1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Astăzi satul Pâhnești este parte a comunei Arsura, iar satele Stroiești și Giurgești sunt încadrate în comuna Tătărani, județul Vaslui.

Centrul Pâhnești

Pâhnești era un sat sărac și practic izolat din cauza căilor de comunicații, în stare foarte rea nu doar în perioadele cu precipitații, ci și când solul era uscat. Nu era vorba de o situație singulară în zonă, dar observatorii din epocă au ținut să o menționeze.

Numărul internaților aflați la Pâhnești, la 10 martie 1917, era de 341, dintre care 337 în centru, iar patru (muncitori) la muncă. Se întrețineau singuri 101 internați, iar statul întreținea 81 (unul din clasa I și 80 din clasa a II-a). Două luni mai târziu, la 6 mai 1917, în același centru erau 465 de internați austro-ungari și germani, în majoritate muncitori.

Și acolo erau auzite aceleași plângeri ca în alte centre. Erau întâmpinate dificultăți foarte mari în încercarea de a cumpăra alimente de la țărani. Internații rămăseseră fără ceai dimineața timp de două săptămâni, întrucât proviziile centrului erau epuizate, iar de la regiune nu se puteau obține. Carne nu se mai primise de la Paști. Apăruse tifosul în sat, deși internații încă nu erau afectați. În școala localității era instalată o infirmerie, unde se găseau în acel moment patru bolnavi.

La sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917 se găseau la Pâhnești 831 de internați, dintre care 215 își asigurau singuri mâncarea, 11 erau din clasa I, 226 din clasa a II-a, iar 379 din clasa a III-a. Nu avem date în privința cetățeniei internaților. Mâncarea era mai bună de la mijlocul verii anului 1917, fapt datorat controlării distribuției alimentelor de către un membru al comitetului de internați. Infirmeria arăta bine, existând inclusiv o baie improvizată. Bolnavii erau culcați pe saltele de paie, iar cei aflați în stare gravă aveau paturi. Erau cinci bolnavi atunci, unul de nefrită cronică, altul de angină și trei de icter, aflați în convalescență. Din primăvara până în toamna anului 1917 se înregistraseră șase decese. Erau foarte multe plângeri cu privire la tratamentul aplicat internaților care erau trimiși la muncă.

În centrul de internare Pâhnești figurau 372 de internați la 2 februarie 1918, 325 dintre ei aflându-se în centru, iar 47 detașați la lucru (21 în agricultură, 26 în „diverse”). Peste mai puțin de trei săptămâni, la 20 februarie 1018, numărul internaților ajungea la 373, dintre care 115 din clasa IA, unul din clasa IB, 95 din clasa a II-a și 162 din clasa a III-a. În privința cetățeniei, era vorba de 266 de austro-ungari, 39 de turci, 32 de români, 21 de bulgari, 14 germani și un sârb.

Centrul de aici era considerat foarte bun de către elvețieni, la fel și comandantul său, căpitanul Vernescu. Exista o infirmerie foarte curată, nu erau bolnavi, băile erau suficiente, funcționa și un cuptor de deparazitare. Comitetul internaților se declara satisfăcut de situație, singura solicitare fiind aceea de a primi mai puțină mazăre și mai multă fasole, o trimitere probabilă la calitatea proastă a celei dintâi. Se puteau cumpăra alimente, prețurile fiind asemănătoare celor din alte centre; spre exemplu, un ou costa 40-50 de bani bucata.

Ultima săptămână din februarie 1918 găsea în scriptele de la la Pâhnești 368 de internați, 347 rămași în centru, iar 21 aflați la muncă; statul întreținea 86 de oameni, unul din clasa I și 85 din clasa a II-a. Cei 262 de internați aflați în evidențele centrului la finalul războiului fuseseră deja transferați, conform unei situații românești.

Centrul Stroiești (și subcentrul Giurgești)

O situație de la 5 mai 1917 ne arată că la Stroești și Giurgești erau 660 de internați austro-ungari și germani. În cel din urmă loc erau mai multe femei cu copii mici. Mai ales la Giurgești era multă mizerie. Femeile internate erau înghesuite în camerele mici din casele țăranilor, le lipseau cele necesare, inclusiv rufele pentru a-i înfășa pe nou-născuți. Suferința se putea citi pe fețele trase ale femeilor. Ele fuseseră mai grav afectate de captivitate decât bărbații, atât material, cât și psihic, la aceasta concurând privațiunile de tot felul, faptul că erau departe de casele lor, grija față de copii lăsați în urmă etc. Hrana pe care o primeau internații consta în mămăligă, care înlocuia pâinea, fasole, orez, carne de oaie, ceapă, zahăr și ceai.

Infirmeria avea opt bolnavi atunci, care erau culcați pe scânduri, deasupra cărora se punea o saltea de paie; nu existau pături. Nu erau semnalate boli infecțioase în centru. Exista un cuptor de deparazitare, care încă nu funcționa, varul pentru dezinfecția caselor lipsea, drept urmare măsurile preventive de igienă nu fuseseră luate. Centrul nu avea medic propriu, cel de la Boțești venind de două-trei ori pe săptămână; ritmul era, totuși, prea mic atunci când existau bolnavi grav. Un farmacist și un frizer erau delegați sanitari. Se găseau în centru și trei preoți catolici, care înmormântaseră 23 de persoane și botezaseră șapte copii.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Regulamentul instituit de Ministrul de Interne la 12 februarie 1924 prevedea ținerea în capitala fiecărui județ din Ardeal, Basarabia și Bucovina, cu începere de la 1 octombrie 1924, a examenului pentru determinarea nivelului de cunoaștere a limbii române de către funcționarii statului, județeni și comunali. Cei care luau examenul urmau să fie menținuți în funcții, restul erau destituiți. Prefecții de județ și cei de poliție erau persoanele abilitate cu alcătuirea listelor funcționarilor care urmau să fie testați. Comisiile de examinare erau alcătuite din prefect sau subprefect, în funcția de președinte, un profesor de limba română de la un liceu sau gimnaziu din capitala județului, desemnat de prefect, primarul sau președintele comisiei interimare.

Datele statistice din octombrie 1924 privitoare la testarea funcționarilor din Basarabia demonstrează faptul că problema nerecunoașterii limbii române rămânea una stringentă. Limba rusă era utilizată pe larg, în special în corespondența oficială internă, iar în anii 1918-1919, după cum ne arată memoriile lui Eugeniu Giurgea și Vespasian Erbiceanu, era vorbită doar de funcționarii veniți din Vechiul Regat și un număr mic al funcționarilor basarabeni.

În urma examenelor, în județul Cetatea Albă au fost destituiți notarii care au manifestat „rea voință deoarece, după ani de serviciu, nu și-au apropiat cunoștința limbii române și necunoscând îndeajuns nici atribuțiile profesionale”. Cu referire la funcționarii de județ, doar o singură persoană a fost înlăturată din administrația comunei Posad-Șaba. Dintre funcționarii primăriei Cetatea Albă, trei persoane care nu au luat examenul, dar posedau „aptitudini și o deosebită bunăvoință în însușirea limbii române”, au fost admise provizoriu în funcții. Conform datelor privind funcționarii zemstvei județene, din cele 13 persoane respinse la examen, 5 au fost menținute provizoriu deoarece își cunoșteau atribuțiile profesionale, erau corecți în funcție și au dat dovadă de aptitudini și o deosebită bunăvoință pentru însușirea limbii române.

În același context se înscria cererea funcționarilor primăriei orașului Chișinău, adresată ministrului de Interne Ionel I. C. Brătianu (care era în același timp și prim-ministru al României) la 6 noiembrie 1924, „dictată de o dorință sinceră și cinstită de a ne îndeplini datoria noastră de funcționari, care am jurat credință Țării și legilor ei”. Semnatarii cererii scriau că în primăria orașului nu exista niciun funcționar care să nu cunoască limba română, încât să nu-și poată onora obligațiile. Aceștia invocau circumstanțele vitrege ale timpurilor de până la Unire, faptul că mulți dintre români nu vorbeau corect limba română, cu atât mai puțin posedau româna basarabenii de alte naționalități. Din totalul de 113 funcționari ai primăriei, 65 au luat examenul, 28 nu s-au prezentat din diverse motive, iar 20 nu au fost promovați.

Situația funcționarilor zemstvei județului Chișinău era de asemenea complicată: din cei 12 funcționari prezenți la examenul de limba română, 6 au fost admiși și 6 respinși. La prefectura poliției județene, din totalul de 37 funcționari prezenți, 33 au luat examenul, iar 4 au fost respinși. La prefectura județului cei trei funcționari prezenți la examen au demonstrat un nivel mediu de cunoaștere al limbii române. Situația ne arată că românizarea aparatului administrativ continua să rămână o provocare pentru statul român chiar și la șase ani după Unire.

Observăm din rezultatele acestor examene de limbă, că angajații din instituțiile nou-create, cum ar fi prefectura și poliția, aveau un nivel mai bun de cunoaștere a limbii române, comparativ cu nivelul funcționarilor primăriilor, zemstvelor județene și de voloste. Acest fapt se explică prin numirea prioritară în aceste funcție a regățenilor sau persoanelor educate din rândul basarabenilor, care la rândul lor au impus un standard de competențe lingvistice superioare. În același timp, mulți dintre funcționarii care au ocupat posturi până la Unire nu erau gata să le cedeze, manifestând în mod deschis dezacordul cu obligativitatea depunerii jurământului de credință Regelui și exprimând uneori deschis, alteori fățiș, speranța restabilirii administrației ruse. Pe de altă parte, din lipsa de pregătire a cadrelor de origine română din Basarabia, în mai multe instituții locale au fost angajați funcționari de origine rusă și ucraineană.

Din acest considerent, rezultatele examenelor relevă faptul că în ultimă instanță, erau disponibilizați doar funcționarii care nu cunoșteau absolut deloc limba română și erau în imposibilitatea de a face față sarcinilor de serviciu. Evident, în asemenea circumstanțe au existat încercări de corupere, cazuri de dare de mită în scopul luării examenului de limba română. Spre exemplu, la 13 octombrie 1924, profesorul de limba română M. Rădulescu, membru al comisiei de examinare din județul Chișinău, a primit un plic anonim în care a găsit 500 de lei și un bilet cu mesajul: „de la un funcționar bătrân”. Comisia a decis transferarea sumei Centrului studențesc din București, înființat la inițiativa ziarului „Universul”.

Problema destituirii funcționarilor care nu cunoșteau limba română a continuat să agite spiritele în provincie și după examene. La începutul anului 1925, președintele comisiei disciplinare a primăriei Chișinău solicita contramandarea deciziei de disponibilizare a funcționarilor care nu fuseseră testați, pentru un termen de un an, în vederea pregătiri acestora pentru un nou examen. Comisia considera că problema destituirii funcționarilor ținea de competența primăriei orașului, iar unii funcționari învățaseră limba română după examen, fapt ce demonstra necesitatea testării repetate.

La 27 ianuarie 1925, ministrul de Interne Arthur Văitoianu adresa prefecturilor de județe din Transilvania, Basarabia și Bucovina un ordin circular (nr. 2 906) prin care se indica faptul că cunoașterea limbii oficiale ar fi „cea dintâi condiție ce se cere unui funcționar”. Se solicita substituirea funcționarilor care nu au dovedit calități suficiente, în același timp, se cerea un comportament loial față de acei funcționari care dădeau dovadă de aptitudini deosebite, corectitudine, bunăvoință și sârguință în învățarea limbii române.

Exigenţa examenelor lingvistice a fost destul de îndoielnică, astfel că un călător străin din epocă, Charles Upson Clark, menționează că, în august 1926, niciunul din angajații Căilor Ferate Române din gara Tighina nu cunoștea limba română, fapt care se întâlnea în mai multe zone ale Basarabiei. Dincolo de măsurile invocate, o mare contribuție la românizarea administrației și a contextului social din Basarabia urma să-l aibă sistemul de educație românesc instituit după 1918.

După 1918 s-au produs mari schimbări în sistemul învățământului public din Basarabia. Partidul Național Moldovenesc încă din martie 1917 a înaintat cerința cu privire la naţionalizarea şcolilor, precum şi la crearea şcolilor primare şi medii româneşti, introducerea limbii române ca limbă oficială în administraţia Basarabiei. În iunie – iulie 1917 au fost organizate de către P. Gore, V. Stroescu primele cursuri pentru învăţătorii de limba română din Basarabia. Guvernul României a înțeles de la bun început necesitatea răspândirii limbii române și a științei de carte în rândul basarabenilor ca o condiţie supremă a progresului general al statului românesc. După Unirea din 1918, ideea şcolii naţionale a fost realizată fără nici un obstacol din partea autorităţilor statului. Deja către anul 1920 în Basarabia începe un mare proces de construcţie a localurilor pentru şcolile săteşti. Aproape în fiecare sat s-a ridicat câte o clădire pentru şcoala primară, care la început avea trei-patru săli de clasă, o cancelarie pentru profesori, un cabinet pentru directorul şcolii, mai apoi ridicându-se clădiri şi pentru şcolile secundare, licee, gimnazii și şcolile normale.

Partidul Naţional-Liberal, intrat la guvernare în anul 1922, adopta la 27 noiembrie 1921 programul privind reforma educațională în Basarabiei, care prevedea următoarele sarcini: 1) îmbunătăţirea învăţământului rural pentru majoritatea populaţiei Basarabiei, 2) lichidarea analfabetismului, 3) construirea în fiecare localitate rurală a unei şcoli săteşti, 4) asigurarea fiecărei şcoli cu cadre didactice (un învăţător la 50 de copii).

Oficial, românizarea sistemului de învățământ s-a încheiat la sfârșitul anului 1922, fapt care corespundea în mare parte realității. Către această perioadă, patruzeci şi opt de școli primare din orașul Chişinău erau românești. Acest număr includea unsprezece școli care fuseseră înainte ruseşti şi nouă care fuseseră evreieşti. Minorităţile naţionale din oraş puteau frecventa şcolile particulare evreieşti, ruseşti, franceze, armene şi baptiste sau şcolile de stat pentru minorităţi (ruse și evreiești) cu limbă de predare româna după 1922 (exceptând orele de religie şi de limbă maternă). În județul Chişinău, din 184 de şcoli primare 181 erau românești şi 3 ucrainene. Remarcabil era faptul că statul român reușise acest lucru într-o provincie care până în anul 1917 n-a avut nicio școală cu predare în limba română.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.