Politicile autoritățile românești în Basarabia după Unire au urmat niște tipare cunoscute și anterior în acest spațiu, atunci când între 1857 și 1878, sudul Basarabiei a făcut parte din statul român. Ele au urmărit naționalizarea administrației, introducerea modelului cultural românesc, reforma agrară, inducerea unei asumări colective a structurilor şi idealurilor românești prin intermediul autorității morale a Școlii, Bisericii şi Armatei.
Ţinutul basarabean redobândit în 1857 a fost împărţit în trei judeţe: Cahul, Bolgrad şi Ismail, cuprinzând comune urbane şi comune rurale. În fiecare comună s-au înfiinţat şcoli primare de băieţi şi de fete, precum şi şcoli secundare la Ismail (Şcoala normală de învăţători rurali, Seminarul ortodox, liceul, din 1873), Cahul (şcoala de catiheţi); Bolgrad (Liceul bulgar). Cazinoul comercial din Ismail a întreţinut şi un gimnaziu de băieţi, cu profil economic.
În 1857, la Ismail s-a mai deschis o şcoală primară şi una seminarială, în limbile română şi rusă. Seminarul de pe lângă Episcopia Dunării de Jos s-a deschis în 1864, formând preoţi pentru judeţele mai sus amintite. Gavril Musicescu (foto), originar din Ismail, a fost câţiva ani (1866–1871) profesor de muzică la acest seminar. Alte două personalităţi remarcabile care au provenit din această regiune sunt mareşalul şi omul politic Alexandru Averescu (1859–1938), viitor prim-ministru al României, şi generalul Arthur Văitoianu (1864–1956), primul Guvernator al Basarabiei şi prim-ministru al României (1919), ambii născuţi în judeţul Ismail.
În teritoriile revenite la România s-au păstrat toate drepturile coloniştilor bulgari şi găgăuzi aşezaţi aici după 1812 de administraţia rusă, precum şi posesiunile lor. Statul român a aprobat, prin lege, funcţionarea şcolilor primare de limbă bulgară, având ca obiect de studiu şi limba română. A fost sprijinită înfiinţarea unei biblioteci şi a unei tipografii la Bolgrad (1860). De asemenea, încă din 1858 s-a deschis Liceul bulgar din Bolgrad, care a primit şi o bază economică, şi anume dreptul de exploatare a lacurilor dunărene. Acest liceu, deschis în Bugeac înaintea vreunei şcoli similare de limbă română, va avea un rol important în formarea generaţiei care a restabilit statalitatea Bulgariei.
La momentul preluării acestui teritoriu, românii vor găsi puţine şcoli în raport cu populaţia, iar când Rusia îl va reanexa în 1878, exista un liceu la Bolgrad, un gimnaziu la Ismail, patru licee urbane şi 121 de şcoli districtuale, cu mai bine de 8 000 de elevi în total.
Secolul de dominație țaristă a lăsat moștenire trei probleme importante în Basarabia, unele cu proiecție de durată, chiar și asupra contextului actual al R. Moldova. Prima era nivelul ridicat de analfabetism al românilor din Basarabia, la sfârșitul epocii țariste doar 10,5% dintre bărbați și 1,7% dintre femei erau știutori de carte, ei fiind pe penultimul loc în fața rromilor. Cea de-a doua a fost interzicerea constantă a culturii naționale și rusificarea. În 1897, în administraţia Basarabiei românii basarabeni deţineau doar 11,2% din funcții, dintre care în judecătorii – 7,6%; în armată – 5,8%; în învățământ – 18,3 %; finanţe – 11,8% ; comerţ şi industrie – 15,5% ; agricultură – 15,5%; știință, literatură și artă – 16,8%; medicină – 17,2%. În cele din urmă, atestăm o aderență a majorității românești față de „moldovenism”, uneori exprimată într-o formă de regionalism, din atașament față de ceea ce simțea până la 1812, alteori cultivată intenționat de regimul țarist, cum a fost cazul lui Gh. Madan și a ziarului „Moldovanul”.
După realizarea Unirii la 27 martie/9 aprilie 1918, reforma educațională din Basarabia, dar și în restul provinciilor istorice alipite, a urmărit aceleași scopuri descrise anterior: naționalizarea (românizarea) învățământului; lichidarea analfabetismului; întărirea reperelor de loialitate față de statul român și nu în ultimul rând, readucerea populației românești în pozițiile-cheie sociale, economice și culturale, după secole de dominație străină.
Naționalizarea învățământului din Basarabia a început, așa cum am văzut în articolele precedente, odată cu revoluția rusă din februarie 1917 și abdicarea țarului Nicolae II. În programul
Partidului Național Moldovenesc, publicat în nr. 28 din 9 aprilie 2017 al ziarul „Cuvânt Moldovenesc” se menționa: „În școlile de toate treptele limba de predare să fie limba națională a poporului”. Dacă în privința celorlalte aspecte existau mai multe puncte de vedere, uneori conflictuale, atunci asupra necesității de a avea o școală în limba română atestăm o convergență a majorității forțelor politice. Inițiativa acestei transformări culturale și educaționale a venit din partea Partidului Național Moldovenesc, președintele formațiunii Paul Gore, în același timp deputat al zemstvei, ridicând problema școlilor moldovenești în Basarabia la ședințele acestei instituții de guvernare locală. Fără rezistență a reușit să impună convocarea congresului învățătorilor moldoveni, alocarea banilor pentru organizarea cursurilor de pregătire a învățătorilor moldoveni și instituirea unui comitet pentru școlile moldovenești.
Congresul Învățătorilor Moldoveni, la care au participat 350 învățători, preoți, dar și țărani, câte unul din voloste, s-a desfășurat la 25-28 mai 1917 și a fost organizat în sesiuni, fiecare dintre ele asupra unei tematici concrete. Primele au avut în vederea structura învățământului, în acest sens congresul adoptând decizia ca elevii „să meargă la şcoală de la 7 ani, iar şcolile începătoare să fie reformate astfel încât ca dintr-o şcoală să se poată trece în alta de treaptă mai înaltă”. Ca rezultat al intervențiilor lui Șt. Ciobanu s-a decis că „în gimnaziile moldoveneşti care se vor deschide la toamnă, toate obiectivele se vor preda în clasele întâi în limba moldovenească, iar în clasele celelalte limba şi literatura românească va fi îndatoritoare pentru elevii moldoveni şi facultativă pentru cei de altă naţionalitate”. În şcoala duhovnicească şi seminarul preoţesc învăţământul se va face în limba moldovenească începând cu clasa I-a.
Congresul a mai discutat problema cărților din școală, a conducerii învățământului moldovenesc; a deschiderii şcolilor moldoveneşti peste Nistru; înființarea cursurilor de instruire pentru învăţătorii; editarea unui ziar pedagogic; înființarea bibliotecilor în limba română; a grădiniţelor de copii, iar limba prin care se va desfăşura învăţământul să fie cea moldovenească.
Ca urmare a acestor decizii, la 6-9 iunie 1917 adunarea zemstvei guberniale a votat 55 mii ruble pentru cursurile de instruire a învățătorilor moldoveni, care urmau a fi deschise la 17 iunie. Pentru aceste cursuri, la care vor lua parte peste 200 învățători, au fost angajați conferențiari și dintre românii transilvăneni și bucovineni refugiați în Basarabia. Începând cu 15 octombrie se deschid noi cursuri pentru învățătorii moldoveni la Chișinău (220 persoane), Bălți (110 persoane) și Soroca (100 persoane).
Reforma educațională și naționalizarea școlii au stat în miezul cerințelor politice ulterioare, la 25 octombrie 1917 fiind adoptate cele zece puncte ale declarației Congresului Militarilor Moldoveni, care prevedeau expres: „Naționalizarea învățământului – învățământ gratuit și obligatoriu în limba națională; Învățământ extrașcolar pe baze naționale”. În „Declarațiunea Consiliului Superior Provincial al Republicii Moldovenești, Sfatul Țării”, prin care la 2 decembrie 1917 se proclama Republica Democratică (Populară) Moldovenească, de asemenea se prevedea ,,organizarea școlii după principii naționale”.
Ofensiva culturală a elitelor naționale românești a determinat o profundă schimbare a contextului politic și cultural basarabean în anii 1917 - 1918, școala și învățătorii devenind susținătorii și agenții principali ai acestei transformări.
Basarabia va cunoaşte o transformare profundă în plan cultural şi educaţional după votul Sfatului Țării din 27 martie 1918, fapt ce a contribuit la revigorarea identităţii româneşti în provincia afectată timp de un secol de rusificare. Dezvoltarea sistemului de şcoală românească, care urma să demonteze monopolul sistemului educaţional rus, a fost prioritară pentru noua administraţie. Aşa cum menţiona locotenent- colonelul Hristescu, directorul noului liceu militar din Chişinău „noi luăm parte la un mare proces de naționalizare a populaţiei native“, iar din perspectiva autorităţilor române politicile culturale urmau să cimenteze Unirea Basarabiei cu România. La 18 februarie 1918, era inaugurată Universitatea Populară din Chişinău, care avea trei secţii: literatură, juridică şi ştiinţifico-medicală. Înfiinţată de un grup de intelectuali în frunte cu Pan Halippa, Şt. Ciobanu, Ion Pelivan ş.a., instituţia a fost considerată în epocă cea de-a cincea universitate de acest fel din România, după cele din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, fiind puternic susținută de administrația militară și civilă din Vechiul Regat.
După 27 martie 1918, reforma educației și naționalizarea învățământului s-a făcut printr-un efort conjugat al autorităților basarabene, reprezentate de Sfatul Țării și Consiliului Directorilor Generali, și celor românești, reprezentate prin autoritatea înaltă a Guvernatorului General al Basarabiei, generalul Arthur Văitoianu. La momentul Unirii, România dispunea de un sistem de învățământ bine organizat (grație reformelor vizionare ale ministrului Spiru Haret), de o școală primară unitară, obligatorie și gratuită pentru toți cetățenii, fapt care a permis ca naționalizarea învățământului primar și secundar să facă progrese însemnate.
Între 15 mai şi 15 august 1918 la Chișinău, Orhei, Soroca, Bălți şi alte centre urbane din provincie, au fost organizate cursuri pentru învățători. Aceste cursuri de limbă română au funcționat cu o durată de o lună, fiind organizate cu susținerea financiară şi didactică a autorităților școlare centrale de la Iași, precum şi a celor provinciale. Numai pentru cursurile de vară din 1918 Sfatul Țării a alocat Directoratului circa 800 000 de ruble. Din această sumă au fost repartizate surse financiare pentru organizarea cursurilor de limba română la Cahul, Bender, Bălți, Orhei, Soroca etc.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
