Odată cu instaurarea regimului totalitar, Basarabia ca parte a sistemului sovietic a avut la conducere partidul comunist, înarmat cu ideologia marxist-leninistă, care controla orice domeniu de activitate în stat şi în societate. Acesta folosea un sistem economic de comandă bazat pe controlul statului asupra mijloacelor de producţie şi planificare centralizată. Sistemul puterii de stat în RSSM era dual şi ambiguu: exista un sistem formal, consfinţit în constituţia republicii şi unul real, care funcţiona în baza unor legi nescrise, întărit de dublul aparat de partid şi de stat (local şi unional) bazat pe constrângere şi propagandă.

Definiția dată de Iosif Stalin naţiunilor a constituit fundamentul pe care s-a aşezat „modelarea” identităţilor naţionale sovietice, iar concepţia sovietică a naţiunii a fost bazată ferm pe legătura stalinistă dintre naţionalitate şi teritoriul său.„Naţiunea este o comunitate stabilă, evoluată istoric, bazată pe o limbă comună, teritoriu, viaţă economică şi stare psihologică manifestate într-o comunitate a culturii”. Însuşindu-şi noţiunea stalinistă a naţiunii, autorităţile sovietice au promovat ideea de naţiune fixată într-un anumit teritoriu, iar grupurilor etnice majore li s-au acceptat oficial teritorii recunoscute şi organizate intr-o ierarhie administrativă cu stratificare etnică, în care cele cincisprezece republici sovietice unionale reprezentau nivelul superior al statalităţii accesibil unei naţionalităţi sovietice. 53 popoare ale URSS, dintre cele circa două sute, aveau unităţi administrative purtând propriul nume: 15 republici sovietice, 20 de republici sovietice autonome, 8 regiuni autonome și 10 districte autonome.

Conturarea teritorială a RSS Moldovenească

Proiectul „moldovenist” va fi dezvoltat în curând în dreapta Nistrului, când în urma tranzacţiei sovieto-naziste din 23 august 1939, trupele sovietice au anexat la 28 iunie 1940 Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, iar la 2 august 1940, la Moscova, a fost formată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Conturarea teritoriului noii republici unionale a fost o chestiune îndelung dezbătută de liderii comuniști de la Moscova, Kiev, Harkov și cei din RASSM, imediat după anexarea Basarabiei. Dintr-un anumit punct de vedre, acest fapt părea simplu pentru autoritățile sovietici, deoarece Basarabia era privită ca parte integrantă a RASSM, încă de la momentul constituirii sale în 1924. Dar raționamentele imperiale au determinat o abordare diferențiată a configurației teritoriale. Tonul în această polemică a fost dat de ziarul „Pravda”, oficiosul PCUS, care la 10 iulie 1940, publică o propunere făcută la „inițiativa” Consiliului Comisarilor Poporului al RASSM şi Comitetul Regional Moldovenesc al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei privind „reunirea populaţiei moldoveneşti a Basarabiei cu populaţia moldovenească a RASS Moldoveneşti”. Dacă RSS Moldovenească ar fi fost constituită astfel, ea ar fi ocupat o suprafaţă de 53,6 mii km² (45,1 mii km² – teritoriul basarabean şi 8,5 mii km² – al RASS Moldoveneşti) şi s-ar fi păstrat ieşirea la Marea Neagră.

La scurt timp, Piotr Borodin, secretarul Comitetului Regional Moldovenesc al PC (b) al Ucrainei; Tihon Constantinov, preşedintele Consiliul Comisarilor Poporului al RASSM, şi Feodor Brovco, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RASS Moldoveneşti, au trimis o scrisoare la Moscova, în care au propus o variantă apropiată de cea enunțată. Conducerea RASSM propunea să fie incluse în componenţa Ucrainei doar trei raioane din RASSM (Kodîma, Balta şi Pesciansk), iar „frontiera părţii de sud a RSS Moldoveneşti să fie stabilită la hotarul plasei Chilia, cu includerea în componenţa RSSM a plaselor Reni, Bolgrad, Ismail şi a oraşului Ismail. Frontiera de mai departe a RSSM pînă la râul Nistru să fie stabilită pe hotarele existente ale judeţelor Akkerman, Cahul şi Bender”. Dacă propunerea părţii moldoveneşti era acceptată, RSS Moldovenească urma să însumeze o populaţie de 2.538.400 de oameni, inclusiv 2.068.987 de persoane în judeţele Basarabiei şi 469.413 în raioanele RASS Moldoveneşti. Sub aspect etnic, RSSM ar fi avut următoarea componenţă: 1.556.863 de oameni sau 61,34% - moldoveni, 263.551 sau 10,38% - ruşi, 273.020 sau 10,76% - ucraineni şi 444.866 sau 17,52 % - alte etnii.

Această propunere a fost contracarată de Mihailo Greciuha, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSU, care trimite la 22 iulie 1940 o notă la Moscova, în care dezavuează argumentele părţii moldoveneşti și susține: a. că „nu este necesar a dovedi oportunitatea alipirii la RSS Ucraineană a judeţului Hotin, unde locuiesc în temei ucraineni”; b. referitor la judeţul Akkerman, „trebuie alipit şi el integral la RSS Ucraineană”; c. judeţul Ismail trebuie inclus în întregime în componenţa Ucrainei, deoarece „nu pot fi delimitaţi aici ruşii de ucraineni”; d. trebuie incluse în componenţa RSSM 10 raioane din cele 16 din fosta RASS Moldovenească. La finele Notei informative, este inserată o descriere a graniţei dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană, luată ca bază la delimitarea frontierei dintre „republicile-surori" semnată la 22 august 1940. Punctul de vedere al lui Greciuha era susținut și de Nikita Hruşciov, care la rândul său a propus Comitetului Central al PCUS ca noua RSS Moldovenească să fie creată prin unificarea „doar a populaţiei moldoveneşti” şi nu a cuplării teritoriului Basarabiei şi RASS Moldovenească.

Potrivit art. 2 din Legea URSS din 2 august 1940 „Cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale”, „în componenţa RSSM unionale sunt incluse oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Camenca, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale RASS Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei”. După consultări şi delimitări de teritorii la faţa locului, hotarul dintre RSS Moldovenească şi RSS Ucraineană a fost stabilit printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, din 4 noiembrie 1940.

Sovieticii nu au urmat o logică istorică sau culturală la formarea noii republici, ci doar considerente strategice, imperiale. În afară de ideea de a distruge integritatea istorică a Basarabiei, pentru a pune în dificultate o eventuală rupere a acestui teritoriu de la imperiul sovietic, strategiile Moscovei au urmărit securizarea accesului statului sovietic la Dunăre (prin intermediul unei republici slave de încredere) şi transformarea RSS Moldovenească într-o entitate politico-geografică fără acces la oceanul planetar. La formularea acestei politici nu putem nega rolul şi presiunea exercitată de oficialităţile comuniste ucrainene atât în termenii ultimatumului sovietic privind Basarabia, cât şi ai principiului Piedmontist.

În cadrul noilor frontiere fixate teritoriul disputat dintre Nistru şi Prut, Basarabia, a încetat să mai fi o entitate compactă unică, iar acest fapt s-a realizat, pe langă cele menţionate, şi din raţionamentul de a complica ulterior o eventuală întoarcere a acestui teritoriu la România.

De la „Moldova Mare” la „Basarabia Mare”

Căutările unui teritoriu pentru moldovenii sovietici au continuat și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În contextul înaintării Armatei Roşii în Basarabia şi România, conducerea RSSM a considerat oportun realizarea unei extinderi teritoriale ale republicii din contul României. Astfel, la 24 august 1944, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM F. Brovco, preşedintele CCP al RSSM T. Constantinov şi secretarul CC al PC (b) al Moldovei N. Salagor au semnat o scrisoare adresată lui Stalin, în care solicitau includerea în componenţa republicii a unor teritorii de peste Prut – 13 judeţe cu o populaţie de circa 2,5 milioane oameni, precum şi a trei judeţe din Bucovina de Sud (377 mii oameni) şi a două judeţe din Transilvania de Nord şi Maramureş (306 mii oameni).

Argumentele principale invocate în necesitatea înglobării teritoriilor româneşti de peste Prut erau că cele trei milioane de moldoveni care locuiesc în Moldova de peste Prut, Bucovina de Sud şi Transilvania de Nord, cu străvechea capitală Suceava şi capitala nouă Iaşi, cu toate monumentele de istorie şi cultură continuă să nu rămână „în robia boierilor români”. Acest document s-a păstrat în arhiva Biroului Politic fără vreo decizie.

O ultimă tentativă de a da credit ideii că autoritățile sovietice urmăreau interesul „prosperării și înflorii poporului moldovenesc” într-un teritoru de referință istorică, a fost ratată în anul 1946, atunci când conducerea de vârf a RSSM, în persoana lui N. Salagor, prim-secretarul Partidului Comunist din RSSM și N. Covali, Președintele Consiliului de Miniștri ai RSSM, a înaintat către I. Stalin o scrisoare în care cerea retrocedarea către RSSM a celor trei județe ale Basarabiei cedate RSSU în anul 1940. Semnatarii acestul document menționau că „La rezolvarea problemei cu privire la transmiterea în componenţa RSS Ucrainene a judeţelor Hotin, Akkerman şi Ismail ale Basarabiei nu s-a ţinut cont de comunitatea constituită istoric a teritoriului Basarabiei, de comunitatea economiei judeţelor din sudul, centrul şi nordul Basarabiei, de comunitatea de limbă, cultură şi mod de viaţă ale etniilor care populează aceste judeţe”. Autoritățile moldovenești contestau faptul cedării acestor teritorii în baza criteriului etnic, demonstrând că teritoriile înstrăinate nu erau locuite în majoritate de ucraineni, ci de moldoveni (în cele trei județe 28 procente erau moldoveni și 25 procente erau ucraineni). Dar și acest document a fost trecut sub tăcere, dovadă că autoritățile sovietice urmăreau alte interese decât consolidarea teritorială a RSS Moldovenească.

Cu această precizare, conchidem că Uniunea Sovietică a creat pentru moldovenii de peste Prut, ceea ce istoricul american Ronald G. Suny a arătat şi în cazul altor republici sovietice, o „naţiune teritorială” cu propriul său aparat de stat şi elite conducătoare, având aparent simbolurile unui stat suveran, cu drapel şi stemă, deşi fără suveranitate reală sau drept de expresie politică. Din această perspectivă, „comunitatea imaginată” a moldovenilor a căpătat aspect fizic şi politic, îmbrăcând uniformă sovietică.

După anexarea Basarabiei la 28 iunie 1940, configurarea teritorială, identitară și politică a noii entități sovietice a fost o chestiune îndelung dezbătută de liderii comuniști de la Moscova, Kiev, Harkov și cei din RASSM. Populația înglobată în Imperiul sovietic se raporta la trei câmpuri stilistice civilizaționale, care cuprindeau trei spații de referință diferențiată. Primul spațiu era Țara Moldovei, cu apariție estimativă în anul 1359, care a evoluat în 1859 spre statul român modern, din care basarabenii au făcut parte între 1918-1940. Al doilea spațiu de definire este cel din partea de est al Țării Moldovei, devenită din 1812 - Basarabia, apoi din 1940 - RSS Moldovenească, care se conturase între timp într-o „comunitate imaginată”. Cel de-al treilea spațiu de referință era regiunea transnistreană, unde în anul 1924 a apărut RASS Moldovenească, devenită din 1940 parte componentă a RSSM.

Trei proiecte statal/imperiale au conturat și influențat aceste spații de referință a moldovenilor istorici: primul proiect este cel habsburgic, de sorginte imperial, al doilea proiect, de asemenea de factură imperială, a fost cel rus, iar cel de-al treilea proiect este unul românesc, în esenţă naţionalist, care începând cu revoluţia din 1848, iar ulterior după realizarea Micii Uniri de la 1859, a pus începuturile statului român modern, a cărui deziderat era readucerea tuturor românilor din provinciile istorice într-un tot întreg.

Până în anul 1918, când România a realizat reîntregirea teritorială şi politică a românilor într-un singur stat, proiectul statal românesc a concurat cu cele două modele imperiale în vederea influenţării (sau schimbării) contextului teritorial şi politic existent. Dacă în cazul Imperiului Habsburgic (ulterior Austro-Ungar) confruntarea avea în epicentru problema Transilvaniei, fapt ce a determinat prioritar intrarea României în primul război mondial alături de puterile Antantei, atunci față de Imperiului Rus, recuperarea Basarabiei a stat în centrul politicilor româneşti, fapt confirmat atât de preluarea sudului Basarabiei în 1856, cât şi de alipirea sa ulterioară în totalitate în 1918.

Angrenarea moldovenilor din Basarabia în această confruntare ruso-română după 1812 a determinat în timp o profundă schismă identitară a acestora, o percepţie diferenţiată asupra celor două modele distincte de construcţie statală, care pot fi catalogate şi în termeni de diferență civilizaţională. Deşi în esenţă români, moldovenii din Basarabia istorică au fost expuşi timp de două sute de ani la peste un secol de dominaţie ţaristă, la două războaie mondiale, la douăzeci şi cinci de ani de administraţie românească, la peste cincizeci de ani de comunism şi la circa treizeci de ani de independenţă, fapt ce a provocat o alterare a românismului printre aceştia, o dificultate de raportare și apartenență la spaţiul românesc.

Prin urmare, începând cu 1359, populația Basarabiei istorice cunoaște cinci mari procese de construcție național-statală, implicând deopotrivă rusificare, românizare, europenizare și sovietizare (care cuprindea deopotrivă rusificare şi ucrainizare), fiecare din ele lăsând o moștenire particulară asupra fizionomiei identitare actuale a Republicii Moldova.

Perioada statului medieval Țara Moldovei (1359-1812) a definit pentru circa cinci sute de ani reperele istorice ale identității moldovenești, în esență românească, lucru confirmat de numeroasele atestări documentare ale timpului, inclusiv străine, de autoidentificarea locuitorilor, dar și de raportarea față de vecinii munteni sau ardeleni.

Perioada Imperiului Rus (1812-1917) i-a adus pe românii din Basarabia pentru prima oară împreună într-o comunitate separată, distinctă de cea a restului românilor. Chiar dacă politicile ţariste statal/imperiale nu au fost la fel de consistente ca cele sovietice în cultivarea „separatismului” moldovenesc, însuși momentul unei existente ignorante a basarabenilor în structurile imperiale a creat premisele unei comunități „imaginate”, un spațiu care are un anumit contur geografic şi politic, în care coabitarea îndelungată a locuitorilor, fie voită, fie forțată, generează real sau imaginar sensul apartenenței la el.

În perioada României întregite (1918-1940) basarabenii au cunoscut un intens proces de românizare în contextul politicilor de construcție statal-națională promovate de România pentru a integra românii din provinciile alipite într-o naţiune română organică. Politica de românizare, care a fost în parte una reuşită în revigorarea identităţii româneşti printre basarabeni, a fost în acelaşi timp un moment al „comparaţiei” cu ceilalţi români, în special cu cei care au venit în provincie să promoveze politicile românești. Deoarece Basarabia a fost confruntată în perioada interbelică cu o situaţie dificilă, atât din cauza incertitudinii statutului său internaţional, cât şi din cauza calităţii guvernării româneşti, acest fapt a creat multiple animozităţi între centru şi provincie, inclusiv în sens identitar. Pentru a agrava şi mai mult situaţia, Uniunea Sovietică a speculat situaţia dificilă a Basarabiei în perioada interbelică pentru a accentua diferența dintre basarabeni şi ceilalţi români, promovând o activă acțiune subversivă în interiorul Basarabiei și României, dar și punând bazele uni construct identitar moldovenesc alternativ în stânga Nistrului, prin crearea RASSM.

Al patrulea proces de construcție identitară – în cadrul Uniunii Sovietice (1924-1940, 1940-1941, 1944-1991) – a fost cel mai important, atât din punct de vedere al consistenței sale, cât şi a consecințelor de durată asupra Moldovei post-sovietice. Uniunea Sovietică a creat de fapt o națiune „moldovenească” teritorială, care avea propriul său aparat de stat şi elite conducătoare. Chiar dacă fără o suveranitate reală sau drept de expresie politică complet, RSS Moldovenească a avut de fapt, în multe aspecte, atribute ale unui stat suveran cunoscute oriunde în lume. Asupra acestei perioade va cădea greul cercetării noastre.

În acest sens a fost nevoie de destrămarea URSS pentru ca Republica Moldova să obțină această suveranitate reală şi drepturi depline de expresie politică. După proclamarea independenței, populaţia românească a Republicii Moldova este confruntată cu un nou, al cincilea proces de construcție statal-națională. Imitând principiul „...am creat Moldova, acum trebuie să creăm moldovenii”, elitele politice moldoveneşti, moştenitoare în mare parte a stereotipurilor de mentalitate sovietică, au procedat la consolidarea identităţii politice şi naţionale „moldoveneşti” utilizând în acest sens mecanismele statale de care dispun și luând în calcul spectrul larg de oportunități care s-au deschis odată cu obținerea independenței..

Pornind de la realitățile constatate mai sus, putem consemna faptul că în tratarea „moldovenismului” ca fenomen istoric putem identifica cinci categorii de bază: a. „Moldovenismul istoric”, care se referă la statul medieval moldovenesc şi care cronologic este delimitat de anii 1359, 1583, 1775 şi 1812; b. „Moldovenismul din ignoranţă (sau inerție)”, atestat în perioada Imperiului ţarist; c. „Moldovenismul din comparaţie” prezent în Basarabia sub diferite forme în perioada interbelică; d. „Moldovenismul sovietic” (cu versiunea transnistreană și basarabeană), care porneşte din 1924, apoi din 1940 şi din 1944 a continuat până în anul 1991; e. „Moldovenismul post-sovietic (statalist)”, reactivat în perioada de după obţinerea independenţei, mai ales prin promovarea sa agresivă în perioada guvernării comuniste (2001-2009).

Cu toate încercările de a construi și opune primele trei forme de „moldovenism” (în mod special de către adepţii „moldovenismului” sovietic şi post-sovietic) nu există temei de a considera manifestările sale decât în nişte forme de denominare neutră, regională și geografică, a populaţiei româneşti din Basarabia, fără a implica o notă de separare între moldoveni/basarabeni şi români din punct de vedere politic, lingvistic sau identitar. Este adevărat că în cazul populaţiei româneşti din Transnistria această situație este diferită, deoarece această regiune n-a făcut niciodată parte dintr-o formă de statalitate românească, cu excepția scurtei perioade de domnie a lui Gheorghe Duca (1681-1683) și de administrație română între 1941-1944, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial.

Altfel stau lucrurile atunci, însă când tratăm fenomenul „moldovenismului” sovietic şi al celui post-sovietic. În ambele cazuri atestăm măsuri concrete de promovare a unui „moldovenism” politic, axat pe ideea unei separări dintre moldoveni şi români, iar „moldovenismul” post-sovietic, la toată gama de instrumente preluate de la „constructorii” identitari sovietici, a mai adăugat un raționament al diferenței reieșind din logica statalității și a oportunităților oferite de aceasta.