România ocupată, noiembrie/decembrie 1916-octombrie/noiembrie 1918

Teritoriul României ocupat de Puterile Centrale în urma campaniei din 1916 a cunoscut administrații diferite. Marele Cartier al grupului de armate Mackensen – după numele feldmareșalului August von Mackensen, care îl și conducea – era autoritatea supremă din punct de vedere militar în România ocupată. Cea mai mare parte a teritoriului a fost pusă sub administrație militară germană (11 districte/județe), în mai mică măsură austro-ungară (trei județe). O zonă germană de etape se afla de-a lungul râului Buzău, mergând din Carpați până la Dunăre. În apropierea frontului – în sudul Moldovei și nord-estul Munteniei – s-a constituit zona de operațiuni a Armatei a IX-a germane. Cadrilaterul a fost anexat direct de bulgari, în vreme ce în Dobrogea (veche) s-a constituit un condominium bulgaro-germano-austro-ungaro-otoman, cu predominarea celor dintâi, în special în faza inițială. În Dobrogea a existat o zonă germană de etape, iar în nordul regiunii o zonă de operațiuni pentru Armata a III-a bulgară.

Germanilor le-a revenit rolul major în menținerea controlului, administrarea teritoriului ocupat și exploatarea economică sistematică. De aceea au și fost trimiși funcționari germani specializați în administrație, aprovizionarea armatei, poștă, telegraf, drumuri, căi ferate, justiție, poliție, contraspionaj, cenzură, colectarea impozitelor, funcționarea școlilor și cultelor religioase.

Numărul funcționarilor germani s-a dovedit insuficient. De aceea, pentru acoperirea necesarului din administrație, pentru menținerea ordinii și liniștii publice, pentru repornirea economiei și asigurarea fluxurilor comerciale, germanii au apelat la colaboratori din structurile administrative și de poliție românești. Unii dintre aceștia, inclusiv înalți funcționari publici – spre exemplu, secretari generali delegați –, rămăseseră în teritoriul ocupat, în noiembrie/decembrie 1916, din însărcinarea guvernului Brătianu, pentru a asigura o anume continuitate instituțiilor. Ei aveau menirea de a fi o interfață între populația românească și germani. Din martie 1917, germanii i-au înlocuit pe secretarii generali delegați cu giranți ministeriali, tot români.

Numărul românilor angajați în administrația din teritoriul ocupat a crescut din ce în ce mai mult de-a lungul ocupației. În afară de competența tehnică, obediența era esențială pentru ca un român să fie acceptat într-o funcție publică. După încheierea păcii dintre România și Puterile Centrale,la 24 aprilie/7 mai 1918, în teritoriul ocupat s-a instituit o semidualitate administrativă. Mulți angajați ai statului român s-au reîntors din Moldova în Muntenia și Oltenia, reluându-și atribuțiile sub supraveghere germană. Acesta a fost cazul jandarmilor rurali, spre exemplu.

Măsurile luate de germani în teritoriul ocupat, de-a lungul celor doi ani în care administrația militară a funcționat efectiv, erau menite să susțină în primul rând interesele acestora și ale aliaților lor. Resursele existente în România ocupată erau vizate de Puterile Centrale, pentru susținerea propriului efort de război. Rechiziționarea bunurilor de diferite tipuri, împărțite între Centrali potrivit unui algoritm care ținea seama de contribuția lor la înfrângerea României, de unele nevoi specifice, apoi raționalizarea consumului și organizarea producției au fost realități incontestabile în Oltenia, Muntenia și Dobrogea de la sfârșitul anului 1916 până la sfârșitul anului 1918.

Imediat după Primul Război Mondial aveau să apară date românești cu privire la aceste prelevări forțate de produse. Informațiile au fost reluate de istorici îndeosebi în contextul ideologic al anilor 1960-1980, în mai mică măsură și după aceea. Potrivit informațiilor, în cei doi ani de ocupație ar fi fost ridicate – cu aproximare – 2.600.000 de tone de cereale, peste 1.400.000 de bovine, peste 600.000 de cabaline, peste 6.400.000 de ovine, peste 1.000.000 de porcine, 1.140.000 de tone de produse petroliere (sau 1.585.000 tone de petrol, conform altor surse) etc. S-au adăugat cantități mari de furaje, tutun, piei, lemn de construcție, sare, cărbuni. Nu au lipsit nici instalațiile industriale ridicate din România și transportate în Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria și Turcia.

Administrația militară germană și cea auxiliară românească au jucat un rol în renormalizarea vieții economice și sociale, în limitele evidente ale unui regim de ocupație. Restricțiile de tot felul, rechizițiile pe seama unei populații care în cea mai mare parte era la limita subzistenței, mai ales în sate, dar în bună măsură și în orașe, nu puteau decât să-i nemulțumească pe localnici. Totodată, diverse practici birocratice păreau să reprezinte pași înainte spre eficientizarea administrației. O anume corectitudine, în special din partea germanilor, a fost remarcată de mai mulți memorialiști români. Însă scopul nu era să le facă viața mai bună românilor, ci să controleze mai eficient teritoriul și oamenii, precum și să extragă resursele economice de care aveau disperată nevoie Centralii.

Populația românească s-a adaptat în general măsurilor impuse de autoritățile de ocupație. Unii politicieni rămași în sudul țării, în special în București, de regulă germanofili, au putut desfășura o activitate limitată. Deși pasivitatea și colaborarea în diferite forme au fost predominante, în teritoriul ocupat nu au lipsit sustragerea de la obligațiile impuse de autorități, ascunderea unor militari români care nu reușiseră să ajungă în Moldova sau care evadaseră din lagăre, după cum s-au înregistrat și unele acțiuni de spionaj sau de rezistență împotriva trupelor de ocupație. Drept consecință, Centralii au recurs la represalii, de la amenzi individuale sau colective, încarcerări și internări până la trimiterea în fața justiției militare și pronunțarea unor condamnări severe, inclusiv mai multe la moarte.

Socialiștii români din teritoriul ocupat, decembrie 1916-vara anului 1918

Două curente s-au manifestat în rândurile socialiștilor români din teritoriul ocupat. Unul era legalist, majoritar, care susținea o atitudine menită a nu-i provoca pe Centrali, iar celălat de opoziție contra acestora și a războiului, în evidentă minoritate.

În decembrie 1916, după ocuparea Bucureștiului de către Puterile Centrale, mai mulți lideri socialiști și sindicaliști au constituit un așa-numit Comitet de acțiune sau Sfat intim. Acesta era format din Alecu Constantinescu, care avea și funcția de secretar, Gheorghe Cristescu, Constantin Popovici, Iancu Olteanu și Gheorghe Teodorescu. Astfel de organizații au fost constituite în câteva întreprinderi și cartiere din București. S-a avut în vedere extinderea acestor grupuri clandestine la nivel național, astfel încât în mai multe localități – Ploiești, Brăila, Turnu Severin, Buzău, Câmpina, Pitești etc. – aveau să fie constituite organizații ilegale, compuse din socialiști și sindicaliști. Spre sfârșitul anului 1917, Sfatul intim din București a adoptat denumirea de Comitetul Executiv Provizoriu, devenind și structura de conducere a Secțiunii București a Partidului Social-Democrat.

Se organizau ședințe de informare a membrilor acestor sfaturi intime cu privire la ceea ce se întâmpla în mișcarea socialistă din Europa, se multiplicau – inițial manual ori prin dactilografiere, apoi prin tipărire – manifeste și literatură socialistă, difuzate în teritoriul ocupat. În elaborarea manifestelor erau implicați activiștii David Fabian, Ghiță Moscu, Șerban Voinea etc. Tipografii clandestine socialiste au funcționat în perioada ocupației în București, Ploiești, Câmpina etc. Contactele între conducerea centrală a Comitetului de acțiune și structurile teritoriale clandestine aveau să fie menținute prin persoane de încredere și prin manifeste. De asemenea, au fost organizate mai multe reuniuni ale activiștilor, în București sau în alte localități din teritoriul ocupat. Întâlnirile erau clandestine, uneori marcate de suspiciuni, după cum aveau să relateze unii martori.

Grupuri socialiste care se întruneau ilegal au apărut și în centrele petroliere Ploiești și Câmpina. Potrivit unor relatări, socialiștii din cel din urmă oraș intraseră în legătură cu unii soldați germani din trupele de ocupație repartizate în zonă, care erau membri ai formațiunilor politice socialiste din Germania. Prin intermediul acestora, la socialiștii români ajungea presa social-demcrată germană. În schimb, socialiștii români i-ar fi ajutat pe militarii germani socialiști din Câmpina să editeze manifeste, pe care în contextul retragerii din teritoriul ocupat, în octombrie/noiembrie 1918, le-ar fi difuzat în rândul trupelor germane. Însuși Mackensen și-ar fi exprimat nemulțumirea față de această situație.

Unii socialiști germani erau prezenți și în rândurile trupelor de ocupație din București. Ei ar fi încercat încă de la început să intre în contact cu socialiștii români, însă sediul PSDR era închis. Invocând libertatea de care se bucurau social-democrații în Germania, unde cluburile nu erau închise, militarii au obținerea deschiderea clubului socialist din București. Acesta avea să fie deschis din decembrie 1916 până în decembrie 1918.

Activitatea socialiștilor români a fost redusă în teritoriul ocupat de-a lungul anilor 1917-1918, limitându-se la editarea de manifeste, reuniuni clandestine, unde se discuta pe marginea problemelor politice, economice și sociale, inclusiv a reformelor postbelice care erau vehiculate inclusiv de cercurile politice majore de la Iași, marcarea unor momente importante pentru socialiști. Nu au lipsit sustragerea de la munca forțată și chiar acțiuni de sabotaj, dacă este să dăm crezare unei anumite literaturi scrise din perspectivă socialistă. Se adăugau adunările revendicative pentru condiții mai bune de viață, precum și demonstrațiile de protest contra administrației germane.

Conform unor informații, în București ar fi avut loc în aprilie-decembrie 1917 nu mai puțin de 56 de adunări și demonstrații. Cele mai importante s-au dovedit cele „ale femeilor”, pentru că acestea au fost majoritare, din februarie și martie 1917.

Manifestația desfășurată la 10/23 martie 1917 a reținut atenția multor martori, a unor cunoscuți autori de jurnale sau memorii din epocă. Câteva mii de femei au cerut pâine și pace, mărșăluind pe străzile principale ale Bucureștiului, în zona Grădinii Cișmigiu, în fața Cercului Militar, unde se găsea sediul Comandamentului german, în fața Prefecturii Poliției Capitalei, în fața Ministerului de Interne, a casei Suțu, reședința generalului Tülff vom Tschepe und Weidenbach, guvernatorul militar al teritoriul ocupat, a casei lui Alexandru Marghiloman. Femeile au aruncat cu zăpadă înghețată înspre soldații germani și spre agenții români, precum și cu pietre în clădirile administrației auxiliare românești. Intervenția trupelor germane a dus la dispersarea manifestanților și la arestarea inițiatorilor.

Pentru a tempera populația, confruntată cu mari lipsuri alimentare, administrația germană a distribuit în oraș, la scurt timp după aceea, mai multe vagoane cu făină de grâu și porumb. Poliția a făcut investigații. Fusese descoperit un manifest semnat Femeile socialiste române, destinat muncitorilor din București. Potrivit altor surse din epocă, inițiatorii manifestației femeilor ar fi fost socialiștii. Ședința de pregătire s-ar fi desfășurat în locuința lui Gheorghe Cristescu, care concepuse și manifestul pentru mobilizare, multiplicat la șapirograf.

Pentru a sărbători ziua de 1 mai 1917, social-democrații din București s-au întrunit într-un crâng de la marginea orașului, în zona Panduri. Prin vocea unui militant socialist erau amintite „condițiile grele create de ocupantul dușman” [sic!].

Anul următor, pentru a marca aceeași zi, socialiștii din capitala ocupată au organizat o reuniune într-o grădină din Cotroceni, la 18 aprilie/1 mai 1918. Cei prezenți au avut în vedere situația din teritoriul ocupat, lispurile alimentare, precum și reorganizarea muncitorilor. Au ieșit în evidență importanța redactării unui nou program al PSDR și necesitatea unei intense acțiuni propagandistice între țărani.

Poliția germană a făcut a doua zi un control pe neanunțate la atelierul lui Alecu Constantinescu, unde au fost găsite procesul verbal al ședinței și un protest șapirografiat. În urma acestei acțiuni au fost reținuți cei mai mulți lideri socialiști, între care Alecu Constantinescu, Ecaterina Arbore, Constantin Titel Petrescu, Ilie Moscovici, C. Popovici, Gheorghe Cristescu, Ion Olteanu, Iordan Ionescu etc. Arestații au fost depuși la închisoarea Văcărești. Un manifest asumat de Federația maximalistă din România anunța convocarea unei demonstrații în ziua de 4 iunie 1918, în favoarea celor arestați, îndreptată explicit împotriva guvernului Marghiloman și a administrației militare germane. Clasarea dosarului și punerea în libertate le-a fost anunțată celor în cauză după două luni de la arestarea lor, chiar la Văcărești, de către I. Mitilineu, ministrul de Justiție în guvernul de la Iași.

Intrarea României în război și campania din 1916

Războiul mondial cuprinsese toate statele din jurul României în anii 1914-1915. Micul regat nu se aflase însă în afara jocurilor diplomatice, ci fusese direct vizat atât de marile puteri care compuneau Puterile Centrale, cât și de cele care formau Antanta. Ambele alianțe politice și militare curtau insistent România.

În schimbul intrării în război de partea lor, Centralii îi ofereau Bucureștiului regiunea Basarabiei, aflată în componența Rusiei. S-a vehiculat chiar ideea ca Austro-Ungaria să cedeze României unele teritorii aflate în componența sa, în mod special Bucovina, eventual chiar părți din Transilvania; executivul de la Budapesta respingea în mod categoric ultima posibilitate. De cealaltă parte, Antanta încerca să atragă România oferindu-i teritorii din Austro-Ungaria, mai precis Transilvania, Banatul și Bucovina, deși în privința ultimelor două regiuni rușii au avut unele obiecții.

Cele mai tentante erau ofertele venite dinspre Antantă, care se întâlneau cu dorințele guvernului Brătianu și ale unei părți însemnate a opiniei publice. Guvernul român a ezitat să intre în război în 1915, considerând că negocierile diplomatice nu erau suficient de avantajoase pentru sine, situația militară generală nu era favorabilă Antantei în Europa, iar Armata Română era nepregătită pentru un război modern.

Temându-se că, prin neimplicarea în marele conflict european și global, la încheierea păcii România avea să fie exclusă de la marile decizii, mai ales în privința extinderii teritoriale, autoritățile de la București au făcut pași hotărâți pentru a intra în luptă. În același timp, presiunile Franței, Marii Britanii, Rusiei și Italiei la adresa României, în vederea intrării în război, s-au întețit în 1916. A rămas celebră formula folosită de diplomații ruși în discuțiile cu oficialii români: „Acum sau niciodată!”.

Două convenții – una politică, cealaltă militară – au fost semnate la 4/17 august 1916 între România, pe de o parte, prin prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, și Franța, Marea Britania, Rusia și Italia, prin reprezentanții lor diplomatici la București, de cealaltă parte. Potrivit înțelegerii, României i se garantau frontierele, iar la finalul conflictului avea să primească Transilvania, Banatul și Bucovina. Bucureștiul urma să declare război Austro-Ungariei, iar trupele române trebuiau să treacă la ofensivă împotriva celor austro-ungare până cel târziu la 15/28 august 1916. Aliații se angajau să acorde tot sprijinul României, să declanșeze o ofensivă pe frontul de la Salonic și o alta pe frontul de est împotriva austro-ungarilor, trupe ruse urmau să fie trimise în Dobrogea pentru a coopera cu cele române împotriva bulgarilor, iar Armata Română avea să fie aprovizionată de către partenerii săi, într-un ritm susținut, cu muniții și materiale de război.

Deși decizia de intrare în război fusese luată deja, s-a încercat păstrarea unor aparențe de consultare politică mai largă. Drept urmare, un Consiliu de Coroană a fost convocat în ziua de 14/27 august 1916, de această dată la Palatul Cotroceni. Au fost de față regele Ferdinand I, prințul moștenitor Carol, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu și ceilalți membri ai guvernului, foștii prim-miniștri, președintele Adunării Deputaților și un vicepreședinte al Senatului, liderii principalelor partide politice. Cu puține excepții, era vorba de aceiași oameni care participaseră la Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914. Discuțiile din Consiliu, marcate de subiectivitate politică, nu au contat decât pentru istorie, ele fiind de altfel consemnate de mai mulți participanți. Reuniunea prezidată de rege era în fapt o simplă formalitate, menită a păstra impresia de înțelegere internă. Cercurile politice și intelectuale antantofile erau satisfăcute de decizia de intrare în război contra Centralilor, după cum s-a putut vedea atunci în unele centre urbane românești. În noile împrejurări, vocea germanofililor nu se mai putea auzi public.

În noaptea de 14/27 august 1916, reprezentantul diplomatic al României la Viena a înmânat declarația de război către Austro-Ungaria. Concomitent, trupele române au trecut granița de pe Carpați, neputând fi oprite de firavele trupe austro-ungare aflate în fața lor. Chiar dacă România înmânase o declarație război doar Austro-Ungariei, aliatele acesteia – Germania, Imperiul Otoman și Bulgaria – aveau să declare război României în zilele următoare.

Ca urmare a ofensivei din Transilvania, trupele române au ocupat în sud-estul regiunii întinse spații rurale și câteva orașe, printre care Brașov, Miercurea Ciuc și Odorheiu Secuiesc. Însă ritmul de înaintare a fost deosebit de lent, unitățile române oprindu-se în cele din urmă în fața Sibiului și Sighișoarei. Trupele bulgare și germane s-au mișcat repede pe frontul de sud, provocând înfrângerea categorică a trupelor române aflate în capul de pod Turtucaia (19 august/1 septembrie-24 august/6 septembrie). O manevră îndrăzneață a Armatei Române de trecere a Dunării, pe la Flămânda, pentru a cădea în spatele trupelor bulgare și germane aflate în nord-estul Bulgariei și în Cadrilater, a fost anulată. Germanii și austro-ungarii reușiseră să aducă în Transilvania, de pe celelalte fronturi, trupe numeroase, bine echipate, înarmate și antrenate. Luptele din Carpați, desfășurate în septembrie-noiembrie 1916, au fost dure, cu pierderi grele pentru ambele părți, însă în cele din urmă calitatea comandamentului, a ofițerilor și soldaților, experiența de război, armamentul și echipamentul au înclinat balanța în favoarea Centralilor. Aceștia au reușit să pătrundă în zonele colinare și de câmpie ale Olteniei și Munteniei, la sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1916. În paralel, o forță german-bulgaro-turcă a trecut Dunăre pe la Șiștov-Zimnicea.

Bătăliile purtate de români în câmpie au avut doar darul de a întârzia pentru scurt timp ofensiva Centralilor spre București. Casa Regală, guvernul, diverse structuri administrative, trupele române și numeroși civili au părăsit capitala. Cu toții se îndreptau spre Moldova. Trupele Centralilor au intrat în București la 23 noiembrie/6 decembrie 1917.

Campania din 1916 a fost una dezastruoasă pentru Armata Română, care, potrivit unor surse, a pierdut 100 000 de oameni morți, 150 000 de răniți, precum și 250 000 erau prizonieri. Evaluări mai recente duc la 300 000 numărul morților, răniților și prizonierilor. Se adaugă, desigur, pierderile înregistrate de civili. Aproximativ două treimi din teritoriul național, inclusiv capitala, erau ocupate de inamic, bunuri diverse fuseseră distruse în timpul luptelor sau abandonate în mâinile Centralilor.

La sfârșitul anului 1916-începutul anului 1917, statul român își continua existența în Moldova, capitala provizorie/„de război” devenind Iașul. Cele mai multe dintre unitățile decimate ale Armatei Române și contingentele de recruți au fost regrupate în satele și orașele regiunii pentru refacere, cu ajutorul Misiunii Militare Franceze. Până atunci, Moldova urma să fie apărată de puținele forțe românești rămase în stare de luptă, precum și de trupele rusești care soseau în număr mare de la est de Prut.

Socialiștii români în august-decembrie 1916

Socialiștii au susținut mereu de-a lungul anilor 1914-1916 că România trebuia să rămână neutră, să nu se amestece în războiul mondial. Din aceste motive, structurile de poliție și informative românești i-au supravegheat în permanență pe liderii și activiștii socialiști.

Cu toate acestea, socialiștii s-au pronunțat în continuare contra războiului. Chiar în dimineața zilei de 15/28 august 1916 a avut loc o întrunire socialistă antirăzboinică într-o sală din București. Atitudinea de relativă toleranță față de socialiști s-a încheiat însă în contextul intrării României în război. Guvernul Brătianu avea să ia măsuri represive împotriva Partidului Social-Democrat din România, ca urmare a declarării stării de asediu, invocându-se decretul regal nr. 2798, din 14/27 august 1916. În prima zi de război autoritățile au interzis apariția gazetei Lupta zilnică, vocea PSDR. De fapt, toate publicațiile socialiste din țară au fost închise. De asemenea, autoritățile române au sigilat sediile socialiștilor și sindicatelor.

Unii dintre activiștii socialiști au fost mobilizați în armată. Mai mulți dintre aceștia au murit pe front. Astfel, Dimitrie Marinescu, secretarul Comitetului Executiv al PSDR, aflat în Regimentul 83 infanterie, a fost ucis în timpul luptelor din Carpați, în octombrie 1916. Ottoi Călin, membru al Comitetului Executiv al PSDR și redactor al revistei Viitorul social, a fost mobilizat ca medic militar. Atins de tifosul exantematic, el a murit la începutul lunii aprilie 1917, la Iași. Alți activiști socialiști din Turnu Severin, București, Iași, Piatra Neamț, Ploiești, Pitești, Călărași etc. au murit în luptele din anii 1916-1917 sau din cauza rănilor și epidemiilor care au decimat trupele și populația civilă.

Nu au lipsit nici arestările în rândurile socialiștilor, cel mai cunoscut exemplu fiind al lui Cristian Racovski. Potrivit unor informații, acesta și-ar fi exprimat dorința de a servi ca medic militar pe front, mai ales că în deceniul precedent își satisfăcuse stagiul militar obligatoriu în Armata Română. Racovski a fost trimis sub escortă la Iași, unde i s-a fixat domiciliul obligatoriu, la sfârșitul anului 1916.

Atunci când autoritățile, armata și o parte a populației civile părăseau Bucureștiul și se îndreptau spre Moldova, la sfârșitul lunii noiembrie/începutul lunii decembrie 1916, PSDR a lansat un manifest adresat locuitorilor din capitala țării. Cei care nu erau obligați de lege erau îndemnați să rămână pe loc, pentru a evita „marile chinuri” prin care riscau să treacă. Din perspectiva unui partid de clasă, PSDR declara că socialiștii aveau să rămână în oraș, chiar dacă teritoriul urma „să fie ocupat de alți stăpâni”.

Într-un alt manifest, conceput în același context, PSDR avea să considere că responsabilitatea pentru dezastrul care se abătuse asupra țării revenea guvernanților și burgheziei române. PSDR se pronunța în continuare împotriva războiului. Mai mult, se avansa ideea „transformării societății burghezo-capitaliste în societate socialistă”.