Spuneam în publicațiile anterioare că opera de alfabetizare și românizare a Basarabiei a fost cu siguranță cea mai de succes întreprindere a statului român în provincia istorică.
Chiar dacă statisticile privind știința de carte arată foarte clar că Basarabia continua să rămână, în 1930, provincia cu cei mai mulţi analfabeţi din România (38,1% știutori de carte), schimbarea era evidentă comparativ cu situația de până la Unire, când știau carte abia 19,4% din totalul populației, iar printre români doar 10,5% dintre bărbați și 1,77% dintre femei. Astfel, în doar un deceniu, administrația românească reușea să dubleze cifra știutorilor de carte, lucru unic între toate regiunile României.
În mentalul colectiv basarabean, această operă de alfabetizare a intrat sub denumirea de „cele patru clase românești”, care în diferite circumstanțe istorice, au fost relatate basarabenilor de bunei și străbunei. Personal am crescut în aceste povestiri ale bunicii mele, Mărioara Rudico, născută în anul 1926 în Regatul României, care-și amintea în detaliu felul cum era organizată școala primară în satul de baștină. În cele ce urmează, vom aduce mai multă claritate asupra acestui fenomen produs în Basarabia interbelică, cu atât mai mult că românizarea și alfabetizarea, dincolo de aspectele tradiționale benefice, au lăsat mai multe stereotipuri și interpretări, de multe ori nu tocmai favorabile.
Potrivit prevederilor legii din 1924, școala primară cuprinde șapte clase divizată în două cicluri: de patru ani, care se numea primar, şi de trei ani supraprimar sau complementar. Astfel, durata învățământului primar a fost ridicată de la patru la șapte ani. Primele patru clase formau baza celorlalte grade de învățământ în care se predau elemente de cultură generală şi care includeau următoarele materii: instruirea religioasă şi morală; limba română (citirea, scrisul, exerciții gramaticale); aritmetica practică și noțiuni generale de geometrie; noțiuni de istorie a Românilor, de geografie şi drept civic; noțiuni de științe naturale şi fizice cu aplicații practice; noțiuni de igienă; desen, cânt, educație fizică; lucrul manual şi lucrări practice agricole (la sate) cu băieții și lucrul de mână și gospodărie cu fetele. Programul analitic al acestor patru clase va fi același pentru toate școlile.
Cheia de boltă a succesului românesc în alfabetizarea Basarabiei a fost, fără îndoială. principiul obligativității învățământului, reconfirmat şi de Legea învățământului primar din 26 iulie 1924. Articolul 27 din Lege prevedea că pentru primele absențe nemotivate pe o perioadă de 15 zile, se va încasa o amendă egală, pentru fiecare zi de absență, cu 1/4 din prețul zilei de muncă. Pentru absențe nemotivate, din a doua perioadă de 15 zile, amenda va fi egală cu 1/2 din prețul zilei de muncă, pentru a treia perioadă de 15 zile, amenda va constitui 3/4 din prețul zilei de muncă. Iar pentru absențe nemotivate, din a patra perioadă de 15 zile, se va aplica o amendă egală, pentru fiecare zi de absență, cu prețul unei zile de muncă.
Arhivele românești și cele de la Chișinău conțin foarte multe dosare care se referă la sancțiuni cu amenzi aplicate părinților ai căror copii nu frecventau regulat școala. Acestea reflectă în același timp numeroase plângeri din partea părinților către prefecturi, Ministerul Instrucțiunilor Publice (MIP) şi chiar către prim-ministru, care invocau motivul că amenzile erau exagerate şi rugau să fie scutiți sau să li se reducă penalitățile, pe motiv că erau invalizi de război, că aveau o stare materială precară, că erau văduve etc.
Implementarea Legii din 1924 a relevat o mare bătălie între vechi și nou, între modernitate și tradiționalism. Efectuând controale în comunele județene, revizoratele școlare au constatat în majoritatea cazurilor frecvența slabă a elevilor. La 9 iunie 1925, prefectul județului Lăpușna a expediat la București prim-ministrului Ion I. C. Brătianu, ministrului Instrucțiunii Publice, C. Angelescu, ministrului Basarabiei, I. Inculeț o telegramă în care informa: „Revizoratul școlar din județul Lăpușna obligă populația să plătească sute de mii de lei amenzi școlare. Percepții au de încasat patru sute mii de lei. Doar comuna Vorniceni are de plătit 106 mii de lei. Populația disperată de secetă este indignată de această lovitură ingrată a Revizoratului școlar, care, prin măsurile sale rău plasate, face ca lumea să fugă de școală” .
Mai mulți primari refuzau să semneze listele de amenzi propuse de diriginți și directori, nu participau la ședințele comitetului școlar etc. Primarul orașului Ismail, care era şi președinte al Comitetului școlar, după relatările Revizoratului școlar al județului Ismail, arăta „o vădită dușmănie școalei, lăsând-o în completă părăsire prin faptul că nu a dat ordin perceptorului comunal pentru încasarea amenzilor, din care cauză școlile se depopulează, iar învățătorii rămân neputincioși în fața acestei stări”.
În comuna Bubuieci, județul Lăpușna, primarul Ion Tricolici, fiind în același timp şi președinte al Comitetului școlar din această localitate, a refuzat să semneze listele de amenzi întocmite în conformitate cu legea obligativității școlare, „dând astfel dovadă de eschivare de la datoriile impuse de lege atât ca președinte al Comitetului școlar, cât şi ca primar”.
În unele comune, neînțelegerile între părinți şi administrația școlară s-au întețit atât de mult, încât s-a ajuns până la conflicte, chiar şi amenințări. În martie 1927, locuitorii comunei Căpriana, fiind amendați pentru netrimiterea copiilor la școală, „au tăiat via dlui Caracikovschi, directorul școalei, şi l-au amenințat pe președintele Comitetului școlar din acea comună că i-ar da foc casei”.
Dacă până în 1928 numărul de copii înscriși care frecventau școala primară era aproximativ de 90%, ulterior, în primii ani de criză, conform anchetelor cu caracter oficial, s-a constatat că ponderea acestora a scăzut până la 70%. Principala cauză a absenteismului școlar era incapacitatea țăranilor de a-şi asigura copiii cu haine în timpul iernii şi cu rechizite școlare. Legea învățământului primar din 1924 obliga părinții să procure copiilor cărțile şi materialul școlar necesar. Părinții săraci însă, în cazul constatării faptului de către Comitetul școlar, erau scutiți de această obligație şi toate cele necesare urmau să fie procurate de către Comitetul școlar.
Altă cauză care îi împiedica pe copiii de țărani să frecventeze regulat școala „decurgea din rolul de producător, mai ales primăvara, vara şi toamna, al acestora în cadrul familiei țărănești. În condițiile în care toți membrii familiei trebuiau să muncească pentru o bucată de pâine, participarea copiilor la școală nu putea fi decât redusă”.
Distanța mare de școală era încă o cauză care îi determina pe o bună parte dintre copii să nu frecventeze cursurile. În Basarabia, stăpânirea rusească nu a aplicat principiul obligativității învățământului, locuitorii erau mai puțin obișnuiți cu școala şi cu necesitatea ei. Astfel, numărul părinților ce nu-și trimiteau copiii la școală era atât de mare, „încât ar fi fost imposibil încasarea amenzilor fără tulburări”.
În urma demersurilor, plângerilor, apelurilor din partea mai multor locuitori, autoritățile publice şi cele școlare au fost nevoite să tempereze tonul în privința aplicării amenzilor. În aprilie 1928, locuitorii comunei Sărata Galbenă, județul Lăpușna, au înaintat o petiție prefectului, prin care au solicitat scutirea de amenzi școlare aplicate de către Comitetul școlar. Prefectul județului a cerut Revizoratului școlar să satisfacă această rugăminte, întrucât „numiții şi-au luat obligația față de noi de a-şi trimite în viitor copiii la școală”.
Autoritățile județene le cereau primarilor comunali, sătești şi învățătorilor să inițieze o campanie de explicare părinților despre necesitatea școlii, în cadrul căreia, prin metode de convingere, să-i determine să-şi trimită copiii la școală, pentru ca autoritățile școlare să nu fie nevoite să recurgă la amenzile prevăzute de lege. În comuna Sărata Veche, județul Bălți, în 1932, prefectura s-a adresat primarului cu rugămintea de a dispune să se facă cunoscut tuturor părinților amendați „că în cazul în care își trimit imediat copiii la școală, amenda va fi retrasă de la percepție”.
În 1937, Parlamentul României a efectuat modificări la Legea învățământului primar, în special la compartimentul amenzile școlare. În art. 26, alineatul 2, se stipula: „La 15 şi 30 zile ale fiecărei luni, directorul școlii înaintează perceptorului lista pentru încasarea amenzilor”. Valoarea amenzii pentru absențe nemotivate a fost ridicată de la 100 până la 300 de lei. Prevederile art. 29, alineatul 3, stabilesc faptul că amenzile care n-au fost încasate în termen de 30 de zile de la primirea listelor nu se mai pot urmări, iar perceptorul vinovat de această neglijență „era amendat cu o sumă egală cu aceea a amenzilor neîncasate”.
Prin aplicarea riguroasă a obligativității învățământului primar, precum şi prin creșterea numărului de cadre didactice şi a localurilor de şcoli, grație campaniei de construcții inițiată de MIP, numărul elevilor care frecventau școala a înregistrat o sporire considerabilă, ajungând la circa 85% pe țară dintre cei înscriși în primele patru clase primare în anul școlar 1936-1937 şi la circa 65% în cei trei ani ai cursului supraprimar. Conform datelor prezentate de Ion Nistor, în 1939, din cei înscriși la cursul elementar în Basarabia, frecventau 77,58%, cu aproape 8% mai puțin decât media pe țară şi la cursul superior, supraprimar – 56,20%, cu aproape 9% mai puțin decât pe țară. Prin acest salt în alfabetizare, statul român transforma profund Basarabiei, impregnându-i un puternic caracter românesc, pe care nici măcar regimul comunist sovietic nu va reuși să-l demonteze, în cei cincizeci de ani de dominație.
Mulțumiri Dnului Vasile Crețu pentru teza de doctorat „Evoluția învățământului primar și secundar în Basarabia în anii 1918-1940”, folosită pentru elaborarea articolului.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.