat și impus în imaginarul public mai ales francezii, prin Misiunea Franceză, cu un rol important în instruirea și echiparea trupelor române. Însă și rușii au avut un rol foarte important, prin stabilizarea frontului din sudul Moldovei și prin asigurarea celui de la frontierele centrului și nordului regiunii, prin facilitarea transporturilor aliate, a evacuării dincolo de Prut a unor stabilimente industriale și a personalului tehnic și administrativ.

Mai multe proiecte de lege au fost discutate și adoptate de Parlamentul refugiat și el la Iași: „administrarea patrimoniului sătenilor mobilizați”, acordarea unor pensii și ajutoare pentru militarii cu grade inferioare care deveniseră infirmi, pensii viagere pentru soldații și subofițerii care obținuseră medalia „Virtutea Militară”, contractarea unor credite mari pentru Ministerul de Război etc.

Pentru a-i fideliza și mobiliza pe țărani, care formau majoritatea armatei, reprezentanții partidelor guvernamentale au căzut de acord în privința adoptării legilor privind reformele electorală și agrară. De altfel, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu i-a înaintat regelui Ferdinand I o scrisoare în acest sens la începutul lunii decembrie 1916, sugerându-i să ridice chestiunea răsplătirii cu pământ a tuturor luptătorilor loiali. Într-adevăr, în mesajul tronului, ținut în Adunarea Deputaților la 9/22 decembrie 1916, regele a promis „dezrobirea politică și economică” a țărănimii. După câteva luni – la 23 martie/5 aprilie 1917, respectiv la 23 aprilie/5 mai 1917 – monarhul a adresat soldaților două proclamații, în care a reafirmat că în urma participării la război ei aveau dreptul de a primi pământ și drepturi politice.

Existau presiuni din partea liberalilor de stânga pentru dezbaterea de urgență a proiectelor de lege privind reformele electorală și agrară. Discuții aprinse în jurul modificării unor articole din Constituției, care să facă posibile proiectele de lege amintite, au avut loc în Camera Deputaților și în Senat, în primăvara și vara anului 1917. Reformele urmau să fie puse în practică după război.

Revoluția rusă din februarie 1917 și impactul asupra frontului românesc

Reformele propuse de clasa politică românească aveau resorturi interne, fără îndoială, însă în stimularea dezbaterilor și în asumarea punerii în practică a deciziilor a jucat un rol și ceea ce se întâmpla în proximitatea estică a României. Revoluția rusă din februarie 1917 a fost spontană, cauzele imediate ținând de situația dezastruoasă în care se găsea Imperiul, de zvonurile privind viața la curtea imperială, de faliile adânci din societatea rusă, de nemulțumirile tot mai mari ale populației, de lipsa alimentelor și a bunurilor de strictă necesitate, de creșterea prețurilor etc. Un șir de evenimente sângeroase a dus la abdicarea țarului și la instalarea unui nou regim, ceea ce a făcut posibilă introducerea unor reforme în spirit liberal – egalitatea cetățenilor indiferent de religie, rasă și sex, libertatea de exprimare și întrunire, libertatea presei etc. Toate acestea aveau să potențeze o avalanșă de schimbări politice, militare, sociale și economice în Rusia.

Transformările nu au ocolit nici armata rusă. Aceasta se afla de doi ani și jumătate într-un greu război cu Puterile Centrale, purtat pe un front principal uriaș, care la începutul anului 1917 se întindea de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum și pe un front secundar în Munții Caucaz. Guvernul provizoriu de la Petrograd decisese introducerea de reforme democratice în armată. Încercările generalilor conservatori de a întârzia sau de a atenua aceste schimbări au eșuat. Disciplina la trupe a slăbit, dezertările s-au înmulțit, ideile pacifiste și fraternizarea cu inamicul aveau să fie îmbrățișate de tot mai mulți soldați sătui de un război căruia nu-i (mai) găseau vreun sens, de mizerie și depărtarea de casă. Într-un ritm susținut, influența socialiștilor radicali creștea în rândurile soldaților ruși. Serviciile de informații și de propagandă germane și austro-ungare reliefau temele care puteau slăbi inamicul. Dacă la început s-a pus accentul pe fraternizare, ulterior s-a insistat pe pacifism. Toate acestea au scăzut considerabil forța combativă a trupelor ruse.

Efectele revoluției din februarie 1917 asupra numeroaselor trupe ruse aflate pe frontul românesc nu au întârziat să apară. Fervoarea revoluționară avea să le cuprindă în primăvara anului 1917. Începând din martie 1917 aveau să se formeze soviete [rus. „sfaturi”] și comitete de soldați. Din punct de vedere politic, cele mai influente grupuri erau cele ale menșevicilor și eserilor (socialiștilor revoluționari). Influența bolșevicilor a fost redusă în faza inițială, dar avea să crească treptat.

Revoluția rusă a exercitat o influență și în Moldova, tocmai ca urmare a prezenței masive a soldaților ruși. Primul manifest al Sovietului din Petrogad, prin care era anunțată lumii prăbușirea țarismului, a fost tradus și multiplicat de membri ai secției ieșene a PSDR, în martie 1917. Tot atunci, un text de salut din partea socialiștilor ieșeni a fost adresat Sovietului din Odesa. Nu era ratată ocazia de a critica „oligarhia incapabilă, coruptă și crudă” din România.

Deși bariera lingvistică făcea dificilă comunicarea între soldații ruși și soldații români, unii dintre cei din urmă au aflat despre ceea ce se întâmpla în Rusia și în rândurile trupelor ruse din Moldova. Existau între militarii ruși unii care știau românește, fie originari din Basarabia, fie din alte zone. În plus, au fost distribuite manifeste în limba română. Rușii îi îndemnau pe români să nu mai lupte și să nu mai dea ascultare propriilor ofițeri. Însă efectele asupra militarilor români au fost reduse. Izolarea a jucat un rol în protejarea trupelor române de propaganda revoluționară. Totodată, românii nu înțelegeau ce însemna revoluția și la ce le-ar fi folosit.

Schimbările revoluționare din Rusia au stârnit o mare îngrijorare în special în clasa politică de la Iași, mai ales în guvern și casa regală. De altfel, autoritățile române – civile și militare – au luat măsuri pentru a nu-i provoca pe soldații ruși aflați într-un accentuat proces de radicalizare. Liderii români înțelegeau că interesul superior dicta menținerea alianței cu Rusia, care jucase un rol esențial în oprirea Centralilor la porțile Moldovei, al cărei ajutor era vital pentru recucerirea teritoriilor pierdute la sfârșitul anului 1916.

În același timp, resentimentele între soldații ruși și români erau reciproce. Primii începeau să-i considere pe români dușmani ai revoluției. De cealaltă parte, soldații români îi invidiau pe ruși pentru că erau mai bine echipați și hrăniți, iar în plus îi vedeau ca pe niște semiocupanți, aroganți și cu planuri ascunse. În comparație cu rușii care forțaseră abdicarea țarului, românii își apreciau regele. Dezastrul militar de la sfârșitul anului 1916 nu a dus la disoluția Armatei Române. Aceasta își menținuse structura, corpul de comandă și o disciplină severă. Dorința de revanșă și refacerea din prima parte a anului 1917 a reclădit încrederea militarilor români în forța armatei lor. Promisiunile că vor primi pământ la sfârșitul războiului i-a fidelizat pe cei mai mulți țărani-soldați.

Nu doar Armata Română, ci și populația civilă din Moldova nu a fost atrasă de propaganda revoluționară rusă. Excepție au făcut unele grupuscule socialiste. Însă influența acestora în societatea românească era în continuare limitată.

Schimbarea conjuncturii internaţionale şi, în special, scăderea valului revoluţionar în toate ţările europene pe de o parte, şi nereuşita tentativelor de a provoca insurecţia armată în Basarabia pe de altă parte, au determinat Kominternul să renunţe la planul ocupării Basarabiei, ceea ce a dus la schimbarea tacticii sovietice în provincie. Aceasta era parte a noii imagini create de U.R.S.S. după 1924, când recunoaşterea internaţională a dus statul sovietic în rândul puterilor europene. Politica sa externă a cunoscut o modificare de nuanţă: jargonul agresiv şi tonul violent vor fi abandonate, teoria loviturilor de stat, a insurecţiilor şi puciurilor fiind tot mai mult neglijată. În aceste condiţii doctrina sovietică cunoaşte a doua fază a expansiunii comuniste, care se caracterizează prin exportul propagandei în interiorul lumii capitaliste.

În cazul Basarabiei, principala măsură a fost încadrarea mişcării comuniste din ţinut în cea din România, subordonând-o directivelor comitetului central al partidului comunist din România, recunoscut şi acceptat ca o secţiune a Kominternului. Totuși, nu s-a renunţat la specificarea unei situaţii excepţionale pe care trebuia să o aibă Basarabia ca provincie în cadrul statului român, prin faptul că nu se recunoştea dreptul României asupra ei. În lozincile comuniste, elaborate pentru Basarabia, pe lângă revendicarea dreptului de autodeterminare până la dezlipirea de statul român, se cerea realipirea ei la Uniunea Sovietică. La Moscova şi în alte oraşe ale Uniunii Sovietice comuniştii basarabeni desfăşurau o activitate intensă în acest sens. La mitingurile organizate de Komintern, reprezentanţii guvernului sovietic, chiar Cristian Racovski însuşi, declarau că „anexarea Basarabiei la România este unul din cele mai revoltătoare acte istorice”.

La Leningrad, un astfel de miting adopta o moţiune care se încheia cu declaraţia: „Basarabia trebuie să fie sovietică. Trăiască Moldova autonomă, imaginea viitoarei Basarabii sovietice socialiste”. Atrage atenția alternanța noțiunilor geografice și politice operate de propaganda sovietică, mai ales în lumina proiectului „moldovenist” în stânga Nistrului. Astfel, revista “Krasnaia Bessarabia” (Basarabia Roșie) expunea în una din publicații scopurile urmărite de Internaţionala Comunistă în Basarabia: „1) Răsturnarea jugului boieresc în Basarabia ca rezultat al acutizării contradicţiilor de clasă şi naţionale; 2) Sovietizarea Basarabiei; 3) Unificarea Basarabiei Sovietice cu R.A.S.S. Moldovenească, iar prin ea cu U.R.S.S.; 4) Pregătirea prin Basarabia Sovietică a revoluţiei în România”.

Basarabia intra în sfera de mare interes pentru Internaţionala a III-a. În ianuarie 1928, în cadrul Plenarei a VI-a a Comitetului Executiv al Kominternului se adopta o rezoluţie specială privind problema românească, prin care în provincie demara organizarea propriu zisă a mişcării comuniste. Odată cu abandonarea planului insurecţiei, Uniunea Țăranilor Revoluţionari a fost treptat desfiinţată. S-a renunţat la sabotaj şi la terorismul individual executat prin organizaţii comuniste. Mişcarea comunistă s-a mărginit să desfăşoare o intensă acţiune de propagandă, organizând mişcări de mase, pentru pregătirea unei stări revoluţionare premergătoare unei răsturnări sociale. În acest scop, mişcarea comunistă atât în Basarabia cât şi în toată România a primit forme organizatorice fixe: în fruntea tuturor organizaţiilor comuniste se afla partidul comunist format pe bază de nuclee de fabrici, uzine, străzi şi sate, cu subordonarea ierarhică de sus în jos. În acelaşi timp s-au creat organizaţii comuniste auxiliare: Komsomol, pentru tineretul comunist, sindicatele profesionale, pentru organizarea luptei sindical-muncitoreşti, M.O.P.R. sau “ajutorul Roşu” pentru susţinerea deţinuţilor comunişti. etc..

Pe de altă parte, de la Moscova, s-a decis crearea unei agitaţii politice printre ţăranii români. Prezidiumul Krestinternului (Internaționala Țărănească) adresa în „L’Humanité”, din 8 ianuarie 1925, un apel prin care chema ţărănimea română la solidaritate internaţională pentru „scuturarea de jugul moşieresc român”. În Basarabia şi Bucovina erau folosite toate nemulţumirile populaţiei pentru aţâţarea ei contra statului român. Minorităţilor li se spunea că drepturile lor naţionale nu sunt respectate. Românilor li se arăta că moldovenii şi românii sunt două naţiuni deosebite. Ţăranii erau instigaţi să nu plătească impozite şi să ceară pământurile mănăstirilor şi ale statului. În chestiunea religioasă se cerea oficierea slujbei în limbile minorităţilor şi păstrarea vechiului stil. Orice nemulţumire a populaţiei era astfel interpretată, încât statul român era cauza tuturor relelor, iar regimul şi statul sovietic singura speranţă şi salvare pentru basarabenii „oprimaţi”.

Reacţia guvernului român la aceste provocări a fost promptă: poliţia, jandarmeria şi Siguranţa, au fost nevoite prin toate mijloacele posibile să înăbuşe veleităţile reacţiei comuniste. Cum în astfel de cazuri sunt greu de prevăzut limitele, s-a vorbit despre „teroarea albă” romănească din Basarabia. Era încă un pretext pentru propaganda sovietică de a ponegri în ochii basarabenilor şi opiniei publice internaţionale imaginea administraţiei româneşti în Basarabia. Pe străzile Parisului, „Comitetul de apărare a victimilor teroarei albe în Balcani” afişa manifeste şi organiza mitinguri invitând populaţia să protesteze contra violenţelor comise de autorităţile române în Basarabia.

Ultimele documente din arhivele Kominternului arată că acţiunea de subminare a statalităţii româneşti în teritoriul dintre Prut şi Nistru s-a desfăşurat prin participarea activă a emigranţilor basarabeni din Europa şi S.U.A. Pe lângă Societatea Basarabeană din Moscova este atestată fondarea Uniunii Emigranţilor Basarabeni din S.U.A. Aceasta avea un rol important în formarea opiniei publice asupra problemei Basarabiei, organizând companii de protest împotriva „agresiunii politice şi economice în Basarabia, ca rezultat al ocupării româneşti şi în special, a consecinţelor foametei şi regimului de teroare practicat de guvernul naţional-ţărănist”. Prin politica desfăşurată în Basarabia, Moscova dorea să ofere lumii argumente, care să ateste că existau forţe politice serioase la Chişinău dispuse să se separe de România în vederea alipirii la Uniunea sovietică. Raportul conducerii societăţii „Apărătorii României Mari”, a militarilor în rezervă, constata, cu ocazia întrunirilor societăţii în Basarabia, că întreaga provincie era locul unei intense propagande bolşevice, care se manifesta atât prin propaganda scrisă, ca broşuri, imprimante, afişe care îndemnau populaţia locală la revoluţie, cât şi prin diverse organizaţii de spionaj, care se descopereau zilnic în toată Basarabia şi în special la malul Nistrului.

În perioada 1924-1932, mişcarea comunistă din Basarabia, datorită exigenţei Siguranţei, poliției și Jandarmeriei, n-a evoluat din punctul de vedere al numărului membrilor activi. Totuşi, numărul simpatizanţilor pasivi a crescut neîncetat, pentru că, pe lângă opera de reprimare poliţienească a comunismului, se simţea necesitatea unei luminări a populaţiei locale, ceea ce a lipsit sau a fost insuficient. Mai mult chiar, din cauza politicianismului sectar şi a carenţelor administraţiei s-a creat un spirit de sfidare a suveranităţii româneşti în rândurile populaţiei, aspect asupra căruia va strădui propaganda sovietică.

Mutaţiile survenite în lumea internaţională după anul 1932 au schimbat şi tonul propagandei sovietice. Aderarea Uniunii Sovietice la ideea securităţii colective, intrarea ei în cadrul societăţii Naţiunilor, cât şi dezamorsarea relaţiilor sovieto-române, prin reluarea relaţiilor diplomatice în 1934, au schimbat tactica urmată de Komintern faţă de mişcarea comunistă din Basarabia. Era o schimbare valabilă la scara întregii Europe, prin care se urmărea crearea „Frontului Popular”, o tentativă de legitimare a mişcării comuniste, chemată să se opună succesului crescând al curentului de dreapta. În România, această modificare mai era condiţionată de atitudinea intransigentă, demonstrată de autorităţile româneşti faţă de mişcarea comunistă, ceea ce a dus la izolarea ei definitivă. În aceste condiţii, în Basarabia ca şi în întreaga ţară, comuniştii se străduiau să încheie o alianţă politică cu elementele de stânga moderate, a căror acţiune politică trebuia să se rezume la apărarea “democraţiei ameninţate de fascism” şi păstrarea “libertăţilor democratice”. În Basarabia, unde numărul minorităţilor naționale era mare, în special în centrele urbane, ideea „Frontului Popular”, ca antipod al naționalismului, a prins foarte repede, numărul simpatizanţilor minoritari crescând permanent. Nici în această perioadă numărul membrilor activi ai mişcării comuniste n-a sporit, aceasta datorându-se creşterii mişcării antisemite, în special a partidului cuzist, care luase proporţii în Basarabia. În schimb, era în creştere numărul simpatizanţilor pasivi, îndeosebi în rândurile minorităţilor naționale. Acesta va fi elementul care va întâlni cu entuziasm intrarea trupelor sovietice în Basarabia la 28 iunie 1940, stare generalizată de istoriografia sovietică asupra întregii populaţii a Basarabiei.

Ca rezultat al acestor schimbări, a intervenit o mutaţie şi în viaţa internă a Basarabiei, caracterizată prin slăbirea stării excepţionale generate în provincie din cauza politicii sovietice. Asta îl făcea pe ministrul român de interne I. Mihalache să constate, în urma vizitei efectuate în Basarabia împreună cu P. Halippa şi A. Călinescu că, în Basarabia, domneşte liniştea şi siguranţa, iar nemulţumirea generală de altă dată împotriva administraţiei şi îndeosebi împotriva jandarmeriei s-a atenuat.

În schimb, administraţia românească din Basarabia s-a confruntat cu o altă problemă generată de regimul sovietic. Colectivizarea forţată și foametea organizată (Holdomorul) din Ucraina Sovietică, promovate intenționat de Moscova, au provocat un exod de refugiaţi, în majoritate moldoveni transnistreni, în Basarabia. Pe măsură ce procesul colectivizării se amplifica, iar foametea din 1932-1933 făcea ravagii, acest exod devenea tot mai masiv, astfel încât problema trierii refugiaţilor de peste Nistru devenea extrem de importantă. Ea se efectua de către comisiile locale, care funcţionau la Cetatea Albă, Tighina, Soroca şi Hotin, şi aveau o conducere centrală la Chişinău.

Gravitatea situaţiei, cât şi pericolul infiltrării agenţilor comunişti au generat dificultăţi în funcţionarea acestor comisii, ministrul de interne al României, I. Mihalache intervenind personal pentru a impune mai multă umanitate și compasiune în primirea refugiaţilor, cerând scurtarea timpului de reţinere a acestora în arest. Ministrul român considera că departe de a constitui o primejdie, plasarea refugiaţilor în ţară era cel mai eficace mijloc de propagandă antibolşevică. Dificultăţile cele mai mari apăreau în legătură cu posibilitatea unui exod mai serios al refugiaţilor, dată fiind presiunea din ce în ce mai puternică a colectivizării pământurilor ţărăneşti şi regimul de teroare instituit de administraţia sovietică în stânga Nistrului.