1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Regulamentul instituit de Ministrul de Interne la 12 februarie 1924 prevedea ținerea în capitala fiecărui județ din Ardeal, Basarabia și Bucovina, cu începere de la 1 octombrie 1924, a examenului pentru determinarea nivelului de cunoaștere a limbii române de către funcționarii statului, județeni și comunali. Cei care luau examenul urmau să fie menținuți în funcții, restul erau destituiți. Prefecții de județ și cei de poliție erau persoanele abilitate cu alcătuirea listelor funcționarilor care urmau să fie testați. Comisiile de examinare erau alcătuite din prefect sau subprefect, în funcția de președinte, un profesor de limba română de la un liceu sau gimnaziu din capitala județului, desemnat de prefect, primarul sau președintele comisiei interimare.

Datele statistice din octombrie 1924 privitoare la testarea funcționarilor din Basarabia demonstrează faptul că problema nerecunoașterii limbii române rămânea una stringentă. Limba rusă era utilizată pe larg, în special în corespondența oficială internă, iar în anii 1918-1919, după cum ne arată memoriile lui Eugeniu Giurgea și Vespasian Erbiceanu, era vorbită doar de funcționarii veniți din Vechiul Regat și un număr mic al funcționarilor basarabeni.

În urma examenelor, în județul Cetatea Albă au fost destituiți notarii care au manifestat „rea voință deoarece, după ani de serviciu, nu și-au apropiat cunoștința limbii române și necunoscând îndeajuns nici atribuțiile profesionale”. Cu referire la funcționarii de județ, doar o singură persoană a fost înlăturată din administrația comunei Posad-Șaba. Dintre funcționarii primăriei Cetatea Albă, trei persoane care nu au luat examenul, dar posedau „aptitudini și o deosebită bunăvoință în însușirea limbii române”, au fost admise provizoriu în funcții. Conform datelor privind funcționarii zemstvei județene, din cele 13 persoane respinse la examen, 5 au fost menținute provizoriu deoarece își cunoșteau atribuțiile profesionale, erau corecți în funcție și au dat dovadă de aptitudini și o deosebită bunăvoință pentru însușirea limbii române.

În același context se înscria cererea funcționarilor primăriei orașului Chișinău, adresată ministrului de Interne Ionel I. C. Brătianu (care era în același timp și prim-ministru al României) la 6 noiembrie 1924, „dictată de o dorință sinceră și cinstită de a ne îndeplini datoria noastră de funcționari, care am jurat credință Țării și legilor ei”. Semnatarii cererii scriau că în primăria orașului nu exista niciun funcționar care să nu cunoască limba română, încât să nu-și poată onora obligațiile. Aceștia invocau circumstanțele vitrege ale timpurilor de până la Unire, faptul că mulți dintre români nu vorbeau corect limba română, cu atât mai puțin posedau româna basarabenii de alte naționalități. Din totalul de 113 funcționari ai primăriei, 65 au luat examenul, 28 nu s-au prezentat din diverse motive, iar 20 nu au fost promovați.

Situația funcționarilor zemstvei județului Chișinău era de asemenea complicată: din cei 12 funcționari prezenți la examenul de limba română, 6 au fost admiși și 6 respinși. La prefectura poliției județene, din totalul de 37 funcționari prezenți, 33 au luat examenul, iar 4 au fost respinși. La prefectura județului cei trei funcționari prezenți la examen au demonstrat un nivel mediu de cunoaștere al limbii române. Situația ne arată că românizarea aparatului administrativ continua să rămână o provocare pentru statul român chiar și la șase ani după Unire.

Observăm din rezultatele acestor examene de limbă, că angajații din instituțiile nou-create, cum ar fi prefectura și poliția, aveau un nivel mai bun de cunoaștere a limbii române, comparativ cu nivelul funcționarilor primăriilor, zemstvelor județene și de voloste. Acest fapt se explică prin numirea prioritară în aceste funcție a regățenilor sau persoanelor educate din rândul basarabenilor, care la rândul lor au impus un standard de competențe lingvistice superioare. În același timp, mulți dintre funcționarii care au ocupat posturi până la Unire nu erau gata să le cedeze, manifestând în mod deschis dezacordul cu obligativitatea depunerii jurământului de credință Regelui și exprimând uneori deschis, alteori fățiș, speranța restabilirii administrației ruse. Pe de altă parte, din lipsa de pregătire a cadrelor de origine română din Basarabia, în mai multe instituții locale au fost angajați funcționari de origine rusă și ucraineană.

Din acest considerent, rezultatele examenelor relevă faptul că în ultimă instanță, erau disponibilizați doar funcționarii care nu cunoșteau absolut deloc limba română și erau în imposibilitatea de a face față sarcinilor de serviciu. Evident, în asemenea circumstanțe au existat încercări de corupere, cazuri de dare de mită în scopul luării examenului de limba română. Spre exemplu, la 13 octombrie 1924, profesorul de limba română M. Rădulescu, membru al comisiei de examinare din județul Chișinău, a primit un plic anonim în care a găsit 500 de lei și un bilet cu mesajul: „de la un funcționar bătrân”. Comisia a decis transferarea sumei Centrului studențesc din București, înființat la inițiativa ziarului „Universul”.

Problema destituirii funcționarilor care nu cunoșteau limba română a continuat să agite spiritele în provincie și după examene. La începutul anului 1925, președintele comisiei disciplinare a primăriei Chișinău solicita contramandarea deciziei de disponibilizare a funcționarilor care nu fuseseră testați, pentru un termen de un an, în vederea pregătiri acestora pentru un nou examen. Comisia considera că problema destituirii funcționarilor ținea de competența primăriei orașului, iar unii funcționari învățaseră limba română după examen, fapt ce demonstra necesitatea testării repetate.

La 27 ianuarie 1925, ministrul de Interne Arthur Văitoianu adresa prefecturilor de județe din Transilvania, Basarabia și Bucovina un ordin circular (nr. 2 906) prin care se indica faptul că cunoașterea limbii oficiale ar fi „cea dintâi condiție ce se cere unui funcționar”. Se solicita substituirea funcționarilor care nu au dovedit calități suficiente, în același timp, se cerea un comportament loial față de acei funcționari care dădeau dovadă de aptitudini deosebite, corectitudine, bunăvoință și sârguință în învățarea limbii române.

Exigenţa examenelor lingvistice a fost destul de îndoielnică, astfel că un călător străin din epocă, Charles Upson Clark, menționează că, în august 1926, niciunul din angajații Căilor Ferate Române din gara Tighina nu cunoștea limba română, fapt care se întâlnea în mai multe zone ale Basarabiei. Dincolo de măsurile invocate, o mare contribuție la românizarea administrației și a contextului social din Basarabia urma să-l aibă sistemul de educație românesc instituit după 1918.

După 1918 s-au produs mari schimbări în sistemul învățământului public din Basarabia. Partidul Național Moldovenesc încă din martie 1917 a înaintat cerința cu privire la naţionalizarea şcolilor, precum şi la crearea şcolilor primare şi medii româneşti, introducerea limbii române ca limbă oficială în administraţia Basarabiei. În iunie – iulie 1917 au fost organizate de către P. Gore, V. Stroescu primele cursuri pentru învăţătorii de limba română din Basarabia. Guvernul României a înțeles de la bun început necesitatea răspândirii limbii române și a științei de carte în rândul basarabenilor ca o condiţie supremă a progresului general al statului românesc. După Unirea din 1918, ideea şcolii naţionale a fost realizată fără nici un obstacol din partea autorităţilor statului. Deja către anul 1920 în Basarabia începe un mare proces de construcţie a localurilor pentru şcolile săteşti. Aproape în fiecare sat s-a ridicat câte o clădire pentru şcoala primară, care la început avea trei-patru săli de clasă, o cancelarie pentru profesori, un cabinet pentru directorul şcolii, mai apoi ridicându-se clădiri şi pentru şcolile secundare, licee, gimnazii și şcolile normale.

Partidul Naţional-Liberal, intrat la guvernare în anul 1922, adopta la 27 noiembrie 1921 programul privind reforma educațională în Basarabiei, care prevedea următoarele sarcini: 1) îmbunătăţirea învăţământului rural pentru majoritatea populaţiei Basarabiei, 2) lichidarea analfabetismului, 3) construirea în fiecare localitate rurală a unei şcoli săteşti, 4) asigurarea fiecărei şcoli cu cadre didactice (un învăţător la 50 de copii).

Oficial, românizarea sistemului de învățământ s-a încheiat la sfârșitul anului 1922, fapt care corespundea în mare parte realității. Către această perioadă, patruzeci şi opt de școli primare din orașul Chişinău erau românești. Acest număr includea unsprezece școli care fuseseră înainte ruseşti şi nouă care fuseseră evreieşti. Minorităţile naţionale din oraş puteau frecventa şcolile particulare evreieşti, ruseşti, franceze, armene şi baptiste sau şcolile de stat pentru minorităţi (ruse și evreiești) cu limbă de predare româna după 1922 (exceptând orele de religie şi de limbă maternă). În județul Chişinău, din 184 de şcoli primare 181 erau românești şi 3 ucrainene. Remarcabil era faptul că statul român reușise acest lucru într-o provincie care până în anul 1917 n-a avut nicio școală cu predare în limba română.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Aceste localități fac astăzi parte din comuna Bunești-Averești, județul Vaslui; zona este bine-cunoscută prin viile și vinurile sale

Centrul Averești (și subcentrele Plopi, Tăbălăiești și Armășeni)

Satul Averești se afla la distanță de circa 17 kilometri de Huși, capitala județului Fălciu. Legătura dintre ele se făcea pe un drum de pământ, care timp de mai multe luni pe an era impracticabil, din cauza noroiului.

Conform unei situații românești, la 10 martie 1917, în evidența centrului de internare Averești se aflau 445 de oameni. Dintre aceștia, erau trimiși la muncă 42 de muncitori și șase meseriași, în vreme ce 397 de internați se aflau în centru. Între cei din urmă se găseau și 13 de invalizi. Se întrețineau singuri 135 de internați, iar de către stat erau întreținute 45 de de persoane (șase din clasa I și 39 din clasa a II-a).

În centrul Averești și în subcentrele Plopi, Tăbălăiești și Armășeni erau 1.550 de internați în mai 1917, în majoritate austro-ungari și germani, bulgarii și turcii fiind în număr foarte mic. Centrul Averești era apreciat de L. Bacilieri, care l-a vizitat atunci, ca unul dintre cele mai bine conduse.

Locuințele în care stăteau internații erau salubre și curate. Starea de sănătate era bună, fapt vizibil în modul în care arătau oamenii. Inclusiv monotonia mâncării nu se făcea atât de dur resimțită ca în alte centre. Comandantul de la Averești gândise încă de la început – și asta îl singulariza – organizarea unor magazii de alimente de rezervă, bine aprovizionate, ceea ce asigura hrana pentru lunile imediat următoare.

Reclamațiile nu lipseau nici în acest centru, dar cel puțin în privința condițiilor de cazare și de hrănire ele nu păreau să aibă fundament. Plângerile bazate pe informații false erau sancționate de către autorități. Spre exemplu, un membru al comitetului de la Tăbălăești, învățător de profesie, se plânsese că în loc de 500 de grame, pâinea distribuită avea 280 de grame. Cercetarea efectuată de reprezentantul guvernului român, asistat de un medic elvețian, arătase că reclamația era mincinoasă. Drept pedeapsă pentru plângerea falsă, reclamantului i s-a redus pentru opt zile cantitatea de pâine de la 500 de grame/zi la 300 de grame/zi.

În a doua jumătate a lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917, la Averești erau 908 internați, dintre care 157 își asigurau singuri hrana, 23 erau din clasa I, 168 din clasa a II-a și 560 din clasa a III-a. După cetățenie, erau 582 de austro-ungari, 266 de turci, 33 de germani și 27 de bulgari. Cazarea internaților era peste media celorlalte centre.

Până în octombrie-noiembrie 1917, la Averești se înregistraseră 83 de decese între internați, 19 dintre ele de la 1 aprilie 1917. Situația sanitară era apreciată de către elvețieni drept foarte bună. Averești era singurul centru de internați din Moldova unde se finalizase construcția barăcii de rezervă pentru bolile contagioase. În același timp, se semnala faptul că nu exista un medic în centru, îngrijirea bolnavilor de aici revenind doctorului de la Boțești. Această situație provoca plângeri fondate, însă era evident că medicul de la Boțești nu se putea deplasa la Averești ori de câte ori era necesar.

În acel moment, centrul de la Averești era singurul care avea asigurate integral proviziile pentru iarnă. În timpul verii anului 1917, în loc de carne, internații de la Averești au primit pește, de două ori pe săptămână. Meniul internaților la 10 octombrie 1917 arăta astfel: dimineața – ceai, la prânz – borș de roșii, seara – supă de ceapă și mămăligă. Cantitățile zilnice arătau astfel: 800 de grame de mămăligă, 200 de grame de roșii, 50 de grame de ceapă, 20 de grame de zahăr, jumătate de gram de ceai.

Unii membri ai comitetului se plângeau de severitatea comandantului român al centrului. Elvețienii însă remarcau organizarea bună de la Averești. Comandantul însuși se deplasase în locurile undei munceau internații pentru a vedea tratamentul de care aveau parte aceștia. În privința atitudinii jandarmilor care asigurau paza, inclusiv comitetul avea cuvinte de apreciere față de aceștia.

Aflat la Averești în ziua de 20 ianuarie 1918, generalul Scarlat Panaitescu era surprins de ceea ce el numea „egoismul localnicilor”. Referirea expresă era la marele proprietar al locului. Prezența acolo a centrului de internați îi permitea proprietarului recrutarea de forță de muncă, plus alte avantaje. Cu toate acestea, el le făcea „greutăți” autorităților, înainta diverse reclamații.

La 2 februarie 1918, în centrul de internare Averești figurau 491 de internați, dintre care 290 erau în centru, iar 201 erau detașați la lucru (180 în agricultură, 21 în „diverse”). Aproape trei săptămâni mai târziu, la 20 februarie 1918, la Averești erau 496 de internați, dintre care 102 din clasa IA, 15 din clasa IB, 76 din clasa a II-a, 81 din clasa a III-a, iar 217 erau la muncă; pentru cinci dintre ei nu avem detalii.

Centrul Averești era considerat „excelent”. Infirmeria era curată, în acel moment nu exista acolo niciun internat bolnav, ci doar mai mulți soldați români. În continuare la Averești nu exista un medic, cel de la Boțești venind periodic, în schimb era un farmacist, internat și el. Mai existau un cuptor de deparazitare, o baie, o spălătorie, o bucătărie „frumoasă”. De asemenea, funcționa și o fabrică de sfoară, coșuri, rogojini și țiglărie. O grădină de zarzavaturi, bine întreținută, oferea provizii importante. Un iaz din vecinătate furniza lunar între 200 și 300 de kilograme de pește; se făcuseră provizii de pește uscat. Guvernul român trimisese internaților cantități importante de îmbrăcăminte și încălțăminte.

Internații care erau la muncă primeau 50 de bani pe zi în timpul iernii, iar în celelalte anotimpuri 1,30 lei/zi. Oamenii nu se plângeau de situația din lagăr, dar erau reclamații privitoare la munca la calea ferată Băcești-Roman. Unul dintre cei de acolo a fugit și s-a întors în centrul Averești, însă a fost condamnat la un an de închisoare. În schimb, pentru 10 internați au fost acordate permisii, fiecare a câte 10 zile.

Comandantul centrului era locotenentul de rezervă N. Nicolau, fost inspector agricol, apreciat ca bun organizator. Mai mulți preoți germani îi adresaseră o scrisoare comandantului, prin care îi mulțumeau pentru bunăvoința arătată față de ei.

Ultima săptămână din februarie 1918 găsea la Averești 447 de internați, dintre care 171 se aflau la muncă, iar 276 în centru. Singure se întrețineau 67 de persoane, în vreme ce statul întreținea 41. La sfârșitul războiului erau în evidențele centrului Averești 169 de internați, toți trecuți la transferați.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.