După anexarea Basarabiei la 28 iunie 1940, configurarea teritorială, identitară și politică a noii entități sovietice a fost o chestiune îndelung dezbătută de liderii comuniști de la Moscova, Kiev, Harkov și cei din RASSM. Populația înglobată în Imperiul sovietic se raporta la trei câmpuri stilistice civilizaționale, care cuprindeau trei spații de referință diferențiată. Primul spațiu era Țara Moldovei, cu apariție estimativă în anul 1359, care a evoluat în 1859 spre statul român modern, din care basarabenii au făcut parte între 1918-1940. Al doilea spațiu de definire este cel din partea de est al Țării Moldovei, devenită din 1812 - Basarabia, apoi din 1940 - RSS Moldovenească, care se conturase între timp într-o „comunitate imaginată”. Cel de-al treilea spațiu de referință era regiunea transnistreană, unde în anul 1924 a apărut RASS Moldovenească, devenită din 1940 parte componentă a RSSM.

Trei proiecte statal/imperiale au conturat și influențat aceste spații de referință a moldovenilor istorici: primul proiect este cel habsburgic, de sorginte imperial, al doilea proiect, de asemenea de factură imperială, a fost cel rus, iar cel de-al treilea proiect este unul românesc, în esenţă naţionalist, care începând cu revoluţia din 1848, iar ulterior după realizarea Micii Uniri de la 1859, a pus începuturile statului român modern, a cărui deziderat era readucerea tuturor românilor din provinciile istorice într-un tot întreg.

Până în anul 1918, când România a realizat reîntregirea teritorială şi politică a românilor într-un singur stat, proiectul statal românesc a concurat cu cele două modele imperiale în vederea influenţării (sau schimbării) contextului teritorial şi politic existent. Dacă în cazul Imperiului Habsburgic (ulterior Austro-Ungar) confruntarea avea în epicentru problema Transilvaniei, fapt ce a determinat prioritar intrarea României în primul război mondial alături de puterile Antantei, atunci față de Imperiului Rus, recuperarea Basarabiei a stat în centrul politicilor româneşti, fapt confirmat atât de preluarea sudului Basarabiei în 1856, cât şi de alipirea sa ulterioară în totalitate în 1918.

Angrenarea moldovenilor din Basarabia în această confruntare ruso-română după 1812 a determinat în timp o profundă schismă identitară a acestora, o percepţie diferenţiată asupra celor două modele distincte de construcţie statală, care pot fi catalogate şi în termeni de diferență civilizaţională. Deşi în esenţă români, moldovenii din Basarabia istorică au fost expuşi timp de două sute de ani la peste un secol de dominaţie ţaristă, la două războaie mondiale, la douăzeci şi cinci de ani de administraţie românească, la peste cincizeci de ani de comunism şi la circa treizeci de ani de independenţă, fapt ce a provocat o alterare a românismului printre aceştia, o dificultate de raportare și apartenență la spaţiul românesc.

Prin urmare, începând cu 1359, populația Basarabiei istorice cunoaște cinci mari procese de construcție național-statală, implicând deopotrivă rusificare, românizare, europenizare și sovietizare (care cuprindea deopotrivă rusificare şi ucrainizare), fiecare din ele lăsând o moștenire particulară asupra fizionomiei identitare actuale a Republicii Moldova.

Perioada statului medieval Țara Moldovei (1359-1812) a definit pentru circa cinci sute de ani reperele istorice ale identității moldovenești, în esență românească, lucru confirmat de numeroasele atestări documentare ale timpului, inclusiv străine, de autoidentificarea locuitorilor, dar și de raportarea față de vecinii munteni sau ardeleni.

Perioada Imperiului Rus (1812-1917) i-a adus pe românii din Basarabia pentru prima oară împreună într-o comunitate separată, distinctă de cea a restului românilor. Chiar dacă politicile ţariste statal/imperiale nu au fost la fel de consistente ca cele sovietice în cultivarea „separatismului” moldovenesc, însuși momentul unei existente ignorante a basarabenilor în structurile imperiale a creat premisele unei comunități „imaginate”, un spațiu care are un anumit contur geografic şi politic, în care coabitarea îndelungată a locuitorilor, fie voită, fie forțată, generează real sau imaginar sensul apartenenței la el.

În perioada României întregite (1918-1940) basarabenii au cunoscut un intens proces de românizare în contextul politicilor de construcție statal-națională promovate de România pentru a integra românii din provinciile alipite într-o naţiune română organică. Politica de românizare, care a fost în parte una reuşită în revigorarea identităţii româneşti printre basarabeni, a fost în acelaşi timp un moment al „comparaţiei” cu ceilalţi români, în special cu cei care au venit în provincie să promoveze politicile românești. Deoarece Basarabia a fost confruntată în perioada interbelică cu o situaţie dificilă, atât din cauza incertitudinii statutului său internaţional, cât şi din cauza calităţii guvernării româneşti, acest fapt a creat multiple animozităţi între centru şi provincie, inclusiv în sens identitar. Pentru a agrava şi mai mult situaţia, Uniunea Sovietică a speculat situaţia dificilă a Basarabiei în perioada interbelică pentru a accentua diferența dintre basarabeni şi ceilalţi români, promovând o activă acțiune subversivă în interiorul Basarabiei și României, dar și punând bazele uni construct identitar moldovenesc alternativ în stânga Nistrului, prin crearea RASSM.

Al patrulea proces de construcție identitară – în cadrul Uniunii Sovietice (1924-1940, 1940-1941, 1944-1991) – a fost cel mai important, atât din punct de vedere al consistenței sale, cât şi a consecințelor de durată asupra Moldovei post-sovietice. Uniunea Sovietică a creat de fapt o națiune „moldovenească” teritorială, care avea propriul său aparat de stat şi elite conducătoare. Chiar dacă fără o suveranitate reală sau drept de expresie politică complet, RSS Moldovenească a avut de fapt, în multe aspecte, atribute ale unui stat suveran cunoscute oriunde în lume. Asupra acestei perioade va cădea greul cercetării noastre.

În acest sens a fost nevoie de destrămarea URSS pentru ca Republica Moldova să obțină această suveranitate reală şi drepturi depline de expresie politică. După proclamarea independenței, populaţia românească a Republicii Moldova este confruntată cu un nou, al cincilea proces de construcție statal-națională. Imitând principiul „...am creat Moldova, acum trebuie să creăm moldovenii”, elitele politice moldoveneşti, moştenitoare în mare parte a stereotipurilor de mentalitate sovietică, au procedat la consolidarea identităţii politice şi naţionale „moldoveneşti” utilizând în acest sens mecanismele statale de care dispun și luând în calcul spectrul larg de oportunități care s-au deschis odată cu obținerea independenței..

Pornind de la realitățile constatate mai sus, putem consemna faptul că în tratarea „moldovenismului” ca fenomen istoric putem identifica cinci categorii de bază: a. „Moldovenismul istoric”, care se referă la statul medieval moldovenesc şi care cronologic este delimitat de anii 1359, 1583, 1775 şi 1812; b. „Moldovenismul din ignoranţă (sau inerție)”, atestat în perioada Imperiului ţarist; c. „Moldovenismul din comparaţie” prezent în Basarabia sub diferite forme în perioada interbelică; d. „Moldovenismul sovietic” (cu versiunea transnistreană și basarabeană), care porneşte din 1924, apoi din 1940 şi din 1944 a continuat până în anul 1991; e. „Moldovenismul post-sovietic (statalist)”, reactivat în perioada de după obţinerea independenţei, mai ales prin promovarea sa agresivă în perioada guvernării comuniste (2001-2009).

Cu toate încercările de a construi și opune primele trei forme de „moldovenism” (în mod special de către adepţii „moldovenismului” sovietic şi post-sovietic) nu există temei de a considera manifestările sale decât în nişte forme de denominare neutră, regională și geografică, a populaţiei româneşti din Basarabia, fără a implica o notă de separare între moldoveni/basarabeni şi români din punct de vedere politic, lingvistic sau identitar. Este adevărat că în cazul populaţiei româneşti din Transnistria această situație este diferită, deoarece această regiune n-a făcut niciodată parte dintr-o formă de statalitate românească, cu excepția scurtei perioade de domnie a lui Gheorghe Duca (1681-1683) și de administrație română între 1941-1944, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial.

Altfel stau lucrurile atunci, însă când tratăm fenomenul „moldovenismului” sovietic şi al celui post-sovietic. În ambele cazuri atestăm măsuri concrete de promovare a unui „moldovenism” politic, axat pe ideea unei separări dintre moldoveni şi români, iar „moldovenismul” post-sovietic, la toată gama de instrumente preluate de la „constructorii” identitari sovietici, a mai adăugat un raționament al diferenței reieșind din logica statalității și a oportunităților oferite de aceasta.

Pe 23 august 1939, Uniunea Sovietică și Germania Nazistă au semnat la Moscova un pact de neagresiune care conținea un protocol adițional imperialist secret, cu hărți privind sfere de influență, pe care erau trasate linii de demarcație în Europa Răsăriteană, frontiera zonelor de interes ale celor două puteri. Pe această bază, o săptămână mai târziu, la 1 septembrie, Germania a declanșat cel de-al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei dinspre vest. La 17 septembrie, Uniunea Sovietică ataca Polonia dinspre est, astfel că din data de 28 septembrie 1939, Polonia a încetat să mai existe ca stat independent. Basarabia s-a numărat printre regiunile pe care sovieticii și naziștii și le-au împărțit prin pactul din 23 august 1939. Prin articolul III al Protocolului secret se stabilea: „În privința Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii”.

Acest fapt a devenit posibil ca rezultat al prăbușirii sistemului internațional constituit după Primul Război Mondial la Conferința de Pace de la Paris și care garanta securitatea colectivă europeană atât timp cât Franța și Marea Britanie urmau să joace rolul principal în protejarea sa. Odată cu ascensiunea Germaniei naziste are loc bascularea acestui sistem, iar pactul Hitler-Stalin, prin care cele două puteri totalitare practic împărțeau sferele de influență în Europa de Est, va deschide calea celui de-al Doilea Război Mondial. Rând pe rând, Polonia, Finlanda, statele Europei Occidentale, apoi Țările Baltice vor deveni parte a unui sau altui stat totalitar, pentru ca în vara-toamna anului 1940 să vină rândul României să piardă Basarabia, Nordul Transilvaniei și Cadrilaterul în favoarea URSS, Ungariei și Bulgariei.

Pe 26 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut ca Basarabia, și din partea nordică a regiunii Bucovina. În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul. Textul ultimatumului din 26 iunie afirma, în mod incorect, că Basarabia era populată, în principal, cu ucraineni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”. Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.”

Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice”.

Guvernul românesc a răspuns, sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme” și „în dorința de a păstra raporturi pașnice cu URSS cere ca guvernul sovietic să fixeze locul și data unde ar putea să aibă loc întâlnirea delegațiilor ambelor guverne pentru a lua în discuție Nota Sovietică”.

Al doilea ultimatum sovietic din 27 iunie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile. Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940, în care 6 voturi au fost pentru respingerea ultimatumului, 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului și o abținere.

Evacuarea Basarabiei și ocupația sovietică

În 28 iunie 1940, la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de evacuare a armatei și a administrației pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

La operațiunea de „eliberare” a Basarabiei a participat aproape întreg efectivul districtelor militare Kiev şi Odessa, adică 32 divizii de infanterie, 2 divizii de infanterie motorizată, 6 divizii de cavalerie, 11 brigăzi de tancuri, 3 brigăzi de avioane, 16 regimente de artilerie grea şi alte unități auxiliare. Moscova a încercat să acrediteze oficial ideea că intrarea trupelor sale în provinciile estice ale României era determinată de nevoia de „eliberare și reunirii poporului moldovenesc într-un stat sovietic unic”.

Din mai multe motive, o anumită parte a populației Basarabiei și Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv, în timp ce peste 200 000 de basarabeni au decis să se refugieze în grabă în România. În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizați au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoți, intelectuali, soldați români separați de unitate, persoane civile în curs de evacuare. Felul în care aceste grupuri au acționat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupație a lăsat să se întrevadă clar eșecul administrației românești de a ține sub control activitățile comuniste și prosovietice în perioada imediat precedentă ocupației.

Unele documente militare și civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia și nordul Bucovinei în aceste grupuri. Totuși, acești tineri fanatizați reprezentau o minoritate din comunitatea evreiască din Basarabia și Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni. Însă, aceste incidente au exacerbat sentimentul antisemit din România. Au fost numeroase cazuri de militari români, atacați de grupuri pro-sovietice în zilele evacuării, care după trecerea Prutului s-au dedat la acțiuni violente împotriva unor evrei nevinovați. În 1941, regimul lui Ion Antonescu a folosit aceste atacuri ca pretext pentru politica sa de evacuare a evreilor din Basarabia și Bucovina de nord care nu se refugiaseră în adâncul URSS, în ghettouri și lagăre de concentrare în Transnistria, unde majoritatea acestora au fost exterminați.

În lucrarea Fascismul în Ungaria și România, istoricul american Nicolas M. Nagy-Talavera susține că: „În haosul generat de retragerea română grăbită și neorganizată, s-au întâmplat multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple. Populația evreiască și ucraineană, în entuziasmul generat de plecarea autorităților române, care transformaseră această provincie în cea mai prost administrată parte a țării, i-au tratat pe românii care se retrăgeau într-un fel care avea să-i coste scump un an mai târziu. În afară de aceasta, ei aveau să facă cunoștință curând cu NKVD-ul și alte binecuvântări ale puterii sovietice”.

În noaptea spre 28 iunie a fost creat un comitet revoluționar provizoriu din Basarabia, al cărui președinte a fost ales ucraineanul S. D. Burlacenko, președintele comitetului regional al Partidului Comunist din România. Comitetul s-a adresat populației cu un apel la calm și a cerut respectarea ordinii publice. În dimineața zilei pretutindeni au început să fie create comisii temporare de lucru, echipe și unitățile de miliție populare. Dimineața devreme ele au preluat controlul asupra societății și alte obiective importante, acțiunea fiind facilitate de retragerea grăbită a armatei și administrației românești și avansarea rapidă a trupelor sovietice.

În ziua de 28 iunie 1940 urmat o adunare solemnă de „bun venit” cu pâine şi sare și o parade militară. Primul care a luat cuvântul a fost mareșalul Uniunii Sovietice, D. Timoşenko, originar din Basarabia, iar șeful paradei militare a fost G. Jukov, comandantul Grupului „Sud” al Armatei Roșii, care a condus operațiunea de ocupare a Basarabiei.