1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Cele două sate sunt reunite astăzi, alături de alte localități, în comuna Duda-Epureni. Orașul Huși a fost până în 1950 capitala judelui Fălciu. Între timp a pierdut această calitate, însă a rămas un centru important în partea nord-estică a actualului județ Vaslui.

Centrul Duda

În comuna Duda – compusă din „trei sate întinse, cu 3.000 de locuitori”, după cum scria un contemporan – avea să funcționeze în anii 1916-1918 unul dintre centrele importante de internați civili. Din cauze diverse, în special epuizarea provocată de transferul din Muntenia în Moldova și asprimea iernii, la Duda decedaseră 119 internați în lunile decembrie 1917-februarie 1918 și 31 în martie-aprilie 1918.

Datele statistice românești dezvăluie că, la 10 martie 1917, la Duda erau 292 de internați, dintre care 251 în centru, iar 41 (24 de muncitori și 17 meseriași) la muncă. Un singur internat se întreținea singur, 88 fiind întreținuți de către stat (42 din clasa I și 46 din clasa a II-a).

Numărul internaților de la Duda avea să cunoască o creștere impresionantă în următoarele două luni, la 6 mai 1917 fiind acolo 1.474 de cetățeni austro-ungari, germani și turci. În privința hranei, cu o zi înainte fiecare persoană a primit 800 de grame de mămăligă, 200 de grame de mazăre, 50 de grame de ceapă, 20 de grame de sare, 12 grame de zahăr și un gram de ceai. Doctorul L. Bacilieri, care a vizitat atunci zona, observa că la Duda – și la Pâhnești – internații nu arătau bine, igiena locuințelor nu era atât de bună ca în alte centre, îndeosebi din cauza aglomerației. În plus, se remarca și aici o anume ostilitate a populației civile locale față de internați, astfel încât aceștia nu puteau uneori cumpăra nimic de la țărani. Nu existau cazuri de tifos exantematic în centrul Duda.

Spre sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917, la Duda erau 563 de internați, dintre care doi din clasa I, 94 din clasa a II-a și 467 din clasa a III-a. După cetățenie, 509 erau austro-ungari, 23 germani, 17 bulgari și 14 turci. Cazarea multora dintre internați era „sub medie”, iar îmbrăcămintea era insuficientă. În privința hranei, oamenii primeau dimineața pâine și ceai îndulcit. La prânz meniul consta în supă de varză (duminică), mazăre verde cu ulei, plus castraveciori (luni și joi), supă de cartofi (marți), supă cu griș (miercuri și vineri), supă de sfeclă, morcovi (sâmbătă). Masa de seară arăta astfel: supă de sfeclă, morcovi (duminică), mazăre verde cu ulei, plus castraveciori (luni, miercuri și sâmbătă), varză cu roșii (marți), supă cu griș (joi), supă cu cartofi (vineri). Cantitățile pe persoană constau zilnic în 500 de grame de pâine, 200 de grame de cartofi, 100 de grame de griș, 50 de grame de ceapă, 12 grame de zahăr, 10 grame de ulei, 10 grame de sare, un gram de ceai. Se mai distribuiau ardei iuți, pătrunjel, roșii și alte legume, în funcție de nevoi. Internații din clasa I și clasa a II-a nu puteau să cumpere nimic de la țărani, mulțumindu-se cu ceea ce primeau de la intendența centrului.

În centrul Duda nu exista un medic stabil, doctorul de la Pâhnești asigurând serviciile necesare. Mortalitatea a fost mare în rândul internaților. Până la 1 mai 1917 muriseră 149 de persoane, iar până în octombrie-noiembrie același an numărul celor decedați ajunsese la 174.

La 2 februarie 1918, la Duda erau 344 de internați, dintre care 234 în centru, iar 110 detașați la lucru (68 în agricultură, 17 la CFR, 25 în „diverse”). După trei săptămâni, mia exact la 22 februarie 1918, erau 334 de internați, 109 aflându-se la muncă. Potrivit criteriului clasei, 48 erau din clasa IA, unul din clasa IB, 63 din clasa a II-a, 222 din clasa a III-a. După cetățenie, 100 erau austro-ungari, 80 bulgari, 15 turci, doi sau trei germani; pentru mai bine de o treime dintre internați nu este clar ce cetățenie aveau. Un ofițer și doi subofițeri care evadaseră din Rusia și ajunseseră în România în haine civile erau tratați ca civili. Existau o infirmerie, un cuptor de deparazitare și o baie-duș primitivă; era în construcție o baracă de rezervă pentru 52 de bolnavi. Medicul centrului era dr. Kizu (apare și în forma Kitu). Era semnalat cazul unui bolnav de tifos exantematic, care se întorsese astfel de la muncă și era internat în spitalul din Huși. Faptul că localitatea era apropiată de reședința județului făcea dificilă aprovizionarea internaților. Rația de mămăligă era de 500 de grame/persoană, mai scăzută decât în alte părți. Intervenția elvețienilor a dus la creșterea acesteia la 800 de grame/zi. De asemenea, opt internați au primit permisii a câte zece zile fiecare. Comandantul centrului era căpitanul în rezervă Gheorghe Stoenescu, avocat de profesie.

Pentru ultima săptămână din februarie 1918 avem alte date privitoare la centrul Duda. Atunci erau înregistrați 337 de internați, dintre care 238 rămași în centru, iar 99 aflați la muncă. Singuri se întrețineau 47, iar 52 erau întrețjnuți de stat (unul din clasa I și 51 din clasa a II-a). Sfârșitul războiului a găsit la Duda 239 de internați, dar ca urmare a transferurilor din alte centre, numărul acestora avea să ajungă la 1.759. A fost o situație provizorie, desigur, în cele din urmă toate persoanele internate fiind eliberate.

Centrul Epureni

Aflat la câțiva kilometri de orașul Huși, centrul de la Epureni adăpostea, la 21 aprilie 1917, 882 de internați, dintre care 250 din clasa I și clasa a II-a și 632 din clasa a III-a, cetățeni austro-ungari și germani.

Procurarea hranei devenea tot mai dificilă în Moldova, din cauza lipsei alimentelor sau a dificultăților de transport. Internații se plângeau că făceau rost cu mare greutate de grăsime sau unt. În același timp, populația civilă locală și le procura cu și mai mare greutate, după cum observa medicul Bacilieri. Persoanele din centru primeau câte 10 grame de zahăr și un gram de ceai pe zi. Spre comparație, aceste produse, devenite foarte rare, erau practic greu accesibile pentru populația locală.

Centrul Epureni se evidenția printr-o situație sanitară bună. Infirmeria era considerată singura cu adevărat bine întreținută, în comparație cu celelalte centre, iar bolnavii eau foarte bine îngrijiți. În acel moment nu erau internați bolnavi la infirmerie, ci doar 15 soldați români. O instalație de dușuri permitea îmbăierea a 80 de persoane/zi.

Comandantul centrului depunea o activitate deosebită, ocupându-se de internați și de interesele lor. Comitetul aprecia în mod expres că internații erau tratați bine.

Centrul Huși

În centrul Huși erau internate doar persoane pentru care exista aprobarea Direcției Regiunii. Era vorba de persoane înstărite, care trăiau prin propiile lor mijloace, altfel spus își puteau permite achitarea unor costuri mari pentru întreținere. Avantajul celor internați aici era dat și de condițiile de cazare și de hrană, precum și de faptul că locuiau într-un oraș, ceea ce elimina impresia izolării de lume.

Câteva ordine au fost emise de Direcția Regiunii de Interanți pentru centrul Huși, la 28 ianuarie 1917. Internaților cărora li s-a permis să stea în Huși trebuiau să-și găsească locuință, grupându-se cu toții într-o parte a orașului ori în două sectoare distincte. Ei nu puteau pleca din gospodăria respectivă decât în cursul zilei, în intervalul orar 10:00-16:00. De asemenea, internații erau obligați să aibă asupra lor tot timpul biletele de idenficare.

Potrivit datelor furnizate de Bacilieri, care a vizitat acest centru la 21 aprilie 1917, era vorba de circa 100 de persoane, bine situate, care trăiau prin propriile mijloace. Locuiau în case particulare, bine mobilate. Între orele 10:00-14:00 și 17:00-20:00, internații erau liberi și luau masa la restaurantele din oraș. Nemulțumirea acestor oameni era legată de dificultățile privind corespondența cu familiile, unii dintre ei neprimind banii așteptați. În majoritate, prin intermediul Legației Elveției, ei trimiseseră la propriile familii scrisori și cereri pentru bani.

Acest centru a fost închis cândva în vara anului 1917. Unii dintre internații de la Huși au fost trimiși în centrul de la Răducăneni, care era cel mai bun dintre cele rămase în regiunea Sud, alții la Brădicești. A existat și o perioadă de preaviz, când comandantul centrului a acordat internaților permisii, pentru a merge în orașele din Moldova unde aveau interesul să o facă.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Politicile autoritățile românești în Basarabia după Unire au urmat niște tipare cunoscute și anterior în acest spațiu, atunci când între 1857 și 1878, sudul Basarabiei a făcut parte din statul român. Ele au urmărit naționalizarea administrației, introducerea modelului cultural românesc, reforma agrară, inducerea unei asumări colective a structurilor şi idealurilor românești prin intermediul autorității morale a Școlii, Bisericii şi Armatei.

Ţinutul basarabean redobândit în 1857 a fost împărţit în trei judeţe: Cahul, Bolgrad şi Ismail, cuprinzând comune urbane şi comune rurale. În fiecare comună s-au înfiinţat şcoli primare de băieţi şi de fete, precum şi şcoli secundare la Ismail (Şcoala normală de învăţători rurali, Seminarul ortodox, liceul, din 1873), Cahul (şcoala de catiheţi); Bolgrad (Liceul bulgar). Cazinoul comercial din Ismail a întreţinut şi un gimnaziu de băieţi, cu profil economic.

În 1857, la Ismail s-a mai deschis o şcoală primară şi una seminarială, în limbile română şi rusă. Seminarul de pe lângă Episcopia Dunării de Jos s-a deschis în 1864, formând preoţi pentru judeţele mai sus amintite. Gavril Musicescu (foto), originar din Ismail, a fost câţiva ani (1866–1871) profesor de muzică la acest seminar. Alte două personalităţi remarcabile care au provenit din această regiune sunt mareşalul şi omul politic Alexandru Averescu (1859–1938), viitor prim-ministru al României, şi generalul Arthur Văitoianu (1864–1956), primul Guvernator al Basarabiei şi prim-ministru al României (1919), ambii născuţi în judeţul Ismail.

În teritoriile revenite la România s-au păstrat toate drepturile coloniştilor bulgari şi găgăuzi aşezaţi aici după 1812 de administraţia rusă, precum şi posesiunile lor. Statul român a aprobat, prin lege, funcţionarea şcolilor primare de limbă bulgară, având ca obiect de studiu şi limba română. A fost sprijinită înfiinţarea unei biblioteci şi a unei tipografii la Bolgrad (1860). De asemenea, încă din 1858 s-a deschis Liceul bulgar din Bolgrad, care a primit şi o bază economică, şi anume dreptul de exploatare a lacurilor dunărene. Acest liceu, deschis în Bugeac înaintea vreunei şcoli similare de limbă română, va avea un rol important în formarea generaţiei care a restabilit statalitatea Bulgariei.

La momentul preluării acestui teritoriu, românii vor găsi puţine şcoli în raport cu populaţia, iar când Rusia îl va reanexa în 1878, exista un liceu la Bolgrad, un gimnaziu la Ismail, patru licee urbane şi 121 de şcoli districtuale, cu mai bine de 8 000 de elevi în total.

Secolul de dominație țaristă a lăsat moștenire trei probleme importante în Basarabia, unele cu proiecție de durată, chiar și asupra contextului actual al R. Moldova. Prima era nivelul ridicat de analfabetism al românilor din Basarabia, la sfârșitul epocii țariste doar 10,5% dintre bărbați și 1,7% dintre femei erau știutori de carte, ei fiind pe penultimul loc în fața rromilor. Cea de-a doua a fost interzicerea constantă a culturii naționale și rusificarea. În 1897, în administraţia Basarabiei românii basarabeni deţineau doar 11,2% din funcții, dintre care în judecătorii – 7,6%; în armată – 5,8%; în învățământ – 18,3 %; finanţe – 11,8% ; comerţ şi industrie – 15,5% ; agricultură – 15,5%; știință, literatură și artă – 16,8%; medicină – 17,2%. În cele din urmă, atestăm o aderență a majorității românești față de „moldovenism”, uneori exprimată într-o formă de regionalism, din atașament față de ceea ce simțea până la 1812, alteori cultivată intenționat de regimul țarist, cum a fost cazul lui Gh. Madan și a ziarului „Moldovanul”.

După realizarea Unirii la 27 martie/9 aprilie 1918, reforma educațională din Basarabia, dar și în restul provinciilor istorice alipite, a urmărit aceleași scopuri descrise anterior: naționalizarea (românizarea) învățământului; lichidarea analfabetismului; întărirea reperelor de loialitate față de statul român și nu în ultimul rând, readucerea populației românești în pozițiile-cheie sociale, economice și culturale, după secole de dominație străină.

Naționalizarea învățământului din Basarabia a început, așa cum am văzut în articolele precedente, odată cu revoluția rusă din februarie 1917 și abdicarea țarului Nicolae II. În programul

Partidului Național Moldovenesc, publicat în nr. 28 din 9 aprilie 2017 al ziarul „Cuvânt Moldovenesc” se menționa: „În școlile de toate treptele limba de predare să fie limba națională a poporului”. Dacă în privința celorlalte aspecte existau mai multe puncte de vedere, uneori conflictuale, atunci asupra necesității de a avea o școală în limba română atestăm o convergență a majorității forțelor politice. Inițiativa acestei transformări culturale și educaționale a venit din partea Partidului Național Moldovenesc, președintele formațiunii Paul Gore, în același timp deputat al zemstvei, ridicând problema școlilor moldovenești în Basarabia la ședințele acestei instituții de guvernare locală. Fără rezistență a reușit să impună convocarea congresului învățătorilor moldoveni, alocarea banilor pentru organizarea cursurilor de pregătire a învățătorilor moldoveni și instituirea unui comitet pentru școlile moldovenești.

Congresul Învățătorilor Moldoveni, la care au participat 350 învățători, preoți, dar și țărani, câte unul din voloste, s-a desfășurat la 25-28 mai 1917 și a fost organizat în sesiuni, fiecare dintre ele asupra unei tematici concrete. Primele au avut în vederea structura învățământului, în acest sens congresul adoptând decizia ca elevii „să meargă la şcoală de la 7 ani, iar şcolile începătoare să fie reformate astfel încât ca dintr-o şcoală să se poată trece în alta de treaptă mai înaltă”. Ca rezultat al intervențiilor lui Șt. Ciobanu s-a decis că „în gimnaziile moldoveneşti care se vor deschide la toamnă, toate obiectivele se vor preda în clasele întâi în limba moldovenească, iar în clasele celelalte limba şi literatura românească va fi îndatoritoare pentru elevii moldoveni şi facultativă pentru cei de altă naţionalitate”. În şcoala duhovnicească şi seminarul preoţesc învăţământul se va face în limba moldovenească începând cu clasa I-a.

Congresul a mai discutat problema cărților din școală, a conducerii învățământului moldovenesc; a deschiderii şcolilor moldoveneşti peste Nistru; înființarea cursurilor de instruire pentru învăţătorii; editarea unui ziar pedagogic; înființarea bibliotecilor în limba română; a grădiniţelor de copii, iar limba prin care se va desfăşura învăţământul să fie cea moldovenească.

Ca urmare a acestor decizii, la 6-9 iunie 1917 adunarea zemstvei guberniale a votat 55 mii ruble pentru cursurile de instruire a învățătorilor moldoveni, care urmau a fi deschise la 17 iunie. Pentru aceste cursuri, la care vor lua parte peste 200 învățători, au fost angajați conferențiari și dintre românii transilvăneni și bucovineni refugiați în Basarabia. Începând cu 15 octombrie se deschid noi cursuri pentru învățătorii moldoveni la Chișinău (220 persoane), Bălți (110 persoane) și Soroca (100 persoane).

Reforma educațională și naționalizarea școlii au stat în miezul cerințelor politice ulterioare, la 25 octombrie 1917 fiind adoptate cele zece puncte ale declarației Congresului Militarilor Moldoveni, care prevedeau expres: „Naționalizarea învățământului – învățământ gratuit și obligatoriu în limba națională; Învățământ extrașcolar pe baze naționale”. În „Declarațiunea Consiliului Superior Provincial al Republicii Moldovenești, Sfatul Țării”, prin care la 2 decembrie 1917 se proclama Republica Democratică (Populară) Moldovenească, de asemenea se prevedea ,,organizarea școlii după principii naționale”.

Ofensiva culturală a elitelor naționale românești a determinat o profundă schimbare a contextului politic și cultural basarabean în anii 1917 - 1918, școala și învățătorii devenind susținătorii și agenții principali ai acestei transformări.

Basarabia va cunoaşte o transformare profundă în plan cultural şi educaţional după votul Sfatului Țării din 27 martie 1918, fapt ce a contribuit la revigorarea identităţii româneşti în provincia afectată timp de un secol de rusificare. Dezvoltarea sistemului de şcoală românească, care urma să demonteze monopolul sistemului educaţional rus, a fost prioritară pentru noua administraţie. Aşa cum menţiona locotenent- colonelul Hristescu, directorul noului liceu militar din Chişinău „noi luăm parte la un mare proces de naționalizare a populaţiei native“, iar din perspectiva autorităţilor române politicile culturale urmau să cimenteze Unirea Basarabiei cu România. La 18 februarie 1918, era inaugurată Universitatea Populară din Chişinău, care avea trei secţii: literatură, juridică şi ştiinţifico-medicală. Înfiinţată de un grup de intelectuali în frunte cu Pan Halippa, Şt. Ciobanu, Ion Pelivan ş.a., instituţia a fost considerată în epocă cea de-a cincea universitate de acest fel din România, după cele din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, fiind puternic susținută de administrația militară și civilă din Vechiul Regat.

După 27 martie 1918, reforma educației și naționalizarea învățământului s-a făcut printr-un efort conjugat al autorităților basarabene, reprezentate de Sfatul Țării și Consiliului Directorilor Generali, și celor românești, reprezentate prin autoritatea înaltă a Guvernatorului General al Basarabiei, generalul Arthur Văitoianu. La momentul Unirii, România dispunea de un sistem de învățământ bine organizat (grație reformelor vizionare ale ministrului Spiru Haret), de o școală primară unitară, obligatorie și gratuită pentru toți cetățenii, fapt care a permis ca naționalizarea învățământului primar și secundar să facă progrese însemnate.

Între 15 mai şi 15 august 1918 la Chișinău, Orhei, Soroca, Bălți şi alte centre urbane din provincie, au fost organizate cursuri pentru învățători. Aceste cursuri de limbă română au funcționat cu o durată de o lună, fiind organizate cu susținerea financiară şi didactică a autorităților școlare centrale de la Iași, precum şi a celor provinciale. Numai pentru cursurile de vară din 1918 Sfatul Țării a alocat Directoratului circa 800 000 de ruble. Din această sumă au fost repartizate surse financiare pentru organizarea cursurilor de limba română la Cahul, Bender, Bălți, Orhei, Soroca etc.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.